Trei patrimonii UNESCO: Canal du Midi, Carcassonne şi Les Causses et les Cévennes

TIPĂREȘTE

După mai multe peripeţii, am reuşit să închiriem din Montpellier o maşină pentru 2 zile, una din ele dedicând-o în mare măsură celui de-al doilea cel mai vizitat oraş din Franţa (evident, după Paris) – Carcassonne.

Totuşi am zis să profităm şi să vedem şi alte lucruri în drum, aşa că n-am ales autostrada A61/E80, ci D11-D5, pe malul Canal du Midi. Canal du Midi se întinde pe 240 km şi face legătura între Toulouse şi Agde sau Sète, oraşe la Mediterana (trecând prin Castelnaudary, Carcassonne şi Béziers). Un curs de apă secundar pe nume Canal de la Robine face legătura între Toulouse, via Narbonne, cu Gruissan, mic port la Marea Mediterană. Ideea construirii canalului a aparţinut unui oarecare Pierre-Paul Riquet, perceptor de taxe pe foarte profitabilă industrie a prelucrării sării din Languedoc, care l-a convins pe regele Ludovic XIV şi pe prim-ministrul său Colbert de utilitatea comercială a unei legături fluviale între Atlantic şi Mediterana (Canal du Midi de la Mediterana la Toulouse iar de la Toulouse pe râul Garonne până la Atlantic).

Lucrările la canalul principal au demarat în 1667 şi au durat 14 ani, perioadă în care s-au întâmpinat diverse dificultăţi, rezolvate în final prin construirea de baraje şi ecluze. Riquet şi-a cheltuit toţi banii pentru acest proiect, pe care nu a apucat să-l vadă terminat, murind cu numai şase luni înaintea inaugurării din 1681. Până în 1857 canalul a constituit o cale de transport importantă, care a adus prosperitate negustorilor şi comunităţilor locale, dar după construirea liniei ferate Sète-Bordeaux traficul s-a redus simţitor, costurile de operare în sistemul feroviar fiind mult mai mici.

Astăzi Canal du Midi, aflat din 1996 în Patrimonul Mondial UNESCO, este un curs de apă (nu foarte curată) îngust pe care se navighează de plăcere. Din loc în loc zăreşti ambarcaţiuni de agrement plutind sau staţionând la mal, în diverse mici porturi. Vederea lor mi-a amintit de minunatele scrieri umoristice ale lui Jerome K. Jerome. Dacă vrei să faci o plimbare pe canal, ai la dispoziţie diverse variante, în funcţie de buget şi de timpul liber: croaziere de 2-8 ore cu echipaj sau închirierea pe o zi, două, trei, cinci etc. de la una din numeroasele firme specializate din oraşele mai măricele înşirat de-a lungul canalului, de la Sète (sau Narbonne), până la Toulouse.

Asta, desigur, dacă nu cumva nu eşti fericitul proprietar al unei ambarcaţiuni şi îţi permiţi să stai pe punte şi să admiri apusul sorbind dintr-o băutură. Să nu credeţi că fabulez – chiar am văzut mai multe scene de acest gen. Din câte am constatat noi mergând pe şosea preţ de câteva zeci de kilometri în paralel cu canalul, peisajul variază de la maluri umbrite de sălcii, la zone mai aride, unde dacă staţionezi rişti să faci insolaţie. Mult mai pitoreşti mi s-au părul canalele Rhônului – în primul rând pentru că sunt cu mult mai late, şi în al doilea rând, pentru că porturile de agrement sunt mai mari şi mai spectaculoase. O a treia alternativă de a vedea canalul, în afara navigaţiei şi maşinii, este mersul cu bicicleta pe pistele special amenajate pe ambele maluri.

Cum ideea de a înainta cu 2 km pe oră pe o apă destul de murdară nu ne-a surâs (şi nici nu aveam timp şi bani pentru aşa ceva), ne-am mulţumit să facem o scurtă escală la Homs, un sătuc care trăieşte în mare parte din turismul pe Canal du Midi.

Şi uite aşa am ajuns la Carcassonne. Inclusă în Patrimoniul UNESCO în 1997, cetatea medievală fortificată (Cité) de pe deal impresionează cu meterezele şi turnurile sale masive, descinse parcă dintr-un basm. Ceea ce poate nu toată lumea ştie este că cetatea, aşa cum arată ea acum, este în fapt rezultatul muncii asidue de reconstrucţie şi restaurare a lui Eugène Emmanuel Viollet-le-Duc (1814-1879), faimosul arhitect francez responsabil de restaurarea multor edificii, printre care catedralele Notre-Dame, Sainte Chapelle şi Saint-Denis din Paris sau Basilica Saint-Sernin din Toulouse.

Adept al principiului că restaurarea unei clădiri nu implică în mod obligatoriu refacerea acesteia aşa cum a fost, ci presupune mai degrabă modificări care să fie în concordanţă cu principiile arhitecturale (desigur, aşa precum le vedea el), Viollet-le-Duc şi-a pus din plin amprenta asupra Carcassonne-ului prin adăugarea unor elemente fanteziste, ca de exemplu turnurile conice, inexistente în varianta medievală originală, sau folosirea de plăci de ardezie pe acoperiş.

Totuşi, când păşeşti prin Porte Narbonnaise senzaţia e că intri într-o altă lume. Abstracţie făcând de magazinele cu suvenire, terasele cu gustări şi mai ales de mulţimea de turişti, locul este, într-adevăr fascinant. N-ai cum să nu rămâi impresionat de cei 3 km de ziduri şi peste 50 de turnuri masive din piatră iar plimbarea pe străduţele pietruite te poartă înapoi în timp, ce-i drept în vremuri foarte tulburi.

Apropo de aceasta, principalul punct de atracţie din Cité este Château Comtal (singura porţiune din cetate unde intrarea costă – 8,5 euro biletul), reşedinţa contelui Raymond Roger Trencavel. Fără a fi catar el însuşi, Trencavel a adoptat o atitudine de „laissez-faire” faţă de catarism, fapt care i-a atras mânia cruciaţilor conduşi de Arnaud Amaury, abate de Cîteaux. În august 1209, după un asediu de numai câteva zile, oraşul s-a predat. Un alt punct de atracţie din Cité este Basilique St-Nazaire, o construcţie romanică de la sfârşitul sec. XI, cu adăugiri gotice şi neogotice. Întreg locul este însă atât de pitoresc, încât nu este de mirare că a inspirat un renumit joc video şi a constituit totodată decorul pentru numeroase filme.

După atâta infuzie de istorie şi câteva ore bune petrecute plimbându-ne pe străzile medievale admirând construcţiile şi după o scurtă escală „de realimentare” la o terasă umbroasă, am pornit spre un alt obiectiv, inclus şi el din 2011 în Patrimoniul UNESCO sub denumirea „Les Causses et les Cévennes”, fiind protejat ca „peisaj cultural al agro-pastoralismului mediteranean”. Este vorba de două teritorii situate în sudul Masivului Central şi delimitate de cinci „oraşe-poartă”: Mende, Alès, Ganges, Lodève şi Millau şi aparţinând de Parc Naturel du Haut Languedoc.

Din Carcassonne am mers spre nord, trecând prin Mazamet, Castres, Lacaune, St-Affrique şi mai multe sate, satisfăcându-ne astfel dorinţa de a vedea câte ceva din peisajul rural al regiunii. În toate excursiile pe care le-am făcut am încercat, în funcţie de posibilităţile financiare, de logistică (maşină) şi de timp, să străbatem satele, să privim câmpurile cultivate, livezile, păşunile, casele şi să ne oprim din loc în loc la câte o biserică veche ori un atelier meşteşugăresc. Nu în ultimul rând, e extrem de plăcut să hoinăreşti prin târgurile săptămânale, să schimbi o vorbă-două cu fermierii, să te târguieşti şi să-ţi îndeşi în sacoşă bunătăţi.

De data asta n-am avut prea mult noroc; timpul ne presa. După ce stătuserăm prea mult în Carcassonne, şoseaua plină de curbe ce traversează Rezervaţia Haut Languedoc ne-a făcut şi ea să întârziem şi să ajungem la Roquefort-sur-Soulzon, locul de origine al celebrei brânze de Roquefort, puţin după ora şapte seara. Drumul a meritat însă întârzierea: peisajul e splendid, se merge mult în paralel cu râul Tarn, printre păduri şi păşuni pe care pasc liniştite vitele, la o altitudine de 600-900 metri.

Dacă aveţi timp şi sunteţi amatori de drumeţii, zona va fi pe gustul vostru: sunt multe trasee marcate care străbat pădurile şi ajung în mici sate medievale fortificate, cu biserici interesante, cascade, mori de apă, formaţiuni stâncoase stranii etc. etc. Puteţi obţine pliante şi hărţi de la Centrul de Informaţii din Roquefort, acolo unde ne-am oprit şi noi, dar era închis. Închise erau – evident – şi făbricuţele de brânză aflate în sat (câteva din ele se vizitează cu ghid), aşa că ne-am mulţumit să admirăm de la distanţă muntele stâncos în al cărui perete se casc peşterile unde sunt ţinute la maturat brânzeurile şi să ne întreţinem îndelung cu proprietarul băcăniei unde ne-am oprit pentru a ne face provizii de brânză, cârnaţi de casă, terine şi alte alea. I-am spus că Centrul de Informaţii e închis şi după ce şi-a dat ochii peste cap, exclamând „O la la, quel dommage”, omul ne-a oferit plin de amabilitate harta detaliată a zonei, date despre producţia de brânză (am înţeles că nu mai prididesc cu exporturile) şi sfaturi cum să ajungem la Comprégnac.

Într-o asemenea zonă împădurită e imposibil să nu existe ciuperci, şi încă din cele de soi, iar la Comprégnac se află Maison de la Truffe, un local unde nu numai că se prepară trufe, dar se şi vând şi ţi se oferă explicaţii cu privire la tehnicile savante de depistare a acestor „nestemate” ale pământului exorbitant de scumpe. Bun înţeles, la ora 8 seara era închis (se serveşte numai masa de prânz), aşa că am făcut o poză şi am plecat spre Peyre, un cătun din case de piatră cocoţate parcă pe munte una deasupra celeilalte.

De aici se vede perfect Viaduct de Millau, podul pe cabluri care asigură continuitatea autostrăzilor A75 şi A71 care fac legătura între Paris şi Béziers. Inaugurat în 2004, are 2460 metri lungime şi două benzi de circulaţie pe sens (plus câte o bandă de urgenţă) şi este cel mai înalt pod din lume (343 metri, cu 16 mai mult decât Turnul Eiffel). Există un centru pentru vizitatori şi au fost amenajate puncte belvedere, însă cum se lăsase întunericul, noi am trecut pe sub el şi ne-am întors cuminţi acasă la Sète pe autostradă, nu înainte însă de a face câteva poze din Peyre.

---

VIZUALIZĂRI: 3621 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI