A doua zi în Milos - niște „bolovani”, sate tradiționale pescărești și o plajă spectaculoasă

TIPĂREȘTE

Am zis să începem cea de-a doua zi de preumblare prin Milos cu vecinătățile. La câteva sute de metri de Pachena spre răsărit se găsește o înlănțuire de golfulețe extrem de înguste, ce „mușcă” adânc din linia țărmului. Amestecătura de roci vulcanice de vârste, culori și consistențe diferite formează un adevărat șvaițer, apa se insinuează prin crăpături și mici grote, spumegând ritmic, și fiecare golf se termină cu câte o plăjuță. De fapt, doar două din aceste „canale” au nume, Kapros și Papafragas, ultimul fiind cel mai cunoscut. În unele ghiduri, veți întâlni o poză făcută din înaltul cerului, cu o domnișoară zveltă plutind pe luciul canalului verzuliu, mărginit de pereți verticali de stâncă albă; aici s-a petrecut episodul. Pe GoogleMaps veți găsi zona numită Papafragas Beach and Caves.

Am oprit mașina în dreptul indicatorului din șosea și am traversat, sperând să dăm de vreo potecă pe care să coborâm. Aiurea! N-am întâlnit decât un platou plin de scaieți și tufe parfumate de cimbrișor înflorit, de unde am putut arunca o privire în jos, spre canal. Era o zi extrem de vântoasă (primele două zile au fost așa, pe urmă vântul s-a potolit semnificativ), așa că ne-a fost frică să ne apropiem prea mult de marginile platoului, deci nici prea multe n-am văzut.

Mai apoi, aveam să citesc că ar exista o cărare ce coboară abrupt până la plajă, mulți turiști atenționează asupra riscului de alunecare, iar alții se plâng de faptul că, fiind foarte îngust, golful concentrează deseori tot felul de deșeuri, iar apa e destul de murdară. Ce să zic?! Am văzut și poze cu oameni care înoată într-o mare verzuie, liniștită... Cum îți e norocul!... Oricum, noi am prins marea extrem de agitată în ziua aceea. Chiar dacă am fi dibuit poteca, să încercăm să coborâm și să înotăm acolo ar fi însemnat sinucidere sigură!

Un pic frustrați, am plecat mai departe. Cu o seară înainte, mergând spre Pollonia, zăriserăm pe promontoriul alăturat ceva ruine; am căutat pe hartă și am aflat că-i vorba despre situl arheologic Fylakopi și că se poate vizita. Să ratăm noi niște „bolovani” ?! Neee!...

Am avut noroc, l-am găsit deschis, nu știu prin ce minune, deoarece la intrare era afișat următorul program de vizitare: marți și duminică, orele 8:30 – 15:30, iar noi ne aflam într-o sâmbătă (pe moment, nici n-am remarcat aspectul). În fine, locul e drăguț și îngrijit, iar vizita nu durează mai mult de 30 de minute, pe care n-aveam să regretăm că le-am rupt din timpul dedicat plajei. Am cumpărat bilete de la micul chioșc, 3 euro bucata, am primit și câteva recomandări sumare privind traseul de urmat. Din loc în loc sunt panouri informative în limbile greacă și engleză, cu scheme și fotografii atașate, îți poți face o idee despre istoria milenară a acestui loc.

Fylakopi a prosperat ca una dintre cele mai importante așezări-port din Marea Egee în Epoca Bronzului (mil. 3-2 î. Hr.), adevărat nod marin, unind continentul cu Insulele Ciclade și Creta. Principala monedă de schimb, căreia i se datorează înflorirea insulei la acele timpuri, a fost obsidianul, material vulcanic extrem de dur, din care se fabricau unelte și arme. Orașul a fost construit pe un promontoriu care, la un moment dat (probabil în urma unui cutremur devastator), a colapsat parțial, bună parte din așezare pierind sub apele mării. Cu siguranță acesta a fost începutul sfârșitului pentru prosperul Fylakopi.

Orașul preistoric și cimitirele sale au început a fi escavate la finele sec. 19, de către Școala Britanică de la Atena, sub supravegherea lui D. Mackenzie, cel care-l asistase pe A. Evans la scoaterea la lumină a ruinelor Palatului din Knosos. Cercetări ulterioare au avut loc în 1910 și mai apoi în 1974-77, împreună cu ample lucrări de conservare. S-au evidențiat mai multe etape de locuire (dar n-o să vă împui capul cu amănunte, suntem în vacanță doar!) și au fost scoase la lumină părți din Sanctuar, Megaron și din zidurile de apărare (sudic și o parte din cel vestic).

Vizita începe din stânga, se urcă ușor, iar panoul informativ instalat la capătul aleii atrage atenția asupra Porții Sudice. De dimensiuni modeste, aceasta nu este considerat nicidecum principala poartă de intrare în oraș; de fapt, din cauză că o bună parte a dealului s-a prăbușit în mare, și odată cu el o sumedenie de dovezi istorice, nu se știe exact câte porți avea Fylakopi. În plus, zona a fost teribil afectată în timpul celui de-al doilea război mondial.

Ne-am întors și am apucat-o apoi pe aleea din dreapta, de unde am putut admira ruinele unui ciorchine de construcții de formă rectangulară – spații de locuit și Sanctuarul. Altarul vestic al acestuia pare că provine din perioada miceniană (cam 1350 î. Hr.), pentru ca după aproximativ un secol să i se adauge un al doilea altar, cel estic. Printre zidurile sfărâmate au fost găsite numeroase artefacte: lămpi, figurine de argilă reprezentând oameni sau animale, o figurină de bronz și o mască de aur. Majoritatea sunt păstrate și pot fi admirate la Muzeul Arheologic situat în capitala insulei, Plaka (din motive de pandemie, noi l-am găsit închis).

În capătul aleii din dreapta se găsește încă o „grămadă organizată” de pietroaie – ruinele fostului Megaron (un fel de conac), datând tot din perioada minoică. Se presupune că ar fi avut rol administrativ, dar nici funcția religioasă nu este exclusă, cel puțin pentru o parte din clădire. Precum în cazul celebrului Palat din Knosos, primele escavații au descoperit fragmente de fresce pictate în culori vii, reprezentând o femeie (zeiță?), pești zburători sau crini.

Ridicând ochii din „bolovani” și înaintând încă puțin pe o ridicătură de pământ, ni s-a dezvăluit privirilor un minunat tablou: o plajă acoperită de pietre negre, scăldată în valuri alb-albastre, promontoriul chelit de vegetație și ciuruit de peșteri marine în depărtare, o bisericuță și o casă albă... (Casa aceea – am văzut ulterior pe GoogleMaps – e o pensiune modernă, pe jumătate instalată în grotele naturale, decorată cu mii de flori colorate; o minunăție! Aloni Cave House, dacă vă interesează...)

Ne-am întors în direcția Pachena, dar ne-am oprit curând, imediat după Papafragas, observând o zonă de parcare improvizată în care mai adăsta o mașină. În zona aceasta relieful e mult mai blând, tuful vulcanic destul de rugos și nealunecos, se poate coborî (cu oarece grijă) până deasupra canalului Kapros și chiar pe micuța plajă nisipoasă cu care se termină. Vă recomand această mică excursie, ideal ar fi să aveți încălțăminte ce stă strânsă pe picior (eu am purtat sandale de treking, Tati însă era în șlapi). Evident, marea era agitată, nici nu ne-a trecut prin cap să ne scăldăm aici, dar e posibil ca într-o zi liniștită acest lucru să fie fiabil. Îmi imaginez cât de drăguț ar fi să înoți de-a lungul canalului sau pe sub puntea naturală de calcar ce se arcuiește deasupra ta...

Am pornit la drum mai departe, obiectivul dimineții fiind satele pescărești de pe țărmul nordic al insulei. Am zis să facem dreapta, spre mare, ori de câte ori vedem un indicator și exact așa am procedat.

Imediat după Pachena se face primul drumeag lateral până la o mică localitate care se cheamă Agios Konstantinos. Presupun că numele provine de la una din cele 3 biserici – 2 moderne și una micuță, săpată în „demisolul” unei stânci. Aceasta din urmă a fost o adevărată surpriză pentru noi, practic am zărit o cruce deasupra unei movilițe și abia abia când ne-am apropiat am descoperit intrarea mititică. Ne-am strecurat prin ea, am coborât câteva trepte rudimentare și ne-am trezit într-o incăpere nefinisată, decorată cu câteva icoane și lumânări. În mijloc trona o fântână de piatră, al cărui capac era securizat cu un lacăt. Mă emoționează de fiecare dată când descopăr astfel de biserici simple, mi se pare că Dumnezeu se simte mai în largul lui în atari spații...

În rest, micul sat este organizat de ambele părți ale unui canal, asemănător celor descrise mai devreme, dar ceva mai lung și mai sinuos. Sunt câteva (7-8) case albe tradiționale (syrma), parterul era cândva (la unele și azi) destinat adăpostirii bărcilor pescărești, iar nivelul superior – familiei. Unele par locuite în continuare de localnici, altele au fost transformate în studiouri de închiriat. Ne-am foit pe cele două țărmuri înalte, pe tuful albicios, am pozat în sus și-n jos tabloul idilic, completat de bărcile plutitoare și de cei câțiva bolovani uriași „aruncați” în mijlocul golfului.

De la biserica din stânga se poate admira plaja Alogomandra, lunguță și nisipoasă, beneficiind de umbra naturală a câtorva tamarini. A fost singura plajă unde am văzut alge în apă, dar probabil că după ce acestea se curăță și atunci când marea e liniștită, locul devine unul dintre cele mai vânate de turiști. E o plajă frumoasă, adăpostită într-un golf larg, mărginit de limbi de rocă alburie ce înaintează în mare.

Ne-am continuat plimbarea și următorul popas a fost nu departe (în Milos distanțele sunt mici, imediat ajungi de colo până dincolo). Am revenit în șosea, apoi din nou un drum de vreo juma’ de kilometru în dreapta și iată, alt sat pescăresc, Mitakas. Oarecum asemănător cu celălalt, dar mai mic. Adică o pensiune pe deal, deasupra golfului, plus 3 case pe dreapta și 2 pe stânga; cel puțin 3 sunt de închiriat. La fel, tablou idilic, bărci plutind pe apă, stânci prăbușite în mare; o liniște de început de lume (aviz amatorilor) ! Am coborât și pe mica plajă cu nisip din capătul canalului, de unde am avut altă perspectivă, iar de pe promontoriul din stânga se poate admira, în toată splendoarea sa, plaja Mitakas – nisipoasă, scăldată de valuri înspumate, foarte nervoase pe când ne-am nimerit noi pe-acolo...

Iar în șoseaua principală, la sensul giratoriu am ținut dreapta, de data asta am înaintat vreo 2 km și ceva, apoi din nou dreapta vreo 7-800 m. Am lăsat mașina în mica parcare organizată și am pornit per pedes pe poteca săpată discret în roca moale și albă, plini de emoții, știind că la capăt ne aștepta una din minunile naturii, probabil cea mai mediatizată atracție a insulei Milos: Sarakiniko. I s-au atribuit, pe drept, multe comparații și metafore – peisaj lunar, de un alb orbitor, de o frumusețe nepământeană...

Se merge prin soare, dar nu prea mult, drumul coboară ușor printre pereți de caolin modelați în forme surprinzătoare, chiar ai senzația că ești teleportat în altă lume! La capăt faci cumva stânga, tot pe limbile de piatră vulcanică și ajungi chiar în capătul canalului, apoi continui pe țărm, până la micuța plajă pe care acesta a săpat-o în roca moale. Golful fiind destul de adânc, valurile își pierd puterea, plăjuța e relativ apărată, apa era caldă și se putea înota de-a lungul canalului. Totuși, noi n-am făcut-o, ci am urcat pe promontoriul din stânga, care ne-a dus într-o zonă formată din două platouri unite între ele printr-o punte arcuită de piatră. Am mers până în capăt pe amândouă și am putut admira clocotul mării departe, jos, sub noi, și micile grote săpate la baza pereților verticali... Absolut minunat!

De pe plajă se poate urca mai de-a dreptul în parcare, Tati a luat-o pe acolo, eu am preferat poteca pe care am venit. Sus, dincolo de gărduțul parcării, e un punct de unde poate fi admirată întreaga panoramă: plaja, canalul turcoaz și stâncile albe!

Iar în șosea, iar dreapta și, după un drum de aproape 2 km ce ocolește un deal în serpentine largi, ne-a întâmpinat indicatorul „Welcome in Mandrakia! ” . Mandrakia este tot un sat de pescari, dar un pic mai răsărit, organizat pe un promontoriu ce are în părțile laterale câte un golfuleț ceva mai larg. Am lăsat mașina în parcarea de la intrarea în localitate și am pornit a explora împrejurimile. Satul are o biserică măricică, în fața căreia se află o mică piață cu vedere splendidă la unul din golfuri, la căsuțele cu uși și ferestre divers colorate și la bărcile plutitoare.

Înaintând puțin spre dreapta, am recunoscut căsuța de închiriat la care mă tot uitasem pe booking (prețul nu era prohibitiv, dar nu avea vedere directă la mare și până la urmă au câștigat Vesleme Rooms, precum v-am povestit). Imediat lângă ea, Taverna Medousa, foarte bine cotată, după câte îmi aduceam aminte. Aveam să ne întoarcem la ea, deși nu eram chiar flămânzi, dar numai după ce am scotocit un pic prin împrejurimi (din loc în loc, se fac trepte pe care poți coborî până la nivelul mării, printre case). Medousa merită o poveste separată, așa că nu insist acum.

... Ei, și după o masă copioasă ce urmează?! Pentru cei care nu s-au apucat încă de fumat și se flendurează în sus și-n jos pe insula Milos... O bălăceală sănătoasă, desigur! De-acum știam lecția: plajele din nord fiind vântoase și cvasi-impracticabile, era musai să ne reorientăm către sudul insulei, unde se găsește salba de plaje „golden” (despre care am detaliat puțin în articolul precedent). Cu o zi înainte testaserăm Provata, acum era rândul lui Firiplaka (am stabilit aleator).

În capătul sudic al Golfului Adamas, drumul se bifurcă și trebuie cotit spre stânga; după aproape 1 km, iar se bifurcă: în dreapta – Provatas, în stânga – Fyriplaka și Tsigrado. Ne-am oprit întâi în parcarea improvizată de deasupra plajei Tsigrado. Aceasta este, cu siguranță, una dintre cele mai spectaculoase plaje ale insulei, la care se poate ajunge terestru. Mda, se poate, dar nu chiar de către oricine...

Când am văzut prima dată o poză cu plaja, am zis: „Uau, aici trebuie neapărat să mergem!” Am remarcat, desigur, scara de lemn ce coboară aproape vertical pe peretele de piatră, dar nu m-am crizat, astfel de scări se găsesc și prin bisericile fortificate din Transilvania și le-am abordat de fiecare dată cu curaj. Am fost inspirată să caut totuși mai multe informații și așa am dat de un filmuleț pe youtube. Se coboară întâi printr-un culoar îngust format între două stânci, destul de abrupt, folosindu-te de o funie, apoi pe scara menționată. Am realizat că nu-i de mine, îmi cunosc limitele! Hai să zic că de coborât aș fi coborât, dar să urc pe funie chiar nu mă vedeam! Tati nu m-a crezut pe deplin și s-a dus să se convingă, până la locul unde era fixată funia. A oscilat până în ultima zi: să încerce, să nu încerce... Până la urmă n-a încercat.

De sus, din capătul parcării, am descoperit un loc, printre buruieni, de unde am putut vedea și fotografia o parte din plajă. Are două porțiuni despărțite de o stâncă, e micuță și nisipoasă, câteva pietre în apa turcoaz; o fi meritând efortul, dar la câte plaje frumoase și ușor de accesat are Milosul, eu zic că nu trebuie să vă pară rău dacă o ratați.

Ne-am întors și am lăsat mașina în parcarea prăfoasă din apropierea plajei Fyriplaka. Am urmat traseul sugerat de un indicator, întâi pe niște bolovani, am ocolit apoi o stâncă uriașă, pășind cu atenție din piatră în piatră (sau direct prin apă), am ajuns într-un mic golf idilic, coafat de o plajă cu nisip alb, cu o casă alb-albastră pe fundal și o barcă plutind nu departe, în larg. Totuși, nu e indicat să vă opriți aici, marea e plină de pietre. Dincolo de căsuță se întinde adevărata plajă Fyriplaka, lungă de vreo 7-800 m, împărțită în două de o stâncă uriașă „plantată” în apă, destul de aproape de țărm.

Locul este cu adevărat mirific, o să vedeți în poze! În prima porțiune, plaja beneficiază de umbra naturală a câtorva copaci, dar apreciez că trebuie să ajungeți devreme (sau să aveți noroc să plece cineva) ca să găsiți loc. Noi n-am avut parte, ne-am întins prosoapele în plin soare, pe nisipul alb și fin. Nu era niciun fel de amenajare, dar am văzut poze din alți ani în care apar zone cu șezlonguri. Toaletă nu există și nici vreun loc de unde să-ți cumperi una-alta, deci dacă estimați că veți petrece mai mult timp pe această superbă plajă, trebuie să vă organizați puțin. A, și neapărat cremă de protecție SPF 50! Noi am folosit-o, dar era un pic cam târziu...

Am stat ce-am stat (mai mult în apă; extraordinară, limpede și destul de caldă, cu același nisip fin pe fund, se adâncește lent), apoi am pornit în explorare. Întreaga plajă este apărată de pereți de piatră aproape verticali, înalți de câteva zeci de metri, dar partea cea mai spectaculoasă se află dincolo de stânca din apă. Spectaculoasă în sensul de culori de roci vulcanice: alb, roz, galben, verzui, gri, roșu-aprins, lila... Pur și simplu, nu te mai saturi să privești și să fotografiezi! De acolo am cea mai importantă parte a colecției de pietricele colorate cu care m-am întors acasă, suvenirul meu nevinovat... Minunată această plajă, nici nu știu cum s-a întâmplat de n-am mai revenit aici!... (Oare pentru că, deși micuță, insula Milos are atât de multe atracții de oferit?!):)

(va urma)

---

VIZUALIZĂRI: 1721 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI