Galicia. Hasta siempre. Incepem cu Burela, cartierul general.

TIPĂREȘTE

Nu-i pot fura Cantabriei apelativele “verde” si “infinita”, desi si Asturias si Galicia (sau Galitia; cu permisiunea dvs. o sa pastrez denumirea originala, e mai… dulce) le merita din plin. Pot sa-i zic “laptaria” Spaniei, in schimb. Dar nu-mi place cum suna. Asturiei i-am zis anul trecut, atunci cand v-am vorbit de noptile magice de la Gradina Botanica din Gijón, “Transilvania Spaniei”, asa ca nu mai schimb nici aici. Desi, in ciuda rivalitatii vesnice, asturienii si galicienii se autonumesc “primos hermanos” (verisori primari, nascuti din doi frati insurati cu doua surori; da, da, aici se poate, si nu e pacat!). Galicia… sau Galiza pe frumoasa lor limba… este un fel de Ardeal de-al nostru (dar, ca sa fie un “dar” si aici, ca tare buna mi-s la intortocheri, galiciana mi se pare mai aproape de moldoveneasca noastra, e “dulceaga”, “inmoaie” cuvintele, nu stiu sa explic altfel; dar galicienii vorbesc mai rar ca in alte parti ale peninsulei, asadar ar merge si comparatia cu la fel de dulcele grai ardelenesc; si ma opresc aici, ca iese o varza de nu se mai intelege nimic).

Sa revenim. Galicia este prima regiune spaniola luata de mine la picior in anul de gratie 2000, luna iulie, adica acum aproximativ paisprezece ani… Doamne, cand a trecut timpul? Eram proaspat absolventa de limbi straine (ghiciti prima specialitate?!) si abia asteptam sa ajung acolo. Atunci “baza” a fost in La Guardia (A Guarda in galiciana), si de acolo am fost in excursii in multe din localitatile de pe litoralul cel mai vestic al Spaniei: satuce cu vestigii celtice, fieste de imblanzire a cailor salbatici (“rapa das bestas”) si ritualuri de “queimadas” cu spirite si vrajitori, orase mai mari sau mai mici, cu catedrale impunatoare sau porturi importante (ce pacat ca amintirile mi s-au estompat…). De acolo am trecut granita in Portugalia pentru prima data, cu ferry, si am fost indemnati sa cumparam prosoape sau lenjerii de pat ieftine…;) Acolo am mancat pentru prima data tortilla (mi-am notat si reteta ca s-o fac la intoarcere), ca pe vremea aia nu voiam sa stiu de fructe de mare si caracatita (acum vreau si nu prea ma lasa alergia…). Acolo am trait lucruri pe care le voi duce cu mine toata viata. Galicia a fost usa mea de intrare in Spania. Mi-aduc aminte ca in Junquera, la granita, catalanii ne-au zis “En Galicia se come muy bien”. Unul din multele topice care-ti vin in minte cand pronunti numele acestei comunitati autonome.

Am revenit in La Guardia aproape doi ani mai tarziu, si-am nimerit la “Sambata Covoarelor”, cand toate strazile oraselului (ei ii zic sat) erau un covor superb de flori, cu fel si fel de modele si care iti imbatau simturile…

Anul trecut aveam parte din Camino programata: etape, locuri de dormit… Eram hotarata sa plec singura si, tocmai cand incepusem sa-mi caut incaltari potrivite (amanunt extrem de important pentru realizarea acestui pelerinaj), planurile mi-au fost date peste cap (vezi San Fermines, Pamplona, sau Gijón, Asturias, intre altele). Anul asta nu am putut sa-mi organizez vacanta pana acum vreo doua-trei saptamani. Dar totul a mers ca pe roate. Asa incat prima parte (doar cinci zile, dar mai mult decat binevenite, ca deja nu mai auzeam ceasul dimineata si in vreo doua randuri am ajuns tarziu la slujba;)) a fost un “visto y no visto”, cum zic prietenii mei.

Unde mergem? E vara, iulie, cald, hai sa fugim de caldura. Ma rog, un fel de-a spune, ca temperaturile unui iulie destul de… atipic nu depaseau 20 de grade in Pucela. La Santander ma duc o data pe an minim, in Asturias ajung si acolo mai des. Ce ramane? Ar mai fi Tara Bascilor, dar anul trecut am fost la Pamplona, si pe desupra San Sebastián e mai scump, iar eu mai am doua vacante in august, si ramane balta fara peste. Evrika! Galicia!!! Mult-iubita mea Galicie. Ma-ntorc la tine… Nu, in Pontevedra nu. Nu ca n-as vrea, ca ma duc eu altadata sa vada si fi-miu Rías Baixas, dar hai sa cunoastem si partea de nord, ca acolo nu mi-a calcat piciorul inca. Initial ne gandim sa inchiriem un apartament, sunt preturi bune peste tot. Dar logica ne spune ca nu merita: la plaja n-o sa stam, o sa bananaim cat putem, cu rucsacul cu merinde in schinare. M-am cam lenevit in ultimul timp: ba dau vacanta pe mana unei agentii, ba las pe altii sa se uite de hotel… Dar despre asta alta poveste.

Hotaram cartierul general in Burela, cam la mijlocul regiunii numite “A Mariña Lucense”, adica litoralul provinciei Lugo. Nu ezitati!! Zona de nord a Spaniei este atat de putin cunoscuta la noi… Va spun cu mana pe inima ca, dac-ajungeti odata acolo, pe coclaurile alea, o sa lasati Benálmadena, Lloret del Mar sau Benidorm pe altadata (exagerez, ca si eu ma duc in Málaga luna viitoare;), dar nordul nu se compara cu sudul; invers, adica).

Burela e o statiune mica, nu stiu cu ce “omolog” roman s-o compar. Nu are nimic deosebit localitatea in sine. Am ajuns in jurul pranzului (in jur de 430 km din Pucela), dupa ce am facut doua opriri, dintre care una la izvoarele raului Miño (granita naturala dintre Spania si Portugalia, in nord carevasazica; izvoraste dintr-o laguna, se vedeau ceva bulbuci, o sa va pun poze, zona ne-a placut pentru ca era foarte ingrijita si ne-am si plimbat putin pe acolo) ne-am cazat repede si am iesit sa mancam un senvis pe faleza. Ne-am asezat pe niste pietroaie, pe unul din digurile de pe malul marii… Nu era cald, iar pe cele doua plaje la care privirile noastre aveau acces in acele momente erau doar cateva persoane… Si doi salvamari care se plimbau non stop de colo pana colo. Am ochit din start faleza, dar intai am mers sa ne schimbam si sa ne odihnim o juma’ de ora. Dupa care am dat de Biroul de Turism, unde un domn cu cercel auriu in ureche ne-a explicat ce puteam face in dupa amiaza respectiva.

O plimbare pe faleza, tine vreo 6 km. si nu are grad de dificultate. Sau urcusul la Monte Castelo, care nu e prea departe nici el, dar se cam ocoleste si drumul e in panta continua, of course. Sunt intrebata din priviri ce prefer. Plimbare pe faleza, clar. Numai gandul la urcus ma oboseste. Lasa-l pe maine, ca suntem mai odihniti. Buuun. Zis si facut. O faleza foarte placuta, extraordinar de ingrijita si curata, care trece pe langa cele sase plaje care tin de Burela: La Marosa, de Ril, el Cabaliño, El Portelo, el Penoural si El Cantiño. Plaje nu foarte mari, inconjurate de roci, doar avem muntele in spate, la o aruncatura de bat (si acoperit de nori mai tot timpul), poate fara nisipul cel mai fin. Dar tare pitoresti si linistite. Nu mai prididesc in a face poze. Mergem la pas mediu, nici agale, nici la trap. Oprim doar sa bem apa si sa facem poze. Si sa se mai uite specialistul grupului la flori si ierburi (asa-mi aduce aminte de prichindelul meu, manca-l-ar mama). Dam de “Armeria marítima”, adica aceeasi cu “Clavel de playas” (garofita de plaja), sau, pe galiciana… asta a fost cea mai tare: “herba da namorar”. Ia s-o cautam noi frumos, sa facem ceai din ea si s-o turnam pe gat (cu forta daca e nevoie) printului pe cal alb care ne va iesi in cale...

Marea are o culoare frumoasa. Asa o vad eu prin ochelarii mei de soare cu lentile maronii. Am incercat sa vad ce nuanta are fara ochelari, dar… intre soarele prea puternic si faptul ca nu vad prea bine fara ei… nu-mi dau seama daca turcoazul acela din jurul stancilor este acelasi. Oricum, este placut. Foarte placut. Dus intors facem cam doua ore. Sau doua ore jumate?

Ajungem din nou in Burela. Hai sa vedem un pic oraselul. Care, by the way, are multi emigranti africani (n-am reusit sa descifrez pe moment de unde anume, dar procentul parea destul de important, si la intoarcere am aflat de pe net ca sunt, in marea majoritate din Cabo Verde, si instalati acolo din anii 70, ceea ce explica faptul ca tinerii adolescenti pe langa care treceam vorbeau intr-o galiciana fara accent). Foarte repede am ajuns in zona portului, ca aici toate satele au un port, cat de mic. Iar cel din Burela se spune ca e unul din cele mai importante. Industria pescuitului sta la baza economiei zonei. Lapte si peste da Galicia Spaniei. La greu. Stiam ca puteam vizita un vaporas muzeu, Reina del Carmen, inchinat tuturor pescarilor, si aflat acolo, in port, in apropierea Biroului de Turism din localitate (inchis la ora aia), insa am ajuns pe la sapte fara ceva, si toate intrarile erau la si jumate. Hai ca avem noi timp sa-l vizitam, ne-am zis. De unde. In zilele urmatoare plecam dimineata la zece si ajungeam seara la zece. De fapt nu prea aveam noi idee sa intram in muzee. Natura a fost prea generoasa cu locurile astea ca sa ne-nchidem intre patru pereti, fie si pentru a vedea vestigii bine pastrate.

Spre sfarsitul plimbarii ne-am facut ceva provizii de la un Gadis din apropierea hotelului (habar n-am avut pana in ziua respectiva ca acest supermarket este la el acasa: Galicia Distribución) si ne-am retras la hotel, ca la noua rezervasem ora de spa, ehem, ehem, cu sampanie si alte minuni. Si aveam de vazut o semifinala CM si Master Chef in acelasi timp. Bineinteles ca Mos Ene nu m-a lasat sa le fac pe toate.

A doua zi de dimineata am plecat hotarati sa vedem partea de est, spre Asturias. Aveam obiectivele in minte si pe hartie. Urma sa vedem cat si unde puteam ajunge. Fara stres, dar fara oprire, este deviza noastra.

Si primul loc unde am urcat a fost la… Monte Castelo (340 m). Acesta este un mirador exceptional din Burela. Am urcat pret de mai bine de zece minute cu masina, drept pentru care m-am felicitat si m-am pupat singura ca in ziua precedenta nu am ales aceasta ruta pentru a o face la picior. Ei, exagerez, insa coasta era destul de pronuntata, cred ca de patruzeci de minute cel putin am fi avut nevoie sa ajungem acolo. Si cu limba scoasa. Am dat de niste podete facute din tuburi metalice si expertii veterinari m-au lamurit imediat: se pun pentru animale, ca sa nu treaca. Adica in loc de gard. Bineinteles ca in apropiere de troita, aflata sus, la mirador, am vazut cativa cai frumosi, nu stiu daca salbatici sau nu (sunt multi, foarte multi cai salbatici in zona). Ajunsi sus, ni s-a taiat respiratia. Coasta Galiciei este o combinatie superba de verde (de pe munte) si albastru (al marii). Nu mai era nimeni pe acolo, asa ca ne-am facut poze in voie si ne-am bucurat de ceea ce vedeam. Adevarul e ca numele locului m-a indus putin in eroare, ma asteptam si la un “castelo” ceva. Nu exista. Urcusul, chiar si pe jos, merita cu prisosinta. Privelistile sunt superbe. Dar acest lucru este la el acasa aici, pe meleagurile astea… In ceea ce urma aveam sa dam peste muuulte locuri minunate.

In Burela nu am nimerit in nicio fiesta (in alte sate da), insa, ca sa va faceti o idee, puteti prinde:

-Fiestas de la Virgen del Carmen y San Juan: primul weekend din iunie. Se tin in cinstea marinarilor, inainte ca acestia sa plece la pescuit de ton. Se face procesiune cu barci, frumos impodobite pentru ocazie, si covoare din flori (se pare ca e un obicei in toata Galicia, nu numai in Pontevedra, unde eu le-am vazut pe viu).

-Fiesta castrexa: primul weekend din iulie.

-Romería del Monte Castelo: ultimul weekend din iulie. In zona aceea unde noi am gasit liniste si pace, se ridica corturi si timp de trei zile lumea petrece la greu.

-Fiesta del bonito: multe fieste au a face aici cu pescuitul. Aceasta are loc in port.

Soseaua principala, pe care noi ne-am facut veacul in zilele alea, este nationala N-642, cunoscuta ca si Carretera de la Mariña, care leaga Ferrol de Foz. Am parcurs-o aproape in totalitate (am ajuns pana la 30 km de Ferrol).

Cam asta despre Burela. Un loc linistit, care a constituit baza noastra in cele cinci superbe zile in A Mariña Lucense. Despre hotelul Galatea o sa scriu separat. Eu cred ca am facut o alegere inspirata, pentru ca am fost cam la jumatatea distantei intre ceea ce doream sa vizitam: partea de est, pana la Ribadeo si Plaja Catedralelor (urmeaza), si partea de vest, cu Ruta Farurilor, o splendoare. Capitalei Santiago i-am dedicat o zi intreaga, pentru ca era si mai departe, si pentru ca mi-era dor. Si merita. In Galicia o sa ma-ntorc mereu cu drag. Va povestesc zilele astea tot ce-am vazut.

---

VIZUALIZĂRI: 2670 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI