Sublimat de... Cinque Terre!

TIPĂREȘTE

Când am hotărât să includem Cinque Terre în vacanța noastră, eram perfect conștientă că nu-i puteam aloca mai mult de o zi, de fapt câteva ore. Chiar mă contrasem la început cu prietenul nostru, că-i prea puțin, că nu merită să „strici” asemenea destinație... El - nu și nu, că-ți poți face o idee și n-ai decât să mai vii dacă-ți place... Cam da, ce să mai zic?! Decât deloc... Până la urmă am cedat și am zis da, numai că n-au mai putut veni ei din Imperia, fiind condiționați în primul rând de programul pe care îl hotăra micuța lor fiică de doar 6 luni! :)

Am citit și-am răs-citit tot ce-am nimerit referitor la Cinque Terre! Cred că a fost destinația despre care știam cele mai multe lucruri când am plecat. Dar, oricum o suceam, oricum o învârteam, îmi dădea cu rest... Era imposibil să acoperim tot în câteva ore!

Parco Nationale delle Cinque Terre reprezintă o zonă de vreo 4200 ha situată pe coasta ligurică, la vreo 70 km sud de Genova, ce cuprinde 5 sate (de aici și numele) extrem de pitorești, cuibărite între dealuri și stânci, privind către apele albastre; se pare că, până au fost „descoperite”, nici nu se putea ajunge terestru până la ele, singurele căi de acces fiind de pe mare. Dar ce-i frumos place tuturor și oamenii au început să vină să le vadă și vestea despre ele s-a dus în toate cele patru zări!

Azi reprezintă una dintre cele mai vizitate destinații turistice, iar din 1997, zona a fost inclusă în patrimoniul UNESCO. Cinque Terre are două „porți de intrare”, Levanto în nord și La Spezia în sud; între ele se înșiră cele 5 sate (Monterosso, Vernazza, Corniglia, Manarola, Riomaggiore), plus Portovenere, al șaselea, pe nedrept neluat inițial în calcul. De fapt, La Spezia se găsește în centrul unui golf adânc, având Portovenere într-un capăt și Lerici în celălalt; acest golf și-a atras denumirea de Golful Poeților, după renumele avut în rândul artiștilor secolului 19.

Micile localități (dintre toate, doar La Spezia e un oraș mai măricel) pot fi accesate astfel: 1. cu mașina - nerecomandabil; există un drum statal care leagă cele două capete, dar se desfășoară la mare distanță (și înălțime) de cele 6 sate; există parcări publice în apropierea porturilor din Levanto și La Spezia și, la o adică, și în Monterosso (mult mai mică aici), mereu aglomerate, mai ales în sezon; 2. cu trenul - modalitatea cea mai ieftină și la îndemână, ca să zic așa; în primul rând, că sunt multe trenuri care leagă Genova (dar și alte orașe mari) de Levanto și La Spezia, iar între cele două „porți” circulă la fiecare câteva minute de-a lungul întregii zile, cu opriri în toate satele; am citit că distanțele sunt mici, iar gările relativ aproape de punctele de interes, ceea ce facilitează explorarea; NB: Portovenere nu are gară!; 3. cu vaporașul - există mai multe curse zilnice care fac legătura între sate, cu pornire din Levanto până în La Spezia; NB: Corniglia nu are port! Evident că sunt tot felul de carduri și bilete combinate, pentru una sau mai multe zile... Întru o mai precisă documentare, v-aș recomanda www.cinqueterre.eu.com.

Până la urmă, un scenariu super-ambițios pentru noi suna cam așa: Mergem cu mașina până în Levanto. Luăm vaporul de 10:00 din Levanto și vizităm pe rând Monterosso, Vernazza, Manarola, Riomaggiore și Portovenere (sau cât apucăm). Luăm iar vaporul până în La Spezia, de unde ne urcăm în tren și facem haltă la Corniglia. Pe urmă, ne întoarcem cu trenul la Levanto, de unde ne recuperăm mașina. „Sfâ'șit!” (vorba lui Băiețel când era mic și peltic)

Am plecat puțin după ora 7 de la Hotelul Laurens, din Genova. Cumnățelul și Cumnățica, genovezi prin adopțiune de câțiva ani buni, au hotărât să ne însoțească, mai ales că nici ei nu vizitaseră încă locurile (da, știu, stau la doi pași; și nouă ni s-a părut neverosimil, dar oamenii au alte dominante). Simulările făcute ne dădeau puțin peste o oră până în Levanto (a nu se confunda cu Sestri Levante, situat tot pe coasta ligurică, dar cu vreo câțiva km buni înainte de Levanto!). Aveam de mers mare parte din drum pe autostrada A12, apoi pe un drum statal. Dar... știți vorba aia cu socoteala din târg... Necazul a fost că am coborât prea devreme de pe autostradă, că șoseaua șerpuiește la înălțime și nu se poate merge cu cine știe ce viteză, că bașca am și luat-o greșit vreo 5-6 km și a trebuit să ne întoarcem...

Am ajuns pe faleza din Levanto cu câteva minute înainte de ora 10... O plajă lungă, lungă, acoperită cu sute de umbrele colorate și dincolo de ea marea cea albastră... Dar de unde o fi plecând vaporul?! Întrebarăm și ne-a fost indicat un punct, în depărtare, în capătul sudic. Repede într-acolo! Ok, dar unde lăsăm mașina? Niciun loc liber, nici măcar din ăla albastru (cu plată adică)! Cumnățelul a decis să se sacrifice: „Mergeți voi și ne întâlnim în La Spezia, măcar acolo știu o parcare!” N-am avut vreme să comentăm prea mult, ci ne-am aruncat în direcția chioșcului de bilete. 20 de euro de căciulă, dar numai până în Portovenere. Și cu oprire doar în Monterosso. N-am priceput de ce! Oricât am întrebat, am primit doar ridicări de umeri, gen „pur și simplu”! Mă rog, poate știau că încă nu mă simțeam în apele mele după indigestia din ziua precedentă și că oricum n-aș fi în stare să călăresc toate satele! ;)

Paranteză: în Italia, parcarea este de multe ori o mare, imensă, uriașă problemă (și nu doar acum aveam să ne confruntăm cu această situație)! Pur și simplu, nu există sau când există, găsești greu un loc liber! Iar drumurile - cel puțin în Liguria - sunt atât de înguste, încât este imposibil să oprești pe marginea lor! Să zicem că vezi ceva frumos și vrei să te oprești un pic să admiri în voie sau să faci o poză - n-ai unde. Sau să zicem că ți se face rău, Doamne ferește, în timp ce conduci și vrei să tragi pe dreapta - n-ai unde. Și oricum n-ai voie. Nașpa cu drumurile italiene din punctul ăsta de vedere!...

Am alergat efectiv către micul ponton la care era ancorat vaporașul și am reușit să-l prindem (de fapt, au fost drăguți băieții că ne-au văzut și ne-au așteptat). Îmi părea rău de Cumnățel și l-am sunat, sugerându-i să încerce să parcheze în Monterosso și să ne întâlnim acolo, dar n-a vrut să riște. În fine...

Am ocolit un promontoriu ascuțit, de formă triunghiulară și după aproximativ 20 de minute am simțit cum turațiile motorului s-au încetinit, iar în față ni s-a deschis golful larg, cu Monterosso al Mare în mijlocul lui. În sfârșit, Cinque Terre! Monterosso are de fapt două zone, despărțite între ele de un pinten stâncos străbătut la rându-i de un mic tunel. Vaporașul a ancorat în partea din dreapta, lângă o plajă cu nisip fin, dar un pic închis la culoare. Aveam fix o oră la dispoziție să explorăm locul, așa că n-am mai stat pe gânduri și am pornit.

Am traversat un mic scuar centrat de o fântână și am continuat tot înainte, pe ceea ce părea să fie principala arteră pietonală a satului. Ne-am trezit imediat într-o mare de oameni, majoritatea turiști ca și noi, plimbându-se agale, intrând sau ieșind din magazinașele care mai de care mai ingenios decorate... Din loc în loc, terase umbroase și frumos primenite așteptau cuminți ora prânzului. Oriunde aruncam privirile, găseam ceva demn de admirat! Un balcon plin cu flori, o arcadă, o fântână... Am intrat și în vreo două biserici, una decorată destul de sobru în alb și negru, alta mai luminoasă și mai colorată...

Ne-am întors și am străbătut tunelul pentru a aborda și partea cealaltă, aparent zona „modernă” a satului. În sensul că există o singură stradă îngustă paralelă cu marea; de-o parte plaja, în mare parte amenajată, de cealaltă pensiuni și restaurante. Golfulețul mi s-a părut extrem de pitoresc, are formă de inimă, punctată la mijloc de o stâncă uriașă, triunghiulară, ce se ridică din apele de un albastru incredibil! Foarte frumos loc, foarte fotogenic!

Ne-am plimbat și noi pe faleza elegantă, insuficient umbrită de mici palmieri și de leandri, până pe la mijlocul ei, pe urmă ne-am întors, căci timpul era nemilos, ca de obicei. N-am mai luat-o prin tunel de data asta, ci am urcat treptele care ne-au dus în vârful promontoriului, unde se află o construcție veche, cenușie. În partea dinspre mare, am fost invitați să privim printr-o fereastră acoperită cu zăbrele metalice groase... Alături, pe un panou, ni s-a explicat și ce aveam să vedem: Punta Mesco, promontoriul stâncos care închide spre nord golful Monterosso-lui, cel pe care îl ocoliserăm îndelung cu vaporașul. Pe el s-ar afla vechi cariere de calcar, în prezent dezafectate (de aici s-a extras piatra cu care au fost pavate localitățile din zonă), un vechi far abandonat, ruinele Mânăstirii Sf. Anton din Mesco (sec. 11-15), precum și un buncăr militar din al doilea război mondial. Wow! M-am uitat și mi-a plăcut priveliștea, dar mai ales contrastul dintre barele negre și turcoazul mării! Și - câțiva pași mai încolo - panorama celuilalt golf, cel în care ne aștepta vaporașul, cu motoarele pornite...

Ne-am așternut din nou pe drum unduitor de ape și vreme de vreo 30-40 de minute a defilat prin fața noastră spectaculosul țărm, punctat pe ici, pe colo, cu priveliști (miniaturale, ce-i drept) pe care le admirasem de zeci de ori în fotografiile altora... Iată Vernazza, prelingându-se până la mare printre două dealuri terasate; Corniglia privindu-ne semeață de la înălțime; Manarola, despre care mulți zic că ar fi cea mai mândră nestemată dintre cele 5; Riomaggiore - la poalele unui munte înalt, înverzit. Destul de frustrant să fii așa de aproape de ele și totuși atât de departe; să nu poți să te pierzi un pic pe străduțele pietruite, printre pereții văruiți în acele culori calde... E drept, încă nu mă simțeam prea grozav, dar cumva m-aș fi târât eu!

Și iată, un alt promontoriu stâncos, în vârful căreia se înalță o construcție de aceeași culoare cu piatra; un castel?; ba nu, pare a fi o biserică... Vaporașul și-a schimbat din nou direcția de mers și iată-ne defilând pe lângă un șir de clădiri colorate aliniate frumos una lângă alta! Portovenere! Golfo dei Poeti! Gata, până aici am plătit, vestea bună e că nu mai suntem mânați de la spate și putem explora în voie! Mă rog, nu chiar... N-ar fi bine să vedem totuși cam care ar fi programul vaporașelor către La Spezia? Eu bolnavă, și tot eu să am grijă... Ok, sunt mai multe, să zicem că dacă-l prindem pe cel de 14:45 n-ar fi rău! Cu această ocazie, am luat cunoștință de tot felul de alte oferte turistice: turul insulițelor din zonă (Palmaria, Tino și Tinetto), apus de soare pe mare, Lerici, Portofino sau... închiriere caiac; de ținut minte pentru când vom reveni!

Am lăsat pe dreapta monumentul dedicat eroului național Garibaldi (peste tot în Italia sunt astfel de monumente dedicate eroului național Garibaldi!) și ne-am lansat pe principala străduță pietonală. Ca și mai devreme, în Monterosso, nu știam încotro să ne uităm mai întâi! Extrem de pitoresc, atmosferă de vacanță italiană autentică! Mai ales că se apropia ora prânzului și de peste tot răzbăteau mirosuri apetisante... Mă rog, pentru ceilalți, nu pentru mine (încă). Al naibii pui cu sos roșu! :(

Așa că în curând nu m-am mai înțeles cu însoțitorii mei și a trebuit să-i urmez la o mâncătorie. Am coborât din nou spre mare, de data asta printr-unul din multele ganguri ce separă clădirile colorate între ele. Am găsit o masă la umbră pe una din terase, parcă Elettra îi zice. Față de masă din bumbac alb apretat, coperta 3 euro - cârciumă de fițe, ce mai! Dar am rămas acolo, în Italia nu există ieftin și bun. Tati și Cumnățica au comandat câte un platou cu pește și fructe de mare, Istețica niște paste cu ceva smac, nu mai știu. Plus o sticlă de vin alb, sec, să alunece orătăniile marine mai ușor. Eu nu mă simțeam în stare să înghit încă nimic solid, dar mi-era sete, așa că m-am decis la... apă cu bulbuci; multă!; o sticlă mare numai pentru mine! Ospătarul s-a uitat urât în direcția mea și cred că m-ar fi aruncat în stradă dacă nu era Cumnățica să-i parlească pe italienește cum că mă aflam într-o nedorită convalescență! :) ”Ăsta clar e blestem, să ajung eu în Italia și să nu pot mânca!” Bine, până la urmă am luat și o cafea, un espresso de-ăla adevărat, de stă lingurița dreaptă în ceșcuță! Și am gustat și un picuț de vin. Cumva, la sfârșitul „mesei” eram mult mai bine! Nu știu ce și cum, dar combinația m-a pus pe picioare!;) Aș putea s-o brevetez, dar nu încă, necesită studii aprofundate. Așa că rețineți: muuultă apă minerală (săruri de hidratare), un shot de espresso și două guri de vin alb sec! Dacă funcționează, să-mi dați de veste, să vă bag în studiu!

Chiar în fața restaurantului nostru era un dig ușor supraînălțat și am folosit timpul cât ceilalți au mâncat pentru a-l explora un pic. M-am amuzat să descopăr că oamenii își întinseseră prosoapele peste tot - pe lespezile de piatră cu care acesta e pavat, pe bolovanii dinspre mare, peste tot! Fiecare locșor era judicios exploatat, în lipsa unei plaje adevărate! Am admirat îndelung și panorama ce mi se deschidea frumos de la mica înălțime: spre dreapta, portul cu bărci de toate neamurile, faleza cu terase și casele alb-roz-bleu-crem; spre stânga, „țarcurile” sportive din mijlocul mării, faleza cu bolovani, casele alb-roz-bleu-crem și - în fundal - biserica ce ne întâmpinase la venire...

Într-acolo am pornit-o și noi cu toții, după ce nota de plată a fost achitată (vreo 65 de euroi). Am urcat panta ușoară, dar până să ajungem la biserică, ne-a atras atenția pe dreapta o deschizătură în zidul gros de piatră. Ne-am apropiat și am citit pe o plăcuță fixată deasupra: Grota lui Byron; cică zona asta l-ar fi inspirat pe bard, care obișnuia să străbată înot întregul Golf al Poeților, de la Portovenere la Lerici! Am pășit și noi prin micuța poartă, să vedem despre ce-i vorba. Dincolo bătea un vânt de să ne ia pe sus, dar priveliștea era de-a dreptul spectaculoasă! Plăci negre de bazalt spălate de valurile furioase, un perete dantelat de calcar în partea dreaptă; aia o fi grota lui Byron?! O cărare coboară până jos, la mare, dar e nevoie de multă atenție, piatra e destul de alunecoasă; am preferat să n-o străbat în totalitate, ci să mă opresc undeva, la mijloc și să admir în voie peisajul dramatic ce-l încântase cândva pe poetul englez!

Am revenit pe aleea către Basilica San Pietro. Un panou informativ ne-a povestit că de fapt sunt „două într-una”, contopite: cea veche (începutul sec. 12) construită de genovezi în stil romanesc, iar cea de dată mai recentă (a doua jumătate a sec. 13) în stil gotic. Același aspect vărgat alb-negru și în exterior, și înăuntru, pe care-l întâlniserăm la prima biserică din Monterosso și pe care aveam să-l regăsim încă în zilele următoare, se pare că e specific arhitecturii genoveze. Mi-au plăcut mult ușile grele, metalice, decorate cu sculpturi în relief reprezentând sfinți (sau poate simple creaturi umane) în atitudini dramatice... Mi-a plăcut interiorul simplu, răcoros, altarul încadrat de aranjamente florale somptuoase... Mi-a plăcut micuța terasă dantelată în piatră și cărămidă, de unde am avut vederi fabuloase asupra golfului... În Portovenere există și un castel, dar noi nu l-am vizitat.

Cunoașteți povestea cu timpul nemilos, n-o reiau... Am cumpărat din port bilete pentru La Spezia, 6 euro bucata și ne-am îmbarcat la ora stabilită. Vaporașul a ocolit un pic și a făcut o mică haltă pe insula Palmaria, unde au coborât câțiva turiști doritori de plajă. Noi ne-am continuat plutirea lină prin golful liniștit, presărat cu bărci de toate dimensiunile... Portul din La Spezia ne-a întâmpinat cu o pădure de catarge, dincolo de care se zărea un șir de clădiri impozante...

L-am recuperat pe Cumnățel, care, după un prânz copios, apucase de trăsese un pui de somn la umbră, într-un parc, cică de mult n-a mai avut ocazia să petreacă o zi atât de relaxantă!:) Am făcut câțiva pași pe faleza largă, umbrită de palmieri și am admirat aspectul curat, ordonat, plăcut al acestui orășel... Da, mi-a plăcut Monterosso al Mare, m-a fermecat iremediabil Portovenere, dar probabil că La Spezia ar fi cel mai nimerit ca bază de pornire în explorarea acestei zone! Pentru noi cam asta a fost deocamdată experiența Cinque Terre, departe tare de ce ne-am propus (sau, mai bine zis, ce am visat eu!), dar suficient cât să ne facem o idee și să decidem că da, merită să revenim pentru câteva zile! Fără mașină de data asta.

---

VIZUALIZĂRI: 7627 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI