Comillas – istorie (si nu numai) pe malul Marii Cantabrice!

TIPĂREȘTE

La Comillas era cel putin a patra oara cand ajungeam. Numai ca… intotdeauna am fost la plaja, si niciodata nu vizitasem satul propriu zis.

Venind pe A-67, Autovía Cantabria-Meseta, de la Valladolid, cam vreo 25 de km. inainte de a ajunge la Santander, apare indicatorul catre Comillas – Santillana del Mar si intram pe o sosea nationala foarte bine intretinuta, care serpuieste printre colinele inca verzi, unde pasc, agale, vacile care dau laptele de cea mai buna calitate din peninsula. Zona este superba, satucele foarte pitoresti, cu case din piatra, pline de flori colorate la ferestre…

Ajungem in Comillas si, cum planul este deja facut, mergem intai la plaja. Avem noroc si gasim parcare exact langa aceasta. Este o plaja destul de mare, cu nisip... normal (nici prea fin nici prea grunjos) si roci/pietre din loc in loc. Avem muntele in apropiere doar... Vantul bate destul de puternic insa, si valurile sunt enorme. Este jumatatea lui septembrie, si inca este destula lume care ori isi face acum concediul, pentru a evita aglomeratia verii, ori profita – ca si noi – de ultimele zile insorite. Din pacate, steagul galben “se transforma” repede in rosu, adica nu mai avem voie sa facem baie. Salvamarii stau pe malul marii, atenti la cei cativa curajosi care nu se indura sa iasa din spuma valurilor care te trantesc, efectiv, cu o forta extraordinara... (lucru incercat pe pielea mea si nerepetat;)). Petrecem vreo trei ore pe plaja, jucand volei si bucurandu-ne de soare, dupa care strangem catrafusele si le inghesuim in portbagaj. De pe plaja nu te astepti ca satul sa ofere mare lucru. Cat ne inselam insa...

Vedem pe trotuar un panou cu o harta, insa nu o bagam prea mult in seama. Hotaram sa facem drumul pe unde venisem in sens invers, pe jos de data asta, cu convingerea ca gasim noi repede Biroul de Turism unde sa ne informam temeinic. Nu este nevoie. Ajungem repede la cimitirul satului, asezat pe niste ruine gotice. Poarta cimitirului se vede de jos, din strada, si nu avem nici cea mai mica indoiala... Urcam pe potecuta si in cateva minutele suntem acolo. O minunatie de cimitir. Nu foarte mare, insa impresionant! Chiar daca cei mari simtim un pic de “yuyu”, cum ar zice spaniolii. Adica ni se zbarleste pielea pe noi. Pentru ca nu are grandoarea unui Montmartre, de exemplu. Este mult mai mic, mai intim... Cel mic, care traieste totul cu mult mai multa “normalitate” decat noi, ne intreaba de ce simtim asta. In mintea lui de opt anisori... stiam ce ne asteapta cand am decis sa vizitam un cimitir!!! In final ajungem la concluzia ca locul de odihna vesnica este unul privilegiat pentru cei din Comillas, pentru ca... se afla, practic, pe malul marii, pe locul ruinelor unei biserici din sec. XV-XVI. Lacasul sfant a fost abandonat in urma unui incident din timpul slujbei, cand cativa enoriasi “s-au luat” de administratorul ducatului “del Infantado” pentru modul in care acesta rezerva scaunele in biserica. A gonit/ridicat o batrana de pe scaunul rezervat unui mai-mare a satului. Dupa aceasta cearta, s-a hotarat construirea unui nou templu, cel dintai fiind abandonat. Si astfel a ajuns sa fie folosit doar ca cimitir. De-a lungul timpului a fost marit, iar in 1893 s-a ocupat de acest lucru arhitectul modernist Lluís Domènech i Montaner, care era deja “legat” de Comillas, pentru ca lui i se datoreaza cateva din mausoleele din capela Palatului de Sobrellano, si Fantana de los Tres Caños. Reforma a schimbat mult locul. Pe de o parte, arhitectul a pastrat ruinele templului abandonat, protejandu-le cu un nou zid; iar pe de alta parte a introdus elemente noi, precum fatada portii cimitirului sau diverse mausolee din interior. La constructia acestora din urma l-a ajutat sculptorul barcelonez Josep Llimona, cel care a realizat si sculptura care defineste, actualmente, imaginea cimitirului: “El Angel Exterminador” (1894-1895). Figura are la baza resturi ale vechiului templu. Mai tarziu, in 1983, “campul sfant” (camposanto), cum mai este numit cimitirul in spaniola, a fost declarat “Bun de Interes Cultural”, si vizita acestuia este un “must” al locului.

Nu ma pricep sa va descriu amanuntit, cu elemente de arhitectura, etc. acest loc cu care ne-am inceput vizita turistica in Comillas. De mentionat doar ca asezarea acestuia ofera niste privelisti spectaculoase, atat spre mare cat si spre localitate. Valoarea lui estetica este remarcabila. Poarta este de fier (forja) si in interior sunt cateva nivele. Cei mai instariti au cavouri cu sculpturi deosebite. Pentru oamenii “de rand”, exista peretii aceia tipici cimitirelor de aici, in care sunt introduse sicriele pe mai multe “etaje”. Fotografiile atasate vor vorbi ele insele, mult mai bine, despre acest loc.

Ca si curiozitate, in spatele tintirimului se afla - cum nu? - Plaja Mortilor;)

“Ce mi-ar placea sa intr-un astfel de loc! ”, concluzioneaza sora-mea si plecam spre urmatorul obiectiv: Universidad Pontificia de Comillas. Cladirea acesteia se vede cam din orice punct al satului, datorita asezarii ei “la inaltime”. Este o universitate particulara, catolica, condusa de “Compañía de Jesús”, cu sediul in capitala Spaniei. Are aproape zece mii de studenti si in jur de o mie sapte sute de profesori. A fost creata ca si Seminar (Seminario de San Antonio de Padua de Comillas), pe 16 decembrie 1890, dupa ce marchizul din Comillas a hotarat ca, dupa constructia palatului, era nevoie si de un centru docent pentru a-si castiga, astfel, un loc in paradis;). Acesta a fost transformat in universitate in anul 1904 de catre papa San Pío X. Locul este, intr-adevar, unul priviliegiat. De pe soseaua care ne duce direct in port/la plaja (in sens invers decat cum mergem noi acum), intram in campus pe sub un arc pe care nu ai cum sa-l ratezi. Intrarea este gratuita, paznicul de la intrare ridica amabil bariera si incepem ascensiunea catre cladirea facultatii, care este enorma. Campusul la fel. Aleea ingrijita este marginita de copaci frunzosi, iar gazonul este impecabil si el. Privelistile sunt extraordinare si zabovim minute bune sa ne facem poze cu Palatul Sobrellano si Capela de langa el, care se vad undeva jos... Cand ajungem langa gardul din partea de sus, vedem din nou agitata Cantabrica. Ce sa va zic... chiar comentam cu sora-mea ce grozav loc pentru studiu este... Citim pe un afis pus pe usa micii cladiri de langa, ca se poate vizita Seminario Mayor, cu rezervare prealabila. Noi dam ocol pe partea dreapta a Universitatii (cealalta era inchisa publicului), admirand frumusetea cladirii, si ne continuam drumul.

Din aceasta parte a satului, de langa cimitir si Universitate, ne sare in ochi la tot pasul o vila mare si frumoasa. Este vila “El Duque”, construita intre 1899 si 1902 pentru Ducele Almodóvar del Río, atunci cand influenta saxona ajunsese in Comillas, ca o consecinta a admiratiei burgheziei spaniole pentru lumea anglo-saxona. Aceasta priveste mareata imprejurimile si nu ai cum sa treci pe acolo fara sa nu te opresti s-o admiri pret de cateva minute. Chiar domina imprejurimile si intai ne gandim, si apoi comentam cu voce tare, ce minune de resedinta este aceasta vila si cum ne-ar placea sa locuim in ceva asemanator;)...

Ajungem la sensul giratoriu unde facem stanga, ca sa intram in sat. Vedem ca am fi putut face un tur cu trenuletul turistic, care costa 2 euro. Nu mai are sens acum, cand deja am facut mai mult de jumatate. Si-apoi... ne-aduce aminte de vizitele facute la douazeci de ani, cand mergeam pe jos ore intregi fara sa ne plangem... Intram intr-un bar sa cumparam apa, dupa ce cel mic ne apostrofase la inceputul turului: “Cineva inteligent si-a adus aminte sa ia o sticla de apa din masina? ” Mami si matusa se uita una la alta, ca vitelu’ la poarta noua, si ne incurajam reciproc sa rabdam pana putem cumpara. Cimitirul si Universitatea se afla la marginea localitatii insa, asa incat nu dam de nicio ghereta pe acolo. Aviz amatorilor. In bar ne ciondanim un pic, pentru ca eu vreau o sticluta deocamdata, ca stiu ca, daca luam mai multe, EU trebuie sa le car in geanta. Sora mea vrea doua, pentru ca una o bem imediat, ca suntem deja dehidratati. Baiatul de la bar se uita, rabdator si zambitor, la noi, si ne raspunde pe romaneste. Braila in Comillas;) Profitam sa-l intrebam de alte obiective in afara de Palat si de El Capricho de Gaudí, de care deja stiam si care se aflau foarte aproape. Ne spune ca nu stie, ca el sta in Torrelavega; (

Palacio de Sobrellano. Ne priveste falnic de dincolo de parcul enorm care-mi aduce aminte, oarecum, de Jardins de Luxembourg. Ma rog, la alta scala...

Este opera arhitectului catalan (v-ati dat seama ca arhitectii catalani sunt la mare cinste in aceasta localitate cantabra) Joan Martorell, care l-a construit la cererea Marchizului din Comillas, Don Antonio López y López, lucrarea terminandu-se in 1888. Este un edificiu in stil neogotic cu ceva aere venetiene, veti vedea in fotografii. Ultima vizita, din pacate, se face la 17:30h si noi ajungem acolo la 18h. Toate vizitele se fac cu ghid si, de fapt, nu se poate vedea tot interiorul palatului, ci numai parterul. Intrarea costa 3€/adult si 1,50€/copil intre 4 si 12 ani, pentru cei pana in 3 ani nefiind nevoie de bilet. Daca aveti sansa sa-l vizitati, puteti admira piese de mobilier semnate Gaudí si picturi ale lui Eduardo Llorens. Sculpturile din exterior sunt realizate de Joan Roig. Din nou numai catalani.

Ca si curiozitate, acest palat a fost prima cladire din Spania care a folosit curent electric, atunci cand marchizul astepta vizita regilor.

Langa palat se afla o frumoasa capela-panteon, de asemenea in stil gotic, si care, recunosc, pe mine m-a indus in eroare, crezand ca este vorba despre “capriciul” lui Gaudí. Veti vedea in fotografii ca turnul ascutit aduce, oarecum, cu cele ale Sagradei Familii din Barça. Nici aceasta capela nu era deschisa, insa am citit ca la ora 20h urma sa aiba loc un concert de orga si trompete, cu intrare gratuita. Am auzit “pregatirile” din apropiere, in timpul vizitei Capriciului, si chiar ne-ar fi placut sa asistam, insa aveam de ales intre concert si a vedea restul satului, pentru ca deja se insera si mai aveam de cautat si camping. Evident ca am ales ultima varianta. Biletele au aceleasi preturi ca si intrarea in vecinul palat.

Coborand pe aleea din fata Capriciului, “ascuns” cumva vederilor noastre, realizam ca intrarea nu este pe acolo. Sunt doua porti, insa inchise, ceea ce inducea multa lume in eroare. Trebuie sa iesim din parcul Palatului si sa dam ocol pe o strada prin spate. Insa Capriciului lui Gaudí as vrea sa-i acord mai mult timp si spatiu, pentru ca merita. Va vorbesc despre el cand termin aceste impresii.

Iesim cu un gust foarte placut de aici, si ajungem la Biroul de Informatii Turistice. “A buena hora”, ar zice spaniolii, un fel de “cam tarziu”; am luat harta mai mult ca sa cautam campingul de mai tarziu, pentru ca, virgula;), ca si obiective turistice, putin ne mai ramasese de vazut. Am intrebat si de cea mai apropiata pestera, insa, dupa vizita la Altamira de a doua zi (unul dintre telurile noastre din acest weekend), am hotarat ca in toamna asta vom face si ruta pesterilor din Cantabria (au vreo 9 in Patrimoniul Unesco). In apropiere se afla La Fuente de los Tres Caños, opera aceluiasi Doménech i Montaner, asa cum specificam la inceputul impresiilor. Construita in piata cu acleasi nume, astazi Plaza de Joaquín del Piélago, in onoarea fiului vitreg al marchizului din Comillas, pentru contributia acestuia la “aducerea” apei in localitate.

De acolo ajungem imediat la Iglesia Parroquial de San Cristóbal, al carei turn se vede, de asemenea, din departare. Constructia acesteia a inceput in a doua jumatate a séc. al XVII si s-a finalizat in 1831, fiind realizata de catre proprii locuitori ai localitatii care rezervasera o zi pe saptamana cu acest scop. Motivul construirii bisericii este cel descris la inceputul review-ului, cand am vorbit despre cimitir. Un lucru curios este faptul ca are doua intrari. Turnul are, pe cele patru laturi, cate un ceas, si gasim si ceva vegetatie desupra arcului de deasupra intrarii din spate. Este un templu imponent, din piatra invechita, si care da multa valoare si prestanta centrului localitatii, zonei Corro del Campío, plina de restaurante si terase, si un tumult de oameni care iau cu asalt strazile dupa o zi de plaja, in cautare de niste calamari bine pregatiti sau de o bere rece...

Trecem si pe langa Vechea Primarie, aflata in Piata Constitutiei din apropiere, si construita in 1775, cu cele trei arcuri si fatada cu cele cinci steme episcopale care au dat ca porecla satului, in trecut, numele de “La villa de los Arzobispos” (“satul arhiepiscopilor”). Primaria cea noua are cinci arcuri si doua balcoane (la cele doua etaje).

Alte obiective “mai marunte”, dar care completeaza acest “tot” in care se respira, pe langa vacanta, mult trecut si multa poveste... : Puerta de Moro (care aminteste, oarecum, de pictorii cubisti), La Coteruca (o resedinta de vara a unei importante familii burgheze), Santo Hospital de Comillas (construit in 1885), Casa Ocejo, de langa Fuente de Los Tres Caños (a aceluiasi marchiz Antonio López, si care o construise pentru mama lui)...

Centrul satului este foarte pitoresc. Eu sunt indragostita de casele si constructiile din aceasta zona, din piatra si lemn, si de balcoanele si ferestrele lor pline de flori... Evident ca gasiti hoteluri, pensiuni, terase si restaurante la tot pasul. Comillas este una dintre statiunile de referinta ale litoralului cantabru. Insa pe mine m-a surprins extrarodinar de mult potentialul turistico-istoric, si mi-e si rusine ca nu i-am descoperit mai devreme bijuteriile arhitectonice si stradutele-i colorate si zgomotoase.

A doua zi de dimineata, inainte de a parasi Comillas, mergem in micutul port, aparat de furtunile din nord de un dig inalt. Cateva ambarcatiuni de mici dimensiuni si un vaporas mai rasarit, la care se repara de zor... Constructia portului s-a realizat in sec. XV-XVI, pe banii locuitorilor satului. Observam ceea ce-a mai ramas din piesele de artilerie cu care acestia se aparau in trecut de invazii straine... Pescaritul, mai ales de balene albastre, era principala activitate a portului, intr-atata incat s-a mentinut pana spre sfarsitul séc. XVIII. Tot acolo vedem si bustul in basorelief, insotit de o placa de bronz, al poetului comillan Jesús Cancio, numit, ca multi altii de pe aceste meleaguri, “poet al marii”.

Iesim din Comillas aruncand o ultima privire monumentului dedicat marchizului din Comillas, a carui prezenta se simte, dupa cum bine am vazut, in multe colturi ale localitatii. Este vorba despre un original piedestal in forma de prora, cu o coloana deasupra careia se ridica statuia marchizului imbogatit in Cuba, si multe teme maritime.

Pana acum, Santillana del Mar, despre care va voi povesti in zilele urmatoare, era satul meu preferat de pe aceste meleaguri cantabre. Nu a coborat pe locul doi, insa Comillas l-a egalat. Mai ales ca este mai...complet: are si mare/plaja, deci vine in intampinarea celor care doresc o combinatie de diversi factori pentru realizarea vacantelor – cu o oferta foarte bogata. Nu pregetati sa-l vizitati daca ajungeti in zona. Sunt convinsa ca va va surprinde cel putin la fel de mult ca si pe mine!!

---

VIZUALIZĂRI: 3492 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI