Grenoble, capitala Alpilor francezi

TIPĂREȘTE

Situat la poalele Alpilor francezi, acolo unde învolburatul Isère îşi uneşte forțele cu râul Drac, Grenoble continuă bimilenara existență, căutând să se dezvolte tot mai mult. Şi când dezvoltare înseamnă multitudinea de laboratoare şi cercetători din Polygone Scientifique poate că ar fi trebuit să spun că se upgradeaza non-stop. Exploatarea începută de aproape două secole a principalelor resurse, hidroenergia şi turismul, a făcut ca oraşul să progreseze continuu.

Încă din sec. al XI-lea, fiind fief al conților de Albon, cei ce aveau pe blazon doi delfini jucăuşi şi se auto-intitulau Dauphins, Grenoble devine capitala provinciei Dauphiné. Dar la mijlocul anilor 1400, ultimul conte de Albon, bătrân şi fără moştenitori, îşi vinde uriaşul domeniu Franței, cu pretenția ca moştenitorul coroanei regale să poarte titlul de Dauphin. Şi astfel s-a lămurit apariția curiosului titlu regal întâlnit prin romanele lui Dumas. În 1815 Grenoble l-a întâmpinat pe Napoleon, când acesta s-a întors din exilul din insula Elba şi a afirmat "de la Cannes la Grenoble am fost un aventurier, dar în acest oraş am redevenit suveran".

Am cunoscut "acest oraş" într-o zi de iunie, după un drum spectaculos de la Lyon, trecând peste viaducte şi prin văi străjuite de munți cărora nu li se vedeau crestele. Veneam cu neîncredere, căci ziua era prognozată cu ploi, tunete şi fulgere. Coborând din autobuz am realizat că aş fi avut nevoie de fapt de ochelarii de soare, dar pe care nu-i luasem din superstiție. Dealul dominat de fortăreața Bastille se vedea în depărtare, aşa că mi-am luat rucsacul în spate şi am plecat să găsesc telecabina. N-am traversat oraşul, ci m-am îndreptat spre Isère, priveliştea fiind mult mai interesantă, apoi din poză în poză am ajuns şi la stația de pornire a funicularului.

Primul funicular spre Bastille a fost instalat în 1875, iar autoritățile din oraş au anticipat importanța turismului şi au îmbunătățit acest mijloc de transport pe cablu, în 1934 Grenoble având, după Rio şi Cape Town, al treilea teleferic urban din lume. Două cabine din lemn puteau transporta 15 pasageri plus un însoțitor. În 1951 funicularul s-a modernizat, noile cabine metalice având capacitatea de 21 persoane, iar terminalul din oraş s-a lărgit. Deja faimoasele baloane din plexiglas şi aluminiu au fost introduse în circuit în 1976, iar anul acesta se aşteapta o înlocuire a lor, după patru decenii de serviciu. Şi înlocuirea este chiar necesară, vizibilitatea din interiorul bulelor fiind afectată de trecerea timpului. Azi peste 300 000 de vizitatori folosesc anual aceasta rapidă şi comodă metodă de a ajunge la Bastille în doar cinci minute şi cum diferența de nivel este de 263 metri, cei 5,5 euro par a fi o investiție bună. Eu am investit chiar 8 euro, plătind şi pentru retur, căci drumul pe jos cu rucsacul în spate nu mi se părea o idee strălucită.

Ajuns sus, la fortăreața Bastille, am continuat pe scări până la terasa Vauban. M-am strecurat cu grijă printre membrii unui club de yoga, care pe covoraşe scurte căutau să-si regleze respirația în acord cu natura înconjurătoare, şi m-a bucurat de panorama oferită prin bunăvoința soarelui. De jur împrejur crestele muntoase îmbrățişate de nori pufoşi dădeau senzația unei cetăți făurite de uriaşi pentru a proteja oraşul. De-a lungul balustradei sunt imagini din care poți deduce spre ce vârfuri muntos priveşti. Am încercat să răzbesc cu privirea spre Mont Blanc, de departe cel mai cunoscut vârf, dar acesta stătea ascuns undeva foarte departe. Place Haxo, unde altădată forfoteau soldați pregătiți în a apăra citadela, era plin de copii care învățau ABC-ul cățărării, larma lor confirmându-mi prezența în exces a adrenalinei. Un nivel mai jos, cu aere preocupate un grup de domni bine îmbrăcați îşi luau prânzul, acordând prea puțin interes imaginii superbe care li se înfățişa. Renunț să mai beau o cafea în asemenea companie şi mă îndrept către Muzeul trupelor alpine.

Un vânător de munte mic şi slab, îmbrăcat corespunzator şi având tradiționala beretă de forma unei pizza XXL mă întâmpină şi-mi urează bun-venit. Cu engleza lui subțire şi cu franceza mea săracă am reuşit să ne înțelegem, mi-a înmânat un audioghid şi am început vizita. Abia ce am intrat în acțiune şi pe un perete apare un tânăr echipat ca acum mai mult de o sută de ani. Se recomandă şi îmi dezvăluie că este un localnic care a vrut să continue tradiția de montagnard a familiei şi s-a înrolat în nou înființata trupă alpină. Îmi arată uniforma cu hazlia beretă, schiurile din lemn cu legături din piele, lucrate îngrijit de mâna unui om priceput, sania pentru cărat echipamentul şi rachetele de mers pe zăpada afânată. Îmi povesteşte despre viața grea a unui vânător de munte, despre antrenamente dure şi marşuri lungi, despre cățăratul pe stâncile înghețate şi coborârea pe schiuri prin văile abrupte ale Alpilor. Apoi, indicându-mi un trofeu metalic, reprezentând un soldat mărşăluind pe schiuri, cu mândrie îmi spune despre un concurs organizat în munți, la care au venit soldați din multe țări ale Europei. El s-a dovedit însă mai iute şi mai rezistent şi în fața experimentaților germani şi a scandinavilor care învață să schieze înainte de a merge, arătând că noile trupe alpine ale Franței sunt un adversar demn de luat în seamă. Imaginea lui dispare treptat în întuneric şi o voce tristă îmi istoriseşte cum tânărul meu ghid a pornit alături de camarazii săi şi în luptele din primul război mondial a căzut răpus de un glonț care s-a cuibărit sub bereta lui hazlie.

Îmi şterg discret o lacrimă şi-mi continui înaintarea până când sunt oprit de apariția pe alt perete a unei noi imagini. Este un tânăr locotenent care se prezintă şi deasemeni îmi arată noul său echipament, pe care îl probase în cursul expediției la Polul Sud din noiembrie 1998. Apoi schiurile din aluminiu folosite de trupele alpine în anii '60-'70, cele folosite prin anii '90 şi bineînțeles noile schiuri parabolice pentru fond, experimentate întâi de către vânătorii de munte. Locotenentul nu se limiteză doar la acestea şi îmi dezvăluie câmpurile de lupta şi misiunile de pace unde el şi camarazii săi au acționat: în fosta Jugoslavie, Irak, Afganistan.

Muzeul are organizate mai multe diorame cu scene din luptele în care luptătorii alpini au fost implicati în cursul istoriei şi evident o vasta colecție de medalii, decorații, embleme, uniforme. Şi dacă am văzut destule arme de foc, spre sfârşitul turului am găsit şi un transportor pe şenile, mic, robust, numa' bun s-o pornească pe cărări de munte.

Mi-am luat rămas bun de la micuțul paznic al muzeului şi m-am îndreptat spre grotele Mandrin. Să nu mă invidiați, sunt efectiv nişte găuri săpate în stâncă de către soldați, pe la mijlocul anilor 1800, în scopuri strategice, fără nimic spectaculos. A existat în provincia "delfinului" o legendă care lega faimosul bandit Mandrin de aceste grote, legendă însă fără pic de adevăr, temutul brigand murind cu aproape un secol înainte ca aceste grote să fie săpate. Mă întorc la baloanele din plexiglas şi cobor spre oraş.

Înainte de a începe explorarea oraşului arunc o privire spre podul St. Laurent, un pod din metal construit în 1837, pe locul unde încă de acum două milenii romanii ridicaseră primul pod peste Isère. Astăzi este exclusiv pentru pietoni, rezistența sa având de suferit în cei aproape 180 de ani de serviciu.

Mă avânt pe străduțele întortochiate ale oraşului vechi, străduțe pe unde au trecut Champollion, cel care a descifrat hieroglifele, sau Joseph Fourier, matematicianul ajuns prefect în timpul lui Napoleon. În piața St. Andre străjuieşte statuia lui Pierre Terrail, cavalerul de Bayard, rămas în amintirea tuturor ca "le chevalier sans peur et sans reproche". La terase o mulțime de pensionari conversând vesel în germană sau franceză sporesc farmecul zonei. Parcă toate lumea ar petrece şi ar fi bine dispusă, căci soarele a revenit după o lungă perioadă. Spre nord se ridică solemn fostul Palat al Parlamentului provinciei Dauphiné, unde acum aproape două secole era încarcerat un tânăr seminarist, Antoine Berthet. Numele sigur nu vă spune mare lucru, dar cazul acestuia va inspira lui Stendhal romanul "Roşu şi negru". În 1453, delfinul Louis II, viitorul rege Louis al XI-lea a instituit Parlamentul provinciei, iar sediul acestuia a fost construită în înfloritul stil gotic. După mai mult de o sută de ani, la cererea procurorului general a fost ridicată în stil renascentist şi aripa din dreapta, din piatră gri-bleu de Fontanil. Într-o nişă de deasupra intrării tronează o statuie reprezentând Justiția, statuie care a înlocuit pe cele ale lui Charlemagne şi Louis al II-lea distruse în timpul Revoluției. Intru şi în biserica St. Andre, situată vizavi, loc de odihnă veşnica a vechilor "delfini" şi a mai sus menționatului "cavaler făr' de frică şi fără prihană".

Rătăcind prin oraş ajung în Piața Verdun, întinsă, plină de verdeață şi mărginită de clădiri sobre, clasiciste. Actuala bibliotecă, Tribunalul, Prefectura de Isère sau Şcoala de Arte coregrafice sunt totuşi prea perfecte pentru a fi memorabile. Trec prin fața Muzeului de ştiințe naturale şi nu pot să nu admir grădina plină de flori prin care se joacă o grămada de copii. Din mijlocul parcului Paul Mistral mă atrage Turnul Perret, un ultim vestigiu al Expoziției internaționale de turism din 1925. Înalt de 83 de metri, a fost construit de arhitectul Auguste Perret şi cele două ascensoare purtau vizitatorii până în vârf pentru a se bucura de privelişte. Din considerente de siguranță astăzi este închis, aşa că l-am fotografiat doar de jos în sus.

Am ales o terasă umbroasă şi am savurat o cafea şi un cidru. Dacă nu era rucsacul greu, cred că aprofundam studiul cidrului. Răcorit şi mult mai bine dispus hoinăresc fără țintă prin centrul oraşului. Descopăr inevitabil şi la Chateau d'eau de la Valette, o spectaculoasă fântână realizată în 1825 în Place Grenette. Aproape că am stat la coadă ca să o fotografiez, o mulțime de copilaşi, cu mămici şi tătici, ținând să verifice dacă apa este cu adevărat udă.

M-am îndreptat spre Piața Notre Dame unde am găsit o nouă fântână, La Fontaine des trois ordres, inaugurată în 1897 pentru a comemora evenimentele pre-revoluționare din 1788 din Grenoble. Într-un bazin circular, pe un postament din marmură de Carrara, sunt prezentați în bronz, fraternizând, reprezentanții nobilimii, clerului şi celei de a treia stări. Nu povestesc despre anecdotele legate de acest monument, le găsiți şi pe internet. Eu m-am îndreptat spre Catedrala Notre-Dame, ridicată pe la mijlocul sec. al XIII-lea, având o fațadă romanică, parca integrată cu clădirea adiacentă, dar şi elemente gotice şi renascentiste. Este unul dintre martorii muți ai războaielor religioase care i-au ciuntit zestrea artistică. Interiorul este împărțit în trei părți prin coloane drepte, lipsite de grație. Înaltă, luminoasă şi simplă, te duce cu gândul la umilință şi pauperitate.

Lipit de catedrală este Musée de l'Ancien Évêché, un muzeu modern, integrat perfect în vechiul palat episcopal. Construit la începutul secolului al XIII-lea a cunoscut numeroase prefaceri datorate ideilor celor 48 de clerici care s-au perindat de-a lungul anilor. Deşi intrarea este gratis muzeul adăpostesşte o complexă şi eterogenă colecție de arme, piese arheologice, picturi, fotografii de epocă, afişe. La subsol sunt ruinele fostului baptisteriu al oraşului şi ruine ale unei vechi vile romane, locuită cu aproape două milenii în urmă.

Obosit de cât am cărat rucsacul în spate, mă îndrept cu paşi lenți spre gară. Astăzi am fost la poalele Alpilor, într-un oraş pe care îl ştiam doar din timbrele care celebrau Olimpiada de iarnă din 1968. Poate pe viitor voi urca mai sus spre crestele Alpilor, dar până acolo...

Să aveți un drum frumos în față.

---

VIZUALIZĂRI: 3637 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI