Cochetând din nou cu „diva” Adriaticii...

TIPĂREȘTE

Am vizitat frumoasa cetate a Dubrovnik-ului acum aproape 3 ani, când am petrecut două săptămâni intense și savuroase pe Coasta Dalmată împreună cu ai mei. Pe la începutul acestui an, am avut plăcerea să fiu invitată la o conferință europeană, ale cărei lucrări aveau să se desfășoare în Dubrovnik. M-am bucurat enorm, mult mai mult decât m-am bucurat altădată să merg în locuri în care nu mai fusesem! Am mai spus și o repet: consider că lumea-i uriașă și te invită permanent să-i descoperi măcar un colțișor din imensitatea-i și că-i păcat să te duci de două ori în același loc. Totuși, sunt locuri cu care am rezonat în mod particular și în care, dacă se mai ivește ocazia să ajung, o voi face iar și iar, cu inima deschisă. Vorba aceea: „Dacă-i musai, cu plăcere!” Sunt și locuri în care n-am ținut morțiș să merg și a doua oară, dar n-am avut încotro; asta-i însă o altă discuție... Nu cred că există vreun loc unde am fost și nu m-aș mai duce nici tăiată!:) Dubrovnik face parte, în mod clar, din prima categorie.

Nu, n-o să vă spun din nou povestea „divei”, am făcut-o la vremea respectivă. Dar mă gândesc că se apropie vacanța de vară și poate câteva considerente de ordin practic o să-i ajute pe aceia dintre voi ce vor alege spre desfătare țărmurile Mării Adriatice.

Așadar, abia întoarsă de pe Coasta Amalfitană, a trebuit să mă pregătesc de o nouă aventură. Bine, pregătirea s-a necesitat a fi efectuată încă de dinainte de prima plecare, căci nici măcar n-am mai apucat să ajung acasă, am aterizat vineri după-amiaza de la Napoli, am dormit în Otopeni, iar sâmbătă dimineață la 7 trebuia să decolez din nou. Știți voi ce înseamnă să-ți selectezi echipamentul optim pentru 12 zile, dintre care 8 de excursie și 4 de conferință și toate să-ți încapă într-un bagaj de mână?! Păi după experiența asta, chiar pot să-mi dau doctoratul în materie de făcut bagaje! Nu mai zic că după excursia pe Cărarea Zeilor o pereche de pantaloni a cedat nervos și a trebuit să-i arunc la gunoi...

În fine, eram grup mărișor, vreo 25-30 de persoane, pe unii îi știam dinainte, pe alții mai puțin; printre ei, și prietena mea bună, A. Zborul nostru avea să fie operat de Austrian Airlines, așadar aveam de făcut escală în Viena, iar în Dubrovnik trebuia să ajungem pe la ora 14. Eram foarte entuziasmați, „știința” avea să înceapă efectiv abia a doua zi după prânz, așa că ne așteptau o după-amiază și o dimineață de explorat! Eu îmi făcusem temele, voiam s-o duc pe A. pe zidurile cetății, să urcăm cu funicularul și eventual să facem și un traseu pe munte de 1 km și ceva, până la Fort Imperial, de unde citisem că se vede minunat întreaga zonă; ba, mă tenta și o excursie prin insulițe, măcar în Lopud, dar nu eram sigură că aveam timp suficient pentru asta...

Desigur că proverbul cu socoteala din târg a ținut morțiș să se adeverească și acum. Am aterizat cu bine în Viena, vremea era superbă, am colindat prin magazinele din aeroport cam fără succes (mi-ar fi trebuit o pereche nouă de pantaloni, dar nu m-am putut apropia!), am mâncat ceva și am băut o cafea, apoi la ora stabilită ne-am prezentat la poarta de îmbarcare. Am urcat în avion, am stat vreo trei sferturi de oră, am fost anunțați că se pare că au descoperit o defecțiune la navă și zborul se amână, cel mai probabil pentru ora 17. Toți am fost frustrați, unii mai mult, alții mai puțin; organizatorii grupului ne-au sfătuit să cerem depăgubiri companiei, cică putem obține cam 300 de euro de căciulă, dar sincer, mie nu mi se pare deloc etic și n-am făcut niciun demers în acest sens; oare era mai bine să fi zburat cu nava defectă?! Atâta necaz să avem!

Ok, iar magazine, tot fără succes, apoi mâncat un gulaș și băut o bere... mai o poveste cu colegii... vremea trecu și în sfârșit zborul nostru se afișă! Am aterizat cu bine pe micuțul aeroport din sudul Croației, la doi pași de un orășel de care îmi aminteam cu mare drag - Cavtat. Seara venea cu pași repezi însă, adio hoinăreală pe străzile cetății! Ba chiar schimbare generală de plan: merserăm întâi la cină (tot în cetate; mă gândesc să scriu separat despre restaurante, chiar dacă nu le-am ales eu, poate ajută pe cineva), apoi la hotel. Am fost cazați în peninsula Babin Kuk, la Argosy Hotel, 4 stele, foarte drăguț (și el ar merita un review separat).

Deja eram un grup de 5 fete, ne-am dat întâlnire a doua zi dimineață la 7 la micul dejun, urmând apoi să pornim întru explorare. Fusesem aleasă (neoficial) șef de trib, ca una care știa cât de cât locurile, iar o colegă îmi adresase la un moment dat o întrebare: „Crezi că merită să luăm Dubrovnik Card?” Habar n-aveam, îmi scăpase aspectul, dar nu puteam să mă fac de râs, așa că, după ce m-am instalat și mi-am spălat o pereche de pantaloni și vreo două de lenjerie, m-am pus serios pe documentat, chiar dacă era aproape miezul nopții!

Și nu mi-a trebuit mult să constat că da, era avantajos să luăm Dubrovnik Card pentru o zi! Acesta cuprinde transport în comun gratuit și intrarea la 9 obiective turistice, printre care Zidurile cetății, Muzeul Farmaciei, Muzeul Maritim. Păi cardul ne costa 190 kuna, pe când doar zidurile cetății erau 150 kuna (1 euro = 7,4 kuna)! Evident, se punea problema că probabil nu vom avea timpul fizic necesar pentru vizitarea tuturor obiectivelor, dar tot renta, chiar și numai pentru ziduri, Muzeul Farmaciei (pe care data trecută îl ratasem!) și un drum cu autobuzul dus-întors (12 kuna pe sens) ! De unde aveam să procurăm cardul ăsta? Pe site zicea că sunt 52 de locuri răspândite prin toată zona, inclusiv hotelul nostru, ceea ce m-a bucurat grozav. Misiunea fiind îndeplinită, am putut să mă culc zâmbind și să dorm somn profund până dimineața!

După micul dejun, am întrebat la recepția hotelului și ne-au zis că ei nu mai au carduri, ne-au trimis la Hotel Dubrovnik President, de 5 stele, vecin cu noi. Ne-am înființat acolo, la biroul turistic am nimerit o domnișoară drăguță în primă fază, din ce în ce mai agitată însă pe măsură ce ne vedea pe noi pierzându-ne răbdarea! Nu exagerez, peste 30 de minute a durat până ne-a vândut 5 carduri, a trebuit să ne înregistreze pe fiecare cu datele personale, cu hotelul de reședință și numărul camerei, să ne tipărească facturile... Și astea toate de 5 ori, cu viteza melcului (în mare nu era vina ei, pur și simplu sistemul era extrem de leneș!).

Am primit deci câte un cartonaș îndoit, pe care era o poză cu cetatea și cifra 1 (a, am uitat să vă spun că există și carduri de 3 sau 7 zile, cu beneficii extinse la întreaga zonă, incluzând Cavtat sau Parcul Național Mljet). Ar fi trebuit ca domnișoara să ne dea și câte o hartă, așa scria pe site, dar cred că a uitat și am uitat și eu; oricum, luaserăm hărți bune din aeroport. Am primit încă un cartonaș care avea o săgeată galbenă la un capăt - abonamentul de autobuz; trebuie vizat la fiecare urcare.

Știam deja de la ghidul ce ne condusese la masă și la hotel cu o seară înainte că autobuzul 6 are capăt de linie chiar în fața Hotelului President și cu el trebuia să ajungem în centru. Am identificat ușor stația, iar în 15-20 de minute coboram deja în apropierea Porții Pile, principala intrare în orașul vechi.

Diferența față de data trecută era în primul rând anotimpul - atunci fusesem în plină vară caniculară, acum era mijloc de aprilie; cerul era acoperit cu o pătură de nori și de peste tot răzbăteau în aer miresme fine, dintre care cele ale florilor de portocali pur și simplu te îmbătau! Chiar în stânga porții era un copac încărcat deopotrivă cu fructe și cu flori, colegele erau entuziasmate, eu aidoma! E adevărat, chiar de o sută de ori dacă ar fi să vizitezi un loc, cu siguranță mereu e ceva nou care să te surprindă! Asta dacă ții ochii deschiși, urechile ciulite, simțurile toate în alertă...

Vizitarea zidurilor cetății se face pe un traseu care, complet parcurs, începe și se termină în același punct, suspendat la vreo 20 și ceva de metri deasupra orașului vechi. Am pornit ca și data trecută din interiorul cetății, în stânga porții Pile. La casa de bilete am prezentat Cardul Dubrovnik și ni s-a eliberat câte un bilet cu preț 0. Am pornit ascensiunea pe ziduri, evident că la început sunt niște (destul de multe) scări de urcat, dar pe urmă traseul devine destul de puțin denivelat. Practic mergi pe o alee mărginită de parapeți, mai urci un pic, mai cobori, asta pe distanța a vreo 2 km. Despre timpul necesar nu pot să vă zic prea multe, depinde câte pauze faceți (nouă ne-a luat cam o oră jumate). Vederile sunt splendide, ba spre mare, ba spre interiorul cetății, chiar și spre dealul din vecinătate (Srd, pe numele lui), pe care urcă funicularul. Din loc în loc sunt cafenele sau chioșcuri de unde poți să-ți iei ceva de băut, ceva nou față de data trecută; deși înnorat, temperatura aerului era destul de ridicată (mai târziu aplicația de pe telefon avea să-mi arate 31 grade Celsius!), iar aerul de-a dreptul înăbușitor, așa că a trebuit să avem grijă să ne hidratăm corespunzător.

Ne-am delectat așadar cu imaginea celebrei Stradun, artera principală a cetății, lungă de doar 300 m, ce unește cele două porți, Pile și Ploce - cândva un șanț plin cu apă, asanat pentru a uni insulița pe care se afla orașul cu restul teritoriului; am admirat Mânăstirea Franciscană (a cărei farmacie, una dintre cele mai vechi din Europa, aveam s-o vizităm în curând), Fortul Lovrijenac pe promontoriul vecin (Doamne, câte amintiri! am privit cu nostalgie micuțul golf cu bărcile lui, precum și pontonul unde ne-am savurat cafeaua de dimineață acum 3 ani!). Pe urmă micile bastioane cu rol de supraveghere și de apărare cândva - Bokar, Sveti Petar, Sveta Margarita, Sveti Stjepan.

Cam diametral opus față de locul de pornire am întâlnit Muzeul Maritim (deschis 9-18, luni închis), adăpostit în partea superioară a Fortului St. John, o clădire din piatră, cu ferestre acoperite de obloane verzi de lemn, cum sunt majoritatea clădirilor tradiționale dalmate; am zis să dăm o tură scurtă, mai ales că intra în gratuitățile noastre (altfel, ar fi costat 40 kuna). De data asta nu ni s-a mai eliberat bilet gratuit, ci ni s-a bifat căsuța corespunzătoare în interiorul cardului.

Muzeul se desfășoară la etaj, în mai multe încăperi ce comunică larg între ele. Nu e voie să fotografiezi, dar eu tot am furat o poză așa, de evidențiat atmosfera. În rest, nu pot să zic că exponatele fac parte din pasiunile mele: machete de corăbii, hărți, instrumente marine. În mod clar nu aș fi dat 40 de kuna să-l vizitez dacă n-ar fi fost inclus în Dubrovnik Card! La parter, lângă casa de bilete, era și un mic magazin cu cărți, dar și cu niște eșarfe frumoase din mătase naturală; după ce am văzut prețurile, nu mi-au mai plăcut.

Imediat după Muzeul Maritim se află al doilea punct de pătrundere pe ziduri, țineam minte de acum 3 ani și le atenționasem pe fete să-și păstreze biletele, care ni s-au mai controlat o dată. Ne-am delectat multă vreme cu imaginea portului și a insulei Lokrum, practic se merge paralel cu ele, apoi se cotește stânga, pe latura nordică a cetății și se urcă binișor până la baza Turnului Minceta. Vă recomand să urcați neapărat în turn, fetele mele cât pe ce să renunțe, intraseră în criză de timp, dar le-am lămurit că degeaba au mers până aici dacă nu se cocoață; imaginile cu acoperișurile portocalii (și nu numai) fac toți banii!

Am coborât de pe ziduri, ne-am aprovizionat cu apă proaspătă de la Fântâna cea Mare a lui Onofrio și ne-am îndreptat spre Mânăstirea Franciscană. În biserică era slujbă, n-am stat prea mult, ne atrăgea vechea farmacie. Intrarea se face printr-un fel de gang, chiar în dreapta bisericii, e deschisă tot 9-18 și fără card costă 30 kuna. Am trecut de porțile metalice, care ne-au introdus în claustru, curtea interioară a mânăstirii, delimitată de o salbă de coloane subțiri de piatră, decorate frumos în partea lor superioară și unite prin arce. Pătratul încadrat de acesta abundă de vegetație, o grădină splendidă pe care o admiraserăm de sus, de pe ziduri.

Ne-am plimbat pe coridorul ce o înconjoară, placat cu piatră, pe care sunt expuse imagini vechi cu temă religioasă. Undeva, în dreapta, se face o ușă prin care se pătrunde în farmacie - o încăpere largă, decorată specific (și aici e interzis pozatul, dar am reușit să înșel vigilența paznicului - pentru voi, prieteni!). Am citit despre farmacia asta că funcționează neîntrerupt de la 1317, dar n-am încercat să cumpăr nimic de acolo, să verific. Acum îmi pare rău... Vedeți, mereu rămân restanțe pentru alte dăți! :) Pe altă latură a claustrului am vizionat o mică expoziție de fotografie alb-negru; era prezentată munca de binefacere pe care un călugăr croat o desfășurase de-a lungul vieții în mijlocul comunităților sărace din Congo. Ce am citit în prezentare (și o să atașez poza, dacă aveți răbdare să citiți și voi) m-a cutremurat de-a dreptul!

Era momentul pentru o pauză de cafea, toată lumea a fost de acord cu asta și am propus zona portului, unde știam câteva terase. Am ocupat o masă după ce am întrebat dacă e ok doar pentru câte o cafea și am primit confirmarea că da, desigur (foarte amabili croații, în general, aveam să constat și în interacțiunile ulterioare, parcă data trecută nu m-au impresionat așa de tare). Am comandat fiecare ce tip de cafea a dorit, iar eu am cerut și un desert care mi-a plăcut enorm cum suna - a fost delicios, toată lumea a gustat și a confirmat; un fel de pandișpan aromatizat cu ghimbir și portocală, ușor însiropat plus înghețată de vanilie plus bucățele de fructe! :P

În timp ce ne savuram cafelele, am observat vis-a-vis de terasa noastră un stand unde se vindeau diverse excursii, printre care și cea în Insulele Elafiti. Am mers să ne interesăm și un tânăr amabil ne-a prezentat-o cu lux de amănunte. Tare mă mai tenta, mai ales că și prețul era bun, dar nu m-am putut hotărî pe loc, trebuia să evaluăm din nou programul conferinței...

Ne-am întors în cetate pe sub micuțul arc al Turnului cu Ceas, am admirat fațada Palatului Spoza, cu frumoasele ferestre venețiene, am dat o raită și prin curtea lui interioară, care se vizitează gratis, ca și expoziția de fotografii dedicată războiului cu sârbii. Am salutat Columna lui Roland și am intrat pe urmă și în frumoasa Biserică Sveti Vlaho, pe urmă am cotit-o stânga către Palatul Rectorului (nevizitabil deocamdată, aflat în proces de reabilitare). Ultimul must era Catedrala; am reușit să identific de data asta pictura lui Tizian, chiar în stânga altarului, într-o nișă, dar pentru celebrul Tezaur tot n-a mai fost timp...

Prânzul se cam apropia, eram dispuse însă să renunțăm la masa de la hotel pusă la dispoziție de organizatori (om găsi noi vreun măr-ceva la pauză!) doar ca să mai colindăm un pic. Aveam de ales între Fotăreața Lovijenac, de pe stânca din vecinătatea cetății (biletul de la Ziduri include și vizitarea acesteia) sau Muzeul Etnografic. S-a votat cea de-a doua variantă și am căutat pe GoogleMaps acest muzeu. Am fost direcționate undeva în afara cetății, dar nu prea departe, la o distanță acceptabilă.

Am ieșit tot prin Poarta Pile, apoi am cotit-o dreapta și am mers pe lângă zidurile cetății până ce s-au terminat. Identificarăm și punctul de plecare pentru funicular, chiar pe stânga străzii (150 kuna dus-întors, 85 kuna un singur drum, cu reduceri pentru copii; orar 9-20 în aprilie), dar desigur că pentru un succes maxim al demersului, era nevoie de soare și de cer senin; poate în zilele următoare vom avea mai mult noroc... Am mai înaintat puțin, paralel cu linia țărmului. Acolo unde trebuia să fie Muzeul Etnografic era de fapt o galerie de artă modernă, și ea inclusă în cardul nostru, dar părea închisă și oricum nimeni n-avea chef de așa ceva. M-am lămurit abia acasă că micuțul Muzeu Etnografic s-ar afla tot între zidurile cetății, pe GoogleMaps e marcat greșit, atenție!

Ne-am consolat cu plaja Banje, cred că principala plajă a orașului, către care am coborât și pe care am străbătut-o întorcându-ne în direcția cetății. Mai mult pietricele decât nisip, dar destul de lată, iar culorile mării ne-au lăsat pur și simplu cu gurile căscate, chiar dacă soarele încă era zgârcit în a-și dărui strălucirea! Într-o parte a plajei se află un restaurant, iar în fața lui erau deja pregătite câteva rânduri de șezlonguri.

Am urcat din nou și ne-am îndreptat spre stația autobuzului 6, căci am mai fi zăbovit cu mare drag, dar nu mai era chip... Am revenit în cetate, după-amiază târziu, după ce s-a terminat știința, doar eu și A., sacrificându-ne odihna de dinaintea cinei; în primul rând, că găsiserăm o variantă rezonabilă pentru excursia în insule și voiam să facem vorbele cu băiatul din port; în al doilea rând, aveam să mai colindăm un pic pe străduțele înguste, printre casele austere de piatră împodobite cu plante (anunțasem deja că vom ajunge direct la restaurant pentru cină).

Exact ce ne-am propus am executat, am urcat și pe partea dinspre deal a cetății, pe aleile formate din șiruri nesfârșite de trepte (pe care data trecută nu ajunsesem deloc); am observat că multe din clădirile ce le mărgineau adăpostesc apartamente de închiriat, unele cotate la 4 stele. Ba am avut timp să dăm o raită și prin locurile unde stătusem cu ai mei acum 3 ani, prin golfulețul cu ponton și cu vedere la Fortul Lovrijenac, pe lângă Restaurantul Nautika, la care mâncaserăm de prânz, am revăzut și intrarea apartamentului unde am înnoptat, precum și parcometrul nesătul, pe care am avut stresul să-l alimentăm cu monede tot la câteva ore interval! :) Am ieșit cumva în strada principală și de-acolo ne-am îndreptat spre restaurant, să facem joncțiunea cu restul grupului...

... La Fortul Lovrijenac n-am mai ajuns, dar au fost colegele noastre a doua zi, dis de dimineață, chiar la deschidere (ele au crezut că trebuie să se încadreze în cele 24 de ore de valabilitate a cardului, dar pe biletul de Ziduri scrie clar că-i valabil până la 31.12.2018!!); cică fortul nu-i cine știe ce, dar vederile de acolo merită vizita. Nici cu funicularul n-am mai fost; cu mici excepții, soarele s-a cam încăpățânat să rămână ascuns în spatele norilor, ba s-a lăsat și o pâclă fină. Asta e, cu cine să te cerți?! Am zis eu că trebuie să mai rămână lucruri de făcut și pentru data viitoare :)...

---

VIZUALIZĂRI: 4935 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI