Unde Niagara cade, octombrie 2012

TIPĂREȘTE

Când și când, întunericul era brăzdat de lumini stranii, de explozie stelară și, inevitabil, orizontul se umplea de vuietul navetei spațiale. În cele câteva momente apocaliptice, atât dura trecerea monstrului, puteam vedea, în înălțime, profilul gigantic, nepăsător și bărbos, adesea savurând un întăritor dintr-o cutie de aluminiu, al șoferului. Ce dacă indicatoarele fosforescente umpleau spațiul cu o neverosimilă limitare, aici, în lumea în care totul este larg, de 55 de mile pe oră, adică doar 88 de kilometri la fiecare ceas petrecut îndărătul roții numite volan? El era Șoferul, zeul șoselei, pentru că șoselele însele au fost construite pentru el. Cu coada ochiului, prins între zidul de cetate medievală al TIR-ului și bordura înaltă care separa cele două sensuri ale autostrăzii, am zărit fulgerarea albastră a mașinii șerifului local. Dar el, Șoferul, a accelerat, disprețuitor, poate ca să-mi facă în ciudă, mie, pigmeul care se târa lipit de pământ, supus legilor gravitației și ale oamenilor, poate ca să-i șoptească șerifului că lui nu îi este teamă decât de pravila nescrisă a drumului, a miilor de mile care îl poartă de la un capăt la altul al continentului, pentru că șeful lui, Jimmy Hoffa, îi veghează destinul.

Despre astea și încă altele, văzute în noapte, vroiam să îi povestesc Prietenului, care moțăia în dreapta mea, dar l-am lăsat, pentru că în curând îmi va lua locul, la volanul care ne purta prin noaptea pe care am furat-o Ogarului Cenușiu. În spate, pe banchetă, Rezidentul, bunul nostru amic, cel care venise cu ideea asta nebunească – pentru noi, conservatorii europeni, adică – dormea, încrezător în abilitățile noastre rutiere. Pentru că, în cea mai bună tradiție născută în Lumea Nouă, în umbra coviltirelor acelor pionieri temerari, Rezidentul, Prietenul și cu mine am luat decizia să străbatem prin noapte cei 800 de kilometri care despărțeau casa Rezidentului de Cascadă. Numai aventura drumului este, ea însăși, o poveste, în mașina care, cu siguranță, în Europa, nu ar fi trecut de nici un RAR sau cum s-o fi numind el prin diferitele țări ale mozaicului vechiului continent, la cele 320 000 de mile pe care bordul său le expunea, impudic, privirii indiscrete. Doar că motorul, aici, peste Ocean, se supune altor principii și, dacă îl forțam să se oprească în câte o parcare, ca o oază de lumină în beznă, printre redneckși, bikeri sau alți pierduți în spațiu, nu era din vina lui. Ci noi, bieți muritori, simțeam nevoia unei cafele, a unei băuturi carbogazoase ucigătoare, în paharele alea imense și pline de gheață, exact atunci când ochii refuzau să mai rămână deschiși. Aerul nopții, răcoros și pur, ne înviora poate mai mult decât acele lichide, dar nu puteam să negăm zâmbetul de complezență și repetabila întrebare ”How are you?” aruncată printre dinți de persoana din spatele tejghelei, de vârstă incertă, ba chiar, uneori, de gen incert, anost și fără perspective. Căci da, iată unul dintre paradoxurile țării cât un continent, pe care îl descoperi tocmai atunci când te supui, docil, șuvoiului sanguin care unește Nordul de Sud, Vestul de Est, prin rețeaua de autostrăzi cu care Eisenhower a dotat-o, impresionat de rolul strategic pe care i l-a înțeles în Europa, comandant fiind al unei armate învingătoare, dar naive în fața geniului negru al inamicului. Pentru că el, americanul de rând, pentru care fostul comandant si viitor Președinte este Ike, în credința că familiarul adresării îl face să atingă pe Dumnezeu, este speriat de chiar libertatea care i se întinde la picioare, din clipa în care își părăsește domiciliul, adesea o chițimie, din fața căreia nu lipsește truck-ul înalt cât casa. De aceea, fericit că a terminat high school-ul, se căsătorește cu regina Balului, toarnă câțiva copii și își bea berea în fiecare seară la cârciuma din sat, alături de oameni azi în vârstă care îl cunoșteau de copil și cu care își împărtășește poveștile de peste zi.

Conduceam iar, pe ultimii 200 de kilometri, furat de gânduri și imagini. Soarele începuse să înroșească cerul spre răsărit, unde știam că este Oceanul, iar peisajul se schimbase, căci părăsisem autostrada de o bună bucată de vreme. Ne strecuram prin orășele cu nume ciudate, care, traduse, ar semăna cu Cuca Măcăii, iar casele, răzlețe, pierdute printre copaci sau cocoțate pe pante parcă artificial înălțate își strigau personalitatea distinctă. Aerul colonial al Sudului, cu clădirile din cărămidă roșie era înlocuit aici cu atmosfera tare a pionierilor, cu casele lor din șindrilă albicioasă, uneori cu etaj, dar de cele mai multe, doar cu parterul, cochete, curate, fără garduri inutile, aici, unde orice diferend se rezolvase demult, cu arma. Și cu steagul, veșnicul drapel înstelat, arborat la ușă. Ca să nu uităm că și aici campania electorală este în toi, lângă celebrele cutii poștale, ca niște căsuțe de păsări ridicate la marginea drumului, mici afișe colorate cu numele candidatului preferat ne zâmbeau, fără ca nimeni să ia la întrebări proprietarul.

Toate aceste impresii au sucombat dintr-odata, după ce am intrat într-un orășel mai răsărit, al cărui nume îl pierdusem, concentrat fiind să găsesc o benzinărie de unde să ne luăm micul dejun. Aerul rece al dimineții ne-a trezit brusc, o dată cu portiera larg deschisă. Și, în timp ce sorbeam cafeaua fadă – alt paradox al unei țări aflată, geografic cel puțin, la o aruncătură de băț de Țara Cafelei – am observat, deasupra caselor, într-o pădure, un fum alb care acoperea mare parte din orizont. ”Ăștia chiar fac grătare de dimineață”, am exclamat, în timp ce Rezidentul zâmbea. ”Ai dreptate, e vreo sărbătoare azi?” a întărit observația mea Prietenul. Iar Rezidentul, urcând la volan, a șoptit, lăsându-ne pradă descoperirii propriei ignoranțe: ”Este Cascada! ”

Cascada. Mitul. Niagara... Ce dacă atâți cârcotași îi neagă dreptul la măreție, ce dacă Victoria, de pe Zambezi sau Angel, din Mica Veneție se ceartă pentru supremația de a fi cea mai înaltă cascadă din lume... Marilyn Monroe, la Niagara a ales să debuteze ca superstar! Căci orașul în care intrasem, o dată cu primele raze de soare, chiar așa se numea, simplu, fără ifose, Niagara Falls. Iar localnicii nu păreau a fi deranjați de confuzia de nume, ca și cum și-ar fi petrecut întreaga existență chiar acolo, în vâltoare. Până la urmă, adevărul nu e departe, Cascada aducându-i celebritatea și sursa de venit. Altminteri, un oraș modest, cu case joase, dominate de înălțimea unui Cazinou mai degrabă kitschos în construcție, de piciorul podului care traversează râul, spre Canada vecină și de parcul împădurit care străjuiește, prin aleea de beton mărginită de o prea firavă balustradă metalică, curgerea râului Niagara. De fapt, curgerea este o noțiune fără sens, aici. Mai degrabă vezi o dizlocare de apă, ca și cum un bloc compact de substanță este mutat pe orizontală de o forță nevăzută, cu o viteză amețitoare. Nici vorbă de cascadă, nici vorbă de tunetul căderii, despre care se spune că îi trezește pe locuitorii din Toronto. Doar liniștea în care se pot auzi pașii rapizi ai veverițelor care te agresează la tot locul, pentru că aici este lumea lor, nu a ta și atunci măcar niște alune să le fi adus, dacă tot le-ai deranjat, uite așa cum face bătrânul din colț, cu părul lung și gri, de parcă acum ar fi venit de la Woodstock-ul libertății, care nici nu se află prea departe de aici. Iar dincolo de spațiul ciudat în care firul apei pare a fi retezat cu foarfeca, se ridică o pădure compactă de zgârie-nori colorați, infatuare omenească în fața naturii, ca niște gradene de prost gust ale unei arene nepotrivit construite. ”Orașul canadian”, povestește Rezidentul, adăugând că este locul de refugiu și de risipire a nenumărați americani, dornici să evadeze măcar pentru o zi din păienjenișul de reguli care face din țara tuturor posibilităților o țară închisă și temătoare. Ceea ce m-a făcut să mă gândesc, privind de pe platforma Turnului de Observație la podul de peste râu, pe mijlocul căruia tronau, amice, cele două mașini ale celor două poliții de frontieră, la o altă infatuare omenească, una care încalcă tocmai esența pentru care cele două țări au fost clădite, libertatea și dreptul la circulație, anume infatuarea vizelor. Lipsa unei ștampile, obținută, de altfel, cu umilință, ne împiedica, iată, să străbatem câteva sute de metri și să adăstăm nu mai mult de zece minute ca să admirăm faimoasa Potcoavă din locul de unde își expune cel mai frumos arcuirea.

Tristeții de o clipă i-a luat locul uimirea, atunci când am întors privirea, dincolo de zgârie-norii canadieni, către baza Turnului de Observație, acolo de unde vaporașul ”Fecioarei ceții”, plin cu extratereștrii albaștri, își pornea călătoria spre golful ce adăpostea cele trei căderi de apă care formează Cascada. Două pe partea americană, mai mici, dar la fel de spectaculoase și, ascunsă vederii de aici, din Turn, Potcoava, The Horseshoe, cea care oferă aurul albastru celor două națiuni. Căci de un golf este vorba, de o adâncitură între două maluri înalte, nici vorbă despre un spațiu infinit în care să ia naștere Cascada. Și, câteva minute mai târziu, alergând înspre abis în ascensorul strategic construit pentru întârziați ca noi, ființe pierdute în spatele aparatului de fotografiat, am trecut în revistă toate statisticile. Căderea de apă cu cel mai mare debit din lume, deși doar de la o înălțime de 50 de metri, Cascada fascinează prin spiritul ei, la prăvălirea lacului Erie în lacul Ontario. Pentru că își are originea în acel început cauzat de marea topire a ghețurilor care a dus la potopirea Canalului Mânecii, hăt, departe, peste Ocean și la originea scrierii istoriei, așa cum o cunoaștem. Pentru că acolo, la bordul vaporașului ”Fecioarei ceții”, cu motorul său de rachetă, ca să facă față curentului, uniformizat până la anihilare de albastrul armurii de plastic, să mă simt mic, insignifiant, la picioarele Scyllei si Caribdei. Limbajul uman nu încape cuvinte ca să îmbrace senzația unică, acolo, unde tunetul se abate asupra muritorilor care nu au crezut în existența lui, doar 50 de metri mai sus, în parcul veverițelor năstrușnice. Doar pescărușii, liberi în elementul lor, conștienți de existența curenților circulari, se bucurau de libertatea deplină a zborului. Iar cele câteva minute în care vaporașul a ațipit, deși motoarele duduiau la turație maximă, în fața Potcoavei, au părut o eternitate. Golful a dispărut, puful alb al apei a acoperit orizontul, sferic, iar spațiul a devenit cu adevărat infinit, în nașterea potopului. Amețit, mi-am confundat prietenii cu cele două personaje ascunse de pelerinele albastre care se sprijineau de bordaj, la un pas de prăbușire, dar nici acestea, un rus și un chinez, nu păreau mai treji, aici, unde beția te cuprinde la simplul act al respirației, căci rusul mi-a răspuns în franceză, iar chinezul a început să mă fotografieze, frenetic. Nimic nu stă în picioare aici, înaintea energiei pure care năvălește de pretutindeni, poate doar motorul puternic al vaporașului care, dintr-odată, se lasă purtat la vale, înapoi, către portul salvator. Și, urcând treptele udate de stropi calzi, pe sub Cascada americană, am înțeles pe deplin zâmbetul viu din piatra statuii lui Nikola Tesla, de sus, de pe alee. Nu mai contează dacă a fost croat, ceh sau român pentru că el, Tesla, a știut să domesticească furia naturii și să o aducă în casele noastre, în forma cea mai pură, lumina.

---

VIZUALIZĂRI: 2542 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI