In compania fratelui lui Beethoven, la Chicago.

TIPĂREȘTE

Nu mi-ar fi trecut prin cap, ca as putea ajunge vreodata pe continentul american, dar viata, de multe ori iti face surprize, unele nu tocmai placute dar, cea despre care as vrea sa va relatez acum este una faina...

In primavara lui 2005, impulsionati de cumnatii nostri din Chicago, sa incercam sa luam o viza de State, ca... cine stie, poate vom avea noroc... macar una de 3 luni... , ne facem pasapoarte noi, ca cele vechi erau demult expirate si, cu scrisoarea de invitatie in mana, solicitam viza si... minune... chiar o obtinem amandoi -eu si sotia -pe 10 ani.

Agentia ****** ne da bucuroasa biletele de avion, pentru data de 11 iunie fiind rezervarea, la o calatorie transatlantica printr-o companie poloneza.

Cele vreo trei luni au trecut repede si iata-ne plini de emotie la aeroport, parcurgem in mai putin de 2 ore distanta pana la Varsovia, intr-un avion tip tigareta care nu era mai mare decat un autobuz. Aeroportul polonez, constatam, mult mai mare decat internationalul nostru, ba chiar mai avea la vremea aceea si niste corpuri de cladiri in constructie. Asteptam vreo sase ore care trec destul de greu, apoi, ne imbarcam intr-un Boeing ce avea sa ne depuna pe aeroportul din Chicago, peste exact 11 ore de la plecarea din Varsovia. Culmea... plecati la ora 6 din Romania, ajungem la ora 15 in aceeasi zi la Chicago... ei... cum este posibil fraticule?

Facem socoteala, simplu, si aflam ca ar fi trebuit sa ajungem pe la ora 1 noaptea acolo, dar deh, am uitat ca si Pamantul s-a invartit in acest timp in acelasi sens in care zburam noi...

Aeroportul O'Hare din Chicago, o imensitate, despre care aflasem ca este cel mai mare din lume, dar... nu ne puteam deloc imagina cum arata...

O adevarata industrie de zbor, ce sa va spun... am ramas uimiti... cand am aflat ca in fiecare minut, decoleaza si aterizeaza, 6 avioane. E greu de imaginat, dar cand vezi, crezi. Stam vreo 2 ore la o coada de toata frumusetea la unul din birourile de emigrare, ne intelegem binisor prin semne, cu negresa care ne pune sa punem ochii pe o camera de luat vederi iar degetul aratator pe o scula asemanatoare cu cea de la ambasada care ne daduse viza in urma cu trei luni, si aflam ca primim dreptul de a sta pe teritoriul lor 6 luni... din care aveam sa stam numai vreo 2 luni si jumatate, ca nu de alta dar, ne plictiseam de moarte la un moment dat...

Eram asteptati la iesirea din aeroport de cumnatii nostri, care de-acum isi faceau griji pentru noi... ca om fi pierdut avionul sau cate si mai cate le treceau prin cap...

Bucurie mare, lacrimi si... dupa cam o jumatate de ora de mers cu Tuaregul lor pe autostrada, ajungem acasa la ei, intr-o zona cu multa verdeata, cu copaci grosi, niste stejari de toata frumusetea, de vreo 70 -80 de ani, a caror umbra ne va face mult bine in vara aceea cu temperaturi de 40 de grade.

In partea din spate a casei lor, pe un fel de prispa mai mare, ei ii spuneau deck, se afla "catelusul" lor un Saint -Bernard, de toata frumusetea, ce semana perfect cu cel din filmul atat de bine realizat, ce purta numele marelui compozitor german. Animalutul din fata mea avea vreo 80 kg si cica era unul din fratii lui Beethoven, cel mai cumincior... si mai retras...

Aveam acasa o mica Bichonica, care era lasata in grija mamei, asa ca stiam cate ceva despre comportamentul cainilor.

Ma duc spre el, sa facem cunostinta, si cand ma apropii la doi pasi, el face cativa pasi inapoi, parca stanjenit de mine, cumva speriat... Insist si ne imprietenim repede, nu prea ma intelege la inceput, apoi, din ce in ce mai bine...

Vom face impreuna, multe plimbari in jurul casei, fara a-l slabi din lesa, lesa fiind de fapt o funie ca un odgon, ce i se strangea in jurul gatului in momentul in care tragea Berila. Il chema Berr si trebuie sa va spun ca am fost impresionat de devotamentul pe care-l manifesta fata de stapanii lui. Era un animal frumos, bine ingrijit, cu o blana impecabila, atat de frumos, cum nu mai vazusem pe la noi si... fusesem prezent la cateva expozitii canine...

Am facut prezentarea aceasta pentru ca am vrut sa aduc un omagiu acestui caine, care, trei ani mai tarziu, avea sa dispara din viata, lasand in urma numai amintirile frumoase legate de el si peisajul acela de vis pe care-l domina prin prezenta lui.

In timpul lor liber, cumnatii mergeau cu noi in oras, unde aveam sa vizitam pe rand, malul lacului Michigan, apoi am urcat in cel de-al doilea turn ca inaltime din Chicago - observatorul Henkook in care am urcat cu liftul pana la etajul 94 unde era o platforma de unde am admirat de jur imprejur, centrul orasului si imprejurimile ce se vedeau pana la o distanta apreciabila. Colosul, de metal si sticla, este foarte impresionant, o adevarata uzina, ce are un grad de autonomie apreciabil; in cazul in care se intampla ceva cu alimentarea cu energie, un generator propriu, porneste, rezolvand situatia...

Am vazut si Institutul de arta din Chicago, care bineinteles are exponate din toate tarile lumii, inclusiv creatii ale compatriotilor nostri.

Este impresionanta curatenia orasului, peluzele cu iarba din fata imobilelor sunt ingrijite cu atentie, au un respect nemaipomenit pentru fauna prezenta pana si in centrul orasului. Am vazut veverite, alergand pe cablurile groase de curent, nestingherite, iepurasi, traversand strada pe la trecerea de pietoni, in imediata apropiere a centrului, in curtea cumnatilor care avea in imediata apropiere o padure, am urmarit de nenumarate ori, sconcsi, atat de frumosi, cu blanita lor neagra si dungi longitudinale de la botic pana la coada, apoi, rate salbatice, caprioare, pe care, cand le vedea Berr, parca innebunea, deranjand vecinii cu latratul lui, puternic.

Comunitatea romana din Chicago este destul de numeroasa. Periodic, ajung pe scenele din orasul vanturilor, artisti romani, la care sunt nelipsiti in primul rand romanii, care, repede isi dau de veste si se aduna pentru a-i urmari pe interpretii care-si aduc tot talentul si daruirea pentru a-i bucura pentru cateva ore pe cei de peste mari si tari, suflete romanesti ce simt romaneste, chiar daca sunt la mii de km de tara.

La numai vreo trei zile, de la sosirea la Chicago, ai nostri, ne-au dus la un spectacol la care rezervasera bilete. Am vazut cu mare bucurie, dupa multi ani, pe viu, formatia Phoenix, din care mai faceau parte ca si acum numele consacrate; Covaci, Tandarica, Mircea Baniciu, etc... Sala avea vreo 500 de locuri, plina full, va imaginati cu ce bucurie am ascultat cantecele tineretii noastre: Nunta, In umbra marelui urs, Negru voda. A fost o seara frumoasa, ne-am bucurat din plin de formatia timisoreana care a fost la inaltime, am facut fotografii cu unii din membrii formatiei, am trait clipe frumoase...

Imi spuneam atunci, si imi repet mereu, ca lumea asta mare, nu este chiar atat de mare, ea devine din ce in ce mai mica, odata cu multimea de posibilitati de cucerire si cunoastere...

Dar, nu va mai plictisesc cu panseurile mele... mai bine ar vorbi in locul meu, cateva imagini sugestive din Chicago... ce spuneti?

---

VIZUALIZĂRI: 2872 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI