Zbor spre Groenlanda

TIPĂREȘTE

Cu câteva minute înainte de a decola spre Polul Frigului, mă încearcă un soi de emoţie, nu pentru zborul în sine, cât pentru cei doar zece, doisprezece pasageri din sala de îmbarcare. Mă întreb dacă este doar o întâmplare sau dacă nu sunt printre puţinii călători ce se încumetă să-şi petreacă aproape o săptămână în lumea rarefiată din jurul Polului Arctic. O lume aflată, cel puţin metaforic, la mii de ani distanţă de cei care trimit oameni în Cosmos. Mă gândesc cât de incorectă politic poate fi distribuţia omului pe pământ, atât timp cât unii dintre semenii noştri îşi duc mileniile sub ameninţarea morţii venite din nori, din pământ sau din adânc, în vreme ce alţii au început deja să le desluşească misterele.

Încet, numărul pasagerilor se ridică la 15, odată cu speranţa mea că o masă mai mare de oameni poate crea câteva certitudini într-un perimetru prea puţin vizitat de turiştii din lumea civilizată, ce inundă planeta în fiecare vară.

După echipamente şi după feţele brăzdate de vânt, aproape jumătate din călători sunt fie alpinişti, fie exploratori sau pescari. Doar doi dintre ei par pregătiţi pentru o vânătoare de lupi arctici sau urşi polari.

Între timp, apare şi ultimul grupuleţ de oameni mici de statură, dar bine înfipţi în cizme îmblănite, cu trăsături asiatice, mongoloide, şi numărul colegilor de zbor se ridică la 22. În sfârşit, două familii mixte, de fapt danezi căsătoriţi cu femei eschimose, un fel de păpuşi înfăşurate în blănuri, cu ochi negri, mari, dar ageri şi cu mişcări graţioase, ne întregesc echipa de 26 de călători spre capătul lumii. Copiii lor au mai păstrat de la bunicii ancestrali doar sprâncenele ridicate peste nişte ochi vioi şi iscoditori.

Fetiţa de 10-11 ani se aşază pe podea şi deschide un laptop, în timp ce fratele mai mic începe, cu multă concentrare, un joc electronic pe telefonul mobil. Nici prin gând nu le putea trece bunicilor din Lumea Zăpezilor că nepoţeii lor vor sări, peste câteva milenii, direct în domeniul tehnologiei ce întoarce toată lumea pe dos.

În cele din urmă, la un semn, ne îndreptăm pe jos spre bordul unui avion mic, de culoare roşu-corai, care urmează să traverseze Atlanticul până la Nuuk, capitala eschimoşilor inuiţi din Groenlanda. „Acum e-acum”, îngân în şoaptă... Mica noastră ambarcaţiune îşi turează aproape brusc motoarele, cu răpăit de mocăniţă CFR şi, curând, ne pierdem printre nişte aburi în formă de pălării cenuşii, de epocă. Singurele semne de viaţă a omului pe pământ sunt bărcuţele pescăreşti, mult mai stabile decât salturile în gol ale „vajnicului” nostru avion transatlantic.

Încet, totul se transformă într-o uitare glacială. Un somn lin, aproape de zeii îngheţului, îmi aduce liniştea într-un igloo din nori albi, care te mângâie cu privirea lor blândă, de Moş Crăciun.

Mă trezeşte instantaneu zgomotul fiarei zburătoare ce mă duce de la Reykjavik spre Nuuk, capitala Groenlandei. Mă aflu cu 26 de suflete îngheţate de spaimă la bord, într-un hârb mic şi neîncăpător... Hârâitul nervos al motoarelor şi amabilitatea stewardesei eschimose, ce pare prea preocupată în a distrage atenţia pasagerilor cu produse alimentare specifice Groenlandei, oferite gratuit, nu te lasă să te refugiezi într-un somn prea îndelungat. Ni se serveşte un sandwich cu creveţi, apoi o salată de vegetaţie marină şi bucăţele de halibut - peştele preferat al oamenilor nordului - apoi, cafea şi ceai la gheaţă.

Timpul se scurge mai lent şi minutele par îngheţate în nămeţii ce înfruntă curajoşi soarele nordic. Se leagă conversaţii scurte şi precaute, ca şi când legea locului s-ar confunda cu tăcerea vânătorului de foci şi de urşi polari.

În sfârşit, mai avem vreo 30 de minute de zbor, moment în care ghida noastră eschimosă îşi încheie oficiile de gazdă cu nişte bomboane albe şi răcoritoare, ca nişte sloiuri de gheaţă, spunându-ne că vom avea nevoie serioasă de calorii şi de curaj pentru a ne întoarce cu bine acasă. La urma urmei, cui îi este frică de urs, nu mănâncă zmeură, mă consolez eu de unul singur. Sunt încă ferm convins că zborurile pe deasupra Mării Tasmaniei, între Australia şi Noua Zeelandă, sau cele peste Triunghiul Bermudelor nu pot fi egalate în dramatism. Până acum, în nicio altă împrejurare nu-mi spusesem că acesta poate fi ultimul meu zbor. Nu-mi puteam imagina ce va urma în câteva minute...

Privind în jos, norii încep să lase spaţii mari, cu forme glaciare şi pământ arid, neacoperit de zăpadă, în timp ce munţii îşi păstrează doar crestele albe, ca nişte eschimoşi ascunşi sub căciuli de iarnă. Imediat, prim-planul este luat de un hău nesfârşit, cu un lac de culoarea jadului verde, înconjurat de uriaşi dintr-o altă eră geologică, ce-şi întind disperaţi mâinile spre mica noastră navă; apoi, un alt gol, în formă de vânătă uriaşă, cu apa limpede şi cu piscuri de piatră mai ascuţite şi mai ameninţătoare… timp în care avionul coboară în trepidaţii, mai aproape de apă, mărind spectacolul de magie, în care totul atârnă de un firicel de aţă. Strigătele de “Ole! ”, asortate cu ţipete de spaimă, însoţesc fiecare cădere în abis. Cineva apucă să-mi spună că este vorba de efectul de vacuum din defileul pe care am început să-l străbatem... Numai la vacuum nu mă puteam gândi atunci... Ajungem, transpiraţi leoarcă şi cu mila celor invocaţi din ceruri, în preajma aterizării, cu un nou salt în gol, deasupra unui spaţiu al echilibristicii printre stânci mai mici ce ies din apele de cristal... Apoi, brusc, trepidaţiile şi răpăitul motoarelor de mocăniţă se sting într-un balans al victoriei, aproape de pista de aterizare a aeroportului din Nuuk. Toţi strigăm parcă înţeleşi dinainte: “Pământ! ”

Urmează o aterizare lină, demnă de un maestru al aerului. Micul nostru grup aplaudă şi oftează în acelaşi timp.

- De-abia acum începe aventura! îmi spune, cu un zâmbet complice, un pescar din Insulele Newfoundland.

… Am ajuns în țara eschimoșilor!

Odata ajunși pe uscat, pasagerii mocăniței arctice parcurg pe jos cei 150 de metri până la banda rulantă din aeroport și, așa cum aveam să aflu, sar grăbiți în mașinile poliției, care, aici la Nuuk, pare mai preocupată de transportul pasagerilor decât de paza lor. Până când fac poze vașnicului vehicul, până trec pe la baie, mă pomenesc singur, într-un aeroport minuscul ce aduce cu o gară părăsită din Câmpia Bărăganului. Fiind duminică, toate birourile sunt închise și sigurul semn de viață din aeroport este o femeie de serviciu eschimoșă ce-mi explică, cu gesturi largi, că toți au plecat și că la ora unu noaptea, pe lumină ce-i drept, am cam rămas singurul pasager pierdut în spațiu și în timp.

Pentru câteva minute bune, sunt cuprins de o panică existențială, aici la capătul lumii, într-o retorică disperată cu propria-mi persoană și cu Dumnezeul meu ortodox, care părea să mă fi părăsit de-a binelea... Am timp sa-mi retrăiesc cele mai importante momente din viață și să-mi redefinesc rostul meu într-o lume în care mai am atâtea de făcut...

Îmi ridic, într-un târziu, privirea și prin norul de praf lăsat de mașini, și zăresc o siluetă longevivă, așteptând, parcă nepăsător, scurgerea orelor spre prima zi lucrătoare a săptămânii... Îmi las geamantanul și mă apropii prevăzător ca și când ar trebui să văd că nu e vreo umbră a unui eschimoș mutant, care și-a ales aeroportul în drum spre alte planete. Până la urmă, îl văd în carne și-n oase-este om înalt, la cinzeci de ani, aproape de doi metri, care mă privește prietenos cu un zâmbet.

-Sir, îndrăznesc sa-i spun, I think we are in the same boat! (Cred ca suntem în aceași situație)

- Da, îmi răspunde omul întinzându-mi mâna.

Apoi, îmi reface tot filmul plecării intempensive a celor două taxiuri și a mașinilor de poliție. Noul meu prieten este Hans, olandez pensionat înainte de termen și preocupat să-și cheltuiască pensia echivalentă cu un sejur de zece zile în Groenlanda. Din vorbă-n vorbă prindem curaj și ne consolăm cu ideea că timpul trece repede. După câteva minute, dintr-un nor de praf, se vede în depărtarea unui câmp plat și arid, un taximetru venind grăbit spre aeroport. Hans apucă să-mi spună că, atunci când eschimoșii spun că nu mai pot, însemnă că au ajuns doar la jumătatea drumului...

Da, nu mă înșel, mașina vine spre noi ca într-un western regizat de cineva de deasupra norilor plumburii, mai aproape de pământ ca niciodată. Încerc, sincer, senzația pe care trebuie s-o fi trăit Robin Hood la vederea primei corăbii, după ani de așteptare. Când scriu aceste rânduri, retrăiesc cu aceași tensiune momentele zborului și, mai ales, pe cele de așteptare. Adrenalină, mon cher, nu glumă!

Și, ca să rămân convins că nimic nu este întâmplător pe lumea asta, aflu că șoferul originar din Londra, este căsătorit cu o eschimoșă tocmai din Nuuk, unde locuiesc de câțiva ani. Ajungem la hotelul Seaman Home, cu recepționeri danezi și cu angajați eschimoși atât de calzi și primitori, încât mai cred încă o dată, că o lege a compensației divine funcțională și în acest colț de hartă.

Pe jurnalul meu de bord așteaptă o plimbare prin Nuuk, muzeele, cultura locală și o expediție oceanică în căutarea balenei albastre.

-Voi mai trăi oare la limită? Cu siguranță, da. Groenlanda va rămâne, pentru totdeauna, țara oamenilor liberi și temerari.

Mă aflu pe Fiordul Nuuk, într-un cerc polar dominat de un sol arid ce îți amintește de o eră glaciară, operă a unui regizor eclectic, unde vântul, coastele pline de ghețari, animalele și oamenii, trăiesc după un cod al tăcerii nordice, în care vorbele noastre convenționale par a strica un echilibru perfect al lumii zăpezilor eterne.

Strecurați cu mai bine de 5000 de ani, dinspre Amarica de Nord și Siberia, în căutare de noi surse de viață și de zeități protectoare, cele trei neamuri de eschimoși, sau măncătorii de carne crudă, dominați de Inuiți, creatori ai celebrei culturi Thule, își stabilesc reședința pe coastele triunghiului de gheață al Groenlandei. Aici, continuau să vâneze pe un perimetru de 8 km, mai ales foci și reni, somoni și balene, urmând să și schimbe igloo-rile de îndată ce acestea își mutau habitatul. Chiar dacă media lor de viață nu depășea 30 de ani, eschimoșii din Groenlanda, și-au stabilit un modus vivendi, după o filozofie proprie, în care lupta cu moartea era o condițe a supraviețuirii, iar moartea în sine era un pas fericit spre reîncarnare.

Liniștea albă a eschimoșiolor a fost tulburată odată cu apariția vikingilor, urmată (sec 10) de expediția lui Erikson, când 25 de bărci, pline de animale, unelte, semințe și preoți, urmau să schimbe timpii istorici ai Groenlandei, care astăzi este declarată o țară autonomă, de 40 de ori mai mare decât Danemarca, patria mamă.

Încep la pas prima mea incursiune spre Nuuk, orașul creat de danezi cu speranța că într-o zi va fi cel mai mare port oceanic pentru exportul produselor piscicole, cuburi de gheață, suveniruri turistice sau cine mai știe câte produse science fiction (vezi internetul) provenite din presupusele uzine subterane preluate de la Hitler, din nordul îndepărtat, unde forțele universului ar produce un axis mundi de o amplitudine nemaiîntâlnită pe Terra. În paralel, lecția învățată de la ruși, în Alaska, îi obligă pe danezi să-și continuie, cu răbdare și circumspecție, căutarea rezervelor de petrol, metale neferoase și substanțe unicat ce pot revoluționa lumea.

Tot ce mă înconjoară pare un experiment uman, pe o nouă planetă, în culori verzi, roșii, galbene și albastre, aidoma celor din periferia Copenhagăi. Printre casele daneze la pachet, se mișcă oameni de statură mică, față asiatică, ochi iscoditori, cu mâinile mai lungi decât europenii, îmbrăcați gros pentru cele 14 grade Celsius din august, cu încălțăminte mari pentru înălțimea lor și cu un limbaj corporal plin de încordare și nedumerire la impactul cu intrușii sosiți aici dintr-o altă lume. Altfel spus, vă puteți ușor imagina niște oameni scoși din colibele subterane, cu loc de refugiu, carne înfășurată în piei de focă, pusă la rece sub pământ, câini legați în ulucă și hrăniți cu 30 de foci pe lună, și o halcă de ren atârnată la intrare, ca un veritabil bufet suedez din zilele nostre. Apoi, săniile cu harponul și sulițele gata pentru o nouă zi și comunitatea așteptând nerăbdătoare prada de la sfârșitul zilei, când toți trebuie sa participe la disecarea animalului folosit în cel mai rațional mod cu putință pentru carne, blănuri și oase pentru stâlpi sau ornamente. Parcă dintre toate, apropierea de ursul polar, ascunși după un ecran alb, până la o distanță de unde cel mai iscusit vânător își arunca sulița pe care scria viață sau moarte, este cel mai zguduitor exemplu de artă a supraviețuirii acestui neam viteaz de vânători.

Acum, majoritatea trăiesc în barăcile construite de danezi, de pe lângă blocurile, restaurantele, pizzeriile și fast food-uri de tip Mac Donalds, hotelurile, piețele publice sau mall-urile din Nuuk, unde implicarea localnicilor în șantierele de construcție a fost hotărâtoare. Acum, cu gândul încă la libertatea pe care ți-o dă natura, băștinașii eschimoși sun puși de noua eră tehnică să-și ruineze propriul paradis, cu toată zestrea sa de mituri și legende, într-un salt peste milenii, în care sania și barca sunt înlocuite cu variantele lor motorizate iar harponul și sulița cedează istoria lor albită de vremuri, armei cu glonț-un moment crucial în care lupta cu vânatul devine inegală. Încet, încet, și părțile mai greu accesibile (Nasa, Sisimut, zonele nordice), își deschid școli noi, în care păstrarea tradițiilor eschimoșe și deschiderea spre lumea civilizată își găsesc rostul lor.

În timp ce traversăm străzi su aspect și cu trafic european, în căutarea unei agenții de turism, ne bucurăm să întâlnim priviri prietenoase și zîmbete de bun venit, cu vorbe într-o tonalitate asiatică.

-Cred că eschimoșii au absolvit ciclul unu de civilizație forțată! îmi spune Hans, pe un ton mucalit.

În sfîrșit, după frânturi de informație în engleză, ajungem la una din cele două agenții din oraș. Optăm pentru o „vânătoare de balene”, la vreo 50 de km de Nuuk, dar, domnișoara de la ghișeu, la vederea pașaportului românesc, îmi spune că sunt primul român pe care îl întâlnește, după un conațional lucrătăr în costrucții și plecat pentru o lună pe urmele lui Dracula, cu noua lui consoartă eschimoșă.

Cu Hans, la o cafea servită după toată eticheta bunului gust, comentăm primele impresii cu un aer mai optimist decât ne așteptam. Apoi, ajungem la primele schimburi comerciale cu vecinii, la Parlamentul Groenlandei (Partidul Nordic, Agrar, Socialist, Social –Democrat), conceput din 1979, dupa modelul danez dar și de strădaniile primului ministru, D-na Aleca Hammond, de a lărgi spectrul relațiilor economice, în vederea desprinderii de Danemarca.

- Atâta timp cât ei depind de cele două vapoare de medicamente venite din Danemarca, asta nu se va întâmpla! îmi spune Hans cu o replcș parcă pregătită dinainte.

La recepția Hotelului Seaman, o tânără daneză, hotărâtă să rămână aici doi ani, pentru a-și face ceva economii, ne spune că angajații eschimoși petrec ore întregi în fața micului ecran, cu suspiciunea că numai spiritele răului pot face ca atâția oameni să intre grămadă într-un spațiu atât de mic...

Cu patru sute de ani în urmă, primii misionari danezi și norvegieni, adunau toate căpeteniile eschimoșe, propunându-le imperativ să trecă peste noapte la religia calvinistă, singura în măsură sa-i salveze de prigoana iadului. O căpetenie de Inuiți a ieșit din front cu o întrebare neașteptată:

- Și cum este acolo, în iad, părinte?!

- Sunt câmpuri întinse de flăcări uriașe și fierbinți!

Într-un entuziasm general, toți leaderii eschimoși au exclamat:

- Acolo vrem!! Sa ajungem cu toții în iad!!

---

VIZUALIZĂRI: 6096 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI