Un mic giuvaer pe Coasta Ligurică - Chiavari

TIPĂREȘTE

Vă povesteam deunăzi că s-a întâmplat să alegem Chiavari drept loc de popas în drumul nostru dinspre Cinque Terre spre Portofino și vă mai spuneam că orășelul ăsta ne-a surprins atât de plăcut, încât nu m-am îndurat să strecor doar câteva rânduri la sfârșitul articolului de cazare, ci am considerat că merită o descriere mai detaliată.

Un picuț din fiecare: geografie, istorie, curiozități, bârfe...

Chiavari e o localitate de 28000 de locuitori situată fix în mijlocul Golfului Tigulic, la gura de vărsare a Râului Entella, la vreo 60 km de Genova și 40 de Levanto, „poartă” de intrare în Cinque Terre. S-au descoperit aici urme ale unei necropole pre-romane de sec. 8-7 î. H., iar mai apoi se pare că a fost una din taberele soldaților romani de pe Via Aurelia. Dealtfel, chiar numele orașului provine din latinescul Clavarium („cheia văilor”). Castelul (ce se înalță încă falnic - reabilitat, desigur - pe un deal din vecinătate) a fost ridicat la mijl. sec. 12, iar catedrala orașului după aproape 100 de ani, sub „bagheta” Papei Inocențiu al IV-lea.

Centrul vechi abundă încă în clădiri de secol 13-14, multe din ele fiind încinse cu brâuri de porticuri arcuite (aveam să ne minunăm în curând de asemănarea cu acelea pe care le admiraserăm cândva în... mult mai îndepărtata Bologna!). Se pare că multe din aceste arcade au fost ridicate cu materialele rămase sau... subtilizate (!) de la construirea locuințelor nobiliare sau chiar a corăbiilor! Se obișnuia ca unele din ele să fie acoperite cu un strat gros de ghips, tocmai pentru a nu putea fi recunoscut materialul original!

Catedrala a fost reconstruită la înc. sec. 17 și a căpătat numele actual, Catedrale di Nostra Signora dell'Orto. E considerată unul dintre cele mai mari și mai frumoase edificii creștine de pe Coasta Ligurică, iar faima sa a sporit și mai mult după vizita Papei Ioan Paul al II-lea, ocazie după care suveranului pontif i s-a ridicat un monument în imediata vecinătate a bisericii. Chiavari are și o bibliotecă, unde se păstrează o colecție impresionantă de manuscrise și incunabule vechi. Deasemenea, a fost un centru important al Renașterii Italiene și al luptei pentru unificarea Italiei în sec. 19.

Există un model de... scaun care a fost inventat în 1807 de un tip pe nume Giuseppe Gaetano Descalzi, născut în Chiavari. Scaunul chiar așa se cheamă, „scaunul Chiavari” sau „Chiavarina” și este un model foarte practic și mult simplificat al sofisticatului fotoliu Empire. Se pare că a reprezentat o mică revoluție la vremea sa, lucru care a determinat apariția a zeci de fabrici în zonă, toate specializate în producția de astfel de obiecte de mobilier.

În plus, printre „vedetele” orașului, se mai numără: un anumit tip de dantelă numită macrame (asemănătoare, dar nu aidoma a ceea ce noi cunoaștem sub această denumire), un fel special de ardezie („pietra di Lavagna”) și farinata, o turtă din făină de năut coaptă în tigaie de cupru. Farinata se pare că-și are originea de pe vremea soldaților romani, aceștia pur și simplu obișnuiau să amestece făină de năut cu apă și să coacă la soare turtițele întinse chiar pe scuturile metalice! În zilele noastre, rețeta a fost un pic up-datată, adăugându-i-se sare și ulei de măsline.

***

Am pornit în explorare curând după ce ne-am cazat, să fi fost 17:30 sau poate un pic mai mult, înarmați cu o hartă a orașului oferită de recepționerul nostru cel amabil. Soarele încă ardea destul de tare, așa că ne-am început plimbarea pe sub umbroasele porticuri ale clădirilor ce mărginesc Corso de Michiel, între care se numără și hotelul Ferrari, ce ne era gazdă.

Eram pe linia a doua și muream de curiozitate, să ajungem la mare, așa că am traversat și am cotit-o pe prima stradă la stânga. Imediat am dat într-un sens giratoriu centrat de statuia de bronz a celebrului navigator Cristofor Columb, cel căruia nu doar Genova, ci întreaga Italie și chiar umanitatea însăși îi datorează în bună măsură fața pe care o are în prezent... M-a impresionat monumentul: Columb privind nerăbdător către mare, cu pletele și poalele mantiei fluturând în vânt, cu un picior în fața celuilalt, de parcă tocmai și-a luat avânt să părăsească postamentul înalt de piatră, la baza căruia își împletesc cozile niște pești uriași!

Am ajuns așadar pe esplanadă, dincolo de care ne-a întâmpinat marea... de catarge! Un port mărișor după cum se vede treaba, pe hartă este trecut ca „port turistic”, dar undeva departe se zăresc ceva macarale și alte instalații de genul. Merserăm ceva vreme cu marina în stânga și cu un șir de palmieri în dreapta, apoi am traversat o pasarelă de lemn, dincolo de care faleza se continuă și mai largă, și mai frumoasă, acoperită cu un mozaic neregulat de piatră tăiată. Din loc în loc sunt spații de relaxare pentru mari și mici, tonete cu înghețată și suc, bănci de lemn. Și palmieri, și leandri parfumați...

Dincolo de port, încep plajele. De fapt, o plajă lungă de câțiva kilometri, nu știu exact câți, că noi nu aveam să ajungem până la capăt. Spre deosebire de ceea ce urma să întâlnim în zilele următoare în zona Imperia-San Remo, la Chiavari doar câteva mici porțiuni de plajă sunt private, restul e plajă publică. Asta înseamnă că poți să-ți așezi prosopul și/sau umbrela unde vrei, mai aproape sau mai departe de mare, fără să te coste niciun chior. La vreo câteva zeci de metri în larg, sunt din loc în loc diguri formate din aglomerări de bolovani, care formează practic un soi de piscine; probabil un mod de a contracara valurile mari care ar putea mătura țărmul... Astfel, mi s-a părut că apa nu apucă să fie foarte adâncă, judecând după numărul copiilor care se jucau chiar și în apropierea digurilor.

Ne-a plăcut foarte mult o fântână ciudată: o suprafață dreptunghiulară plană, cu câteva „spoturi” țâșnitoare, astfel că apa formează o peliculă subțire, în care se oglindește cerul! Soarele se reflecta și el din înaltul cerului, așa că imaginea era pur și simplu spartă în zeci de cioburi mari de foc! Aveam să găsesc mai târziu o fotografie într-unul din pliante cu un cer ce se estompa în portocaliu la apus, acoperit parțial de nori, totul reflectat pe suprafața apei - minunat!

În curând peisajul din dreapta a început a se schimba, palmierii și leandrii fiind înlocuiți cu restaurante și hoteluri. Recepționerul de la hotelul nostru ne bifase pe hartă câteva mâncătorii bune și-am zis hai să mergem la pont! Întrucâtva aleator, ne-am oprit în capătul falezei, într-o piață largă pavată cu piatră măruntă și delimitată de câteva clădiri văruite în culori calde. Ce ancadramente la ferestre, Doamne, ce frumos! Când ne-am apropiat însă, am constatat că frumoasele ancadramente erau de fapt pictate! Am observat mai apoi în zilele următoare multe astfel de decorațiuni, am tras concluzia că ar fi o caracteristică a zonei!

Erau și câteva panouri informative instalate aici, la capătul falezei, din păcate scrise doar în italiană. Noroc că ne înrudim totuși cu Traian, căci ceva, ceva tot am mai priceput. Că piața ce ni se desfășura în față se cheamă Davide Gagliardo (nu m-am prins însă cine-o fo' băiatu'), că aici fuse un fel de șantier naval acum vreun secol și ceva, „cum se trăia și ce se făcea” pe atunci, totul pe vreo 4 foi mari scrise mărunt (noroc cu cele multe poze care însoțeau expunerea!).

Iată și terasa Restaurantului Vecchio Borgo, cum ne așteaptă ea pe noi scăldată toată în soarele auriu! Nu ne era încă foame, dar ar fi mers o soluție de hidratare - ceva, și pe urmă poate am fi îndrăznit și la chestii mai serioase... Dar, când a văzut că ne apropiem, unul din angajați a ieșit dinăuntru și ne-a explicat că deschid doar începând cu ora 19 (asta iar e o ciudățenie specifică Italiei - și nu numai: există cârciumi deschise doar pentru prânz sau doar pentru cină sau, în cel mai fericit caz, pentru ambele, dar cu pauză de câteva ore între ele; dacă te pălește mâncatul atunci, riști să faci gaură-n stomac!).

Ei, bine, până la 19 nu mai era decât mai puțin de-o oră, așa că puteam să mai răbdăm un pic. Faleza se terminase, precum vă spusei, dar dincolo de ea plaja se continua, în fața unei hardughii în construcție (un viitor hotel, presupun). Așa că am luat-o spre oraș, fără scop, doar să ne mișcăm și să treacă timpul. Cumnatului meu i-a atras atenția o mică locandă (în care cred că noi n-am fi intrat), chiar la capătul pieții, în stânga: Gastronomia Olga. Avea o mică terasă cu mese și scaune de plastic, dar mi-au plăcut mult paharele colorate și decorațiunile de pe peretele de stuf. Am intrat totuși înăuntru: alte câteva mese și scaune nepretențioase, din lemn însă, iar în stânga un bar și un galantar plin cu tot felul de preparate și semi-preparate, care de care mai îmbietoare!

„Hai să bem ceva aici!” a propus cineva și am ocupat una din mese. Tot Cumnatul a fost cel care a comandat și o porție de... ceva, se cheamă într-un fel, dar nu mai știu cum; e un fel de salată de caracatiță cu legume, ulei de măsline și condimente. Am primit imediat băuturile, un teanc de farfurii și un mănunchi de tacâmuri, precum și platouașul cu mâncare, din care ne-am servit fiecare. A fost bună, un aperitiv perfect pentru momentul acela! Cât am stat acolo, 2 sau 3 persoane au venit și au ridicat niște sacoșe pline cu caserole. Cumnatul ne-a explicat că e genul de loc nepretențios, care servesc chestii pe care le prepară zilnic în cantități relativ mici, dar preiau și diverse comenzi de la clienți care nu au timp sau chef să-și gătească acasă. Cool! Un fel de „meniul zilei”, dar compus din ce ai tu chef! Oricum, ne-a plăcut mult locul, era cât pe ce să rămânem acolo pentru cină, eram însă cam înghesuiți la masă și oricum chitiți să încercăm Borgo ăla de ni-l lăudase băiatul de la hotel!...

„Ora 7 a venit... ”, deci ne-am mutat de la o masă la altă masă, de la Olga la Vecchio Borgo, afară, pe terasa gătită frumos cu flori. Am primit meniurile și am constatat că majoritatea preparatelor erau pe bază de orătănii marine, ceea ce mie, una, îmi convenea de minune, că dacă nu le mănânci p-ăstea acasă la mama lor, atunci unde să le mai mănânci?! În creierii munților, scoase de la congelator?! Am ales așadar paste cu ragu de pește, Cumnățeii tot paste, dar cu vongole, iar Tati carcalaci de mare trași printr-un aluat finuț. Istețica „decât” o prăji, că-și permite! ;)

Mâncarea bună, vinul rece și conversația spumoasă, dar de-acum soarele se pregătea de culcare, semn că nici noi nu mai aveam mult până vom îndeplini acest ritual zilnic! L-am privit (pe El, pe Soare) minute bune înroșind tot mai tare cerul și marea, pe măsură ce se rostogolea dincolo de promontoriul la capătul căruia știam că se află unul din visurile mele secrete, extravagantul Portofino!...

Cumnățeii au hotărât că e timpul să plece către gară, să prindă trenul spre Genova și din piața cu pricina au cotit-o la dreapta, pe Via Risso, ce merge paralel cu țărmul mării, dincolo de primul rând de clădiri; am apreciat că până la gară nu aveau de mers mai mult de 10-15 minute. Noi ne-am întors tot pe faleză, aruncând din când în când câte o privire în urmă, spre cerul încă purpuriu deasupra promontoriului; ne-am oprit câteva minute pe o bancă în fața fântânii cu spoturi tâșnitoare, pe care de data asta le-am găsit dansând vesele în tot felul de culori ce se schimbau mereu tot la câteva secunde; frumos!

... Ei, dar hai să dăm o raită și prin centrul vechi! Păi de unde eram am traversat, am mers cale de vreo două străzi și... voila! Asta trebuie să fie celebra catedrală cu fațada sa triunghiulară amintind de un templu grecesc! Bineînțeles că era prea târziu pentru a o vizita, dar dacă vă aflați acolo la o oră rezonabilă, chiar vă invit să nu ratați să faceți asta, căci am văzut după aia niște poze splendide cu interiorul! În imediata vecinătate se află o altă clădire impozantă decorată cu steaguri, am presupus că ar fi primăria, iar pe marginea aleii care duce spre ea am remarcat busturile a doi revoluționari locali.

Piața rectangulară din spatele catedralei, care poartă dealtfel numele acesteia, era aproape pustie și tocmai de aceea avea un farmec aparte, cu dalele ei de piatră lucioasă, cu clădirile „pictate” pe la ferestre, cu lumina difuză și misterioasă a lampioanelor... Chiar în mijloc, se înalță statuia lui Vittorio Emanuele II, privind către oraș. Ne-am continuat și noi plimbarea în direcția indicată de degetul său întins și imediat ne-am trezit într-un labirint de străduțe mărginite de clădiri vechi cu porticuri! Aflasem din Bologna deja că scopurile acestora au fost de a permite mărirea suprafeței de locuit de la etaj și de a oferi pavăză de soare sau ploaie trecătorilor. Ca și în Bologna, în spatele coloanelor se desfășoară adevărate coridoare, fiecare cu particularitățile sale - fie că e vorba de forma coloanelor, pavajul decorat sau nu cu mozaicuri frumoase sau plafonul. Majoritatea clădirilor cu porticuri au la parter magazine sau sedii de bănci, dar evident că totul era închis la ora aceea. Ne-a plăcut totuși să tragem cu ochiul la câteva vitrine, printre care una foarte frumos decorată a unei vechi farmacii...

Singurele locuri unde se simțea ceva animație erau cele câteva baruri și restaurante, în rest totul era aproape pustiu. Cu atât mai mult mi-a plăcut plimbarea, nimeni nu ne-a deranjat cu nimic, atmosfera avea un aer ireal, parcă eram într-o poveste...

Se făcuse totuși târziu și am hotărât să ne îndreptăm cuminți către hotel, ca să fim valizi a doua zi pentru o nouă serie de aventuri... Ne-am întors tot prin centrul vechi și singurul punct notabil pe care l-am mai atins a fost Piața Giuseppe Mazzini, împodobită cu ronduri de flori și cu statuia celebrului jurist și revoluționar italian; ajunsă acasă, am citit că localnicii îi mai zic și „Piața Verzei”, în fiecare dimineață aici desfășurându-se o bogată piață de fructe și legume. Deasemenea, sâmbăta și duminica, o dată la două săptămâni, pe străduțele centrului vechi are loc un târg de antichități, destul de vestit pe plan local.

... Ne-a plăcut mult Chiavari, nu știu dacă pe noi or să ne mai poarte pașii vreodată pe acolo, dar recomandăm tuturor o vizită mai mică sau mai mare în acest orășel care are multe de oferit: mare și munte; un centru vechi romantic și foarte frumos conservat; restaurante bune; multe alte obiective turistice pe care noi nu le-am vizitat din lipsă de timp: castelul și frumoasa grădină botanică din vecinătate, un muzeu arheologic și vreo 2-3 galerii de artă. În plus, precum am mai spus, zona întreagă mi s-a părut fabuloasă, nu doar celebrele Cinque Terre și Portofino...

---

VIZUALIZĂRI: 9342 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI