Jurnal de calatorie: America de Sud – Episodul 11

TIPĂREȘTE

Si a venit 20 septembrie. La revedere Peru! La revedere Machu Picchu! La revdere Nasca! La revedere… alo, Dom’ Patron … trezeste-te… vacanta nu s-a terminat. Mai avem o gramada de vazut, bre! Si m-am trezit. Era ora patru dimineata. La 7.20 aveam avionul din Cusco spre Lima, apoi dupa doua ore de escala ne-am imbarcat in cursa de patru ore si jumatate catre Buenos Aires. Cam naspa zborul asta. Cat am traversat Anzii ne-a zgaltait binisor de tot. Dupa ce ca-mi place sa zbor cum ii place porcului ziua de Ignat, am mai avut si turbulente de ziceam ca sar toate niturile de la imbinari. Colac peste pupaza, cat am stat legati in centuri, langa noi a stat una dintre insotitoarele de zbor, care era grena la fata de frica si batea cruci mai abitir ca preafericitu’ dany. Am intrebat-o daca stie ea ceva ce noi nu stim si m-am linistit. Era prima ei zi de munca :).

Am recuperat cu ocazia asta si doua ore din diferenta de fus orar si la vreo patru si ceva dupa amiaza, ora locala, am aterizat pe Ministro Pistarini sau Ezeiza cum ii spun ei acolo la Buenos Aires. Formalitati de intrare, fara nici un fel de probleme, viza turistica de 90 de zile, recuperat bagaje si hop-top la biroul white taxi. Pana a venit soferul timp pentru doua tigari sudate dupa vreo opt ore de nefumat, apoi dupa o ora si ceva ne-am cazat in cartierul turistic Palermo din capitala Argentinei. Am dat o tura pe langa hotel, cumparat apa si suc, mancat ceva… asa usor de seara si am stat restul serii pe balcon la un pahar de vorba si de suc, cu nevasta din dotare.

Am stat trei zile in Buenos Aires si voi concentra totul in acest review. Probabil va iesi mai lung, sper sa nu va plictisesc.

Buenos Aires este un oras cosmopolit. Desi se vorbeste spaniola, mare parte din locutori provine din imigranti italieni. Cartierul in care am fost cazati, Palermo, a fost infiintat de italieni (culmea, e cel mai linistit si mai turistic cartier). Cartierul Boca, la fel, a fost infiintat de docherii italieni care munceau in port. Desi, geografic vorbind, este pe malul Atlanticului, locuitorii spun ca nu au iesire la ocean. Este de fapt o laguna formata de cele doua rauri care se varsa in ocean la nord si la sud de oras, Rio de la Plata si Matanza. Locuitorii se mandresc cu faptul ca Buenos Aires este cel mai “culturalizat” oras din America de Sud si il numesc Parisul continentului.

Din ce-am apucat noi sa vedem au o infrastructura bine pusa la punct. Transportul in comun este excelent (sapte linii de metrou, trenuri de suprafata si vreo… cinci sute de linii de autobuze si tramvaie!!!). Taxiurile au aparate, nu se negociaza pretul drumului, iar pretul unei curse este destul de piperat. Doar daca te sui in taxi platesti un dolar! Asa, la general vorbind, traiul acolo este destul de scump. O masa la restaurant, fara sa te dai in barci, duce la 40-50 de dolari pentru doua persoane. Nu m-am dumirit cum vine treaba pentru ca am inteles ca in Argentina salariul mediu este de vreo 500 de dolari pe luna, iar in Buenos Aires bate spre 7-800. Habar n-am cat e o chirie, dar nu cred ca e prea mica. E adevarat ca noi ne-am invartit doar prin zonele turistice, unde e clar ca totul e mai scump, dar tot imi da cu zecimale. Insa trecerea de la Peru la Argentina a fost totusi un mic soc, desi stiam ca va fi cea mai scumpa parte din vacanta (chiar mai scump ca la Rio). Cu toate astea este un oras care merita sa fie vizitat. E plin de istorie si de cultura.

Ce poti sa vezi in trei zile? Asta a fost intrebarea mea cand am facut traseul. Si-atunci am apelat la clasicul “Top 10 to see in … “, am eliminat vreo 2-3 din primele zece, am mai adaugat vreo 2-3 din urmatoarele zece, le-am grupat pe zone, ca sa nu dam kilometrajul peste cap si sa vedem ce-a iesit.

Ma trezesc in prima dimineata, ma uit pe geam… pffff, ploua. Nu tare, dar ploua. Ma uit pe site-ul cu prognoze… va ploua toata ziua. Ma uit din nou pe program, era cam aglomerat, vedem noi cum facem, nu vedem tot ce ne-am propus azi si reprogramam, dar e musai sa iesim din camera. Il intreb pe tipul de la receptie de unde cumparam SUBE card. E musai sa-l ai si e foarte greu de gasit. Fara el nu se poate circula in mijloacele de transport in comun, oricum s-ar numi ele. Foarte amabil, ne da un card de la el de la receptie sa ne facem treaba cu el si sa-l inapoiem la sfarsitul sejurului. Mai trebuie incarcat cu oarece pesos si gata. Dupa 8 statii de metrou pe linia verde am ajuns la

Pacat ca ploua. Cladirea e superba. Mi-ar fi placut s-o inconjor si s-o fotografiez pe toate laturile, dar a trebuit sa ne limitam doar la interior. Sunt tururi cu ghid in engleza, franceza sau spaniola si dureaza in jur de o ora. Esti plimbat prin interior, incepand cu holul principal de la intrare, continuand cu scara principala, apoi cu foaierul de la etaj, totul culminand cu vizitarea salii propriu-zise. La fiecare oprire ghida ne facea o scurta prezentare imbinand informatii despre arhitectura, materialele folosite, locul de unde proveneau si eventual despre personalitatile care au pus piciorul pe-acolo de-a lungul vremii.

Teatro Colon a fost inaugurat in 1857, primul spectacol prezentat fiind Traviata lui Verdi. Insusi marele compozitor a fost prezent la inaugurare, evenimentul fiind de un succes rasunator in acele timpuri. Totusi, in 1888 a fost inchis, deoarece nu aveau spectacole. Marile orchestre filarmonice ale timpului erau in Europa, iar un drum cu vaporul pana in America de Sud nu era la indemana oricui si nu era deloc ieftin. Cladirea s-a degradat, asa ca in 1908, dupa aproape 20 de ani de munca a fost inaugurata actuala cladire. Are 2,500 de locuri pe scaune, 1,000 de locuri in picioare, acustica este considerata a fi in primele cinci din lume. Spectacolul inaugural a fost Aida, insa de data aceasta Verdi nu a mai putut veni. Era bolnav si de altfel peste trei ani urma sa mearga sa compuna in alta lume.

Toate numele mari ale operei au pasit si au cantat de-a lungul timpului aici. Am intrebat-o pe ghida de-acolo ce romani au fost pe scena Teatrului Colon si n-a stiut sa-mi spuna. Am citit dupa aceea si am aflat ca Angela Gheorghiu a cantat cu orchestra simfonica a Filarmonicii din New York aici. In 2008 s-a luat hotararea sa fie renovat din nou. Renovarea a durat trei ani si a costat 100 de milioane de dolari!!! Dupa ultima renovare, spectacolul inaugural a fost Lacul Lebedelor.

Toti presedintii Argentinei au o loja rezervata permanent aici. Este cea mai apropiata de scena, pentru ca presedintele sa fie vazut de toata lumea, dar este cea mai proasta pentru ca aproape un sfert din scena este obturata de cortine. Singurul presedinte care a fost doar odata si apoi n-a mai calcat neam in teatru a fost Peron, ala de e mai cunoscut ca fiind sotul Evitei, nu ca presedinte al Argentinei. De ce? Era asa de iubit de popor, incat in timpul spectacolului, in semi-intuneric a primit zeci de oua in freza.

Interiorul cladirii mi-a placut la nebunie. Marmura de Cararra, mozaic venetian autentic, lemn de cedru si de abanos, catifele celebre din Italia, candelabrul din sala de spectacole din cristal de Bohemia cu 700 de becuri pe el, totul pus in valoare de arhitecti si decoratori celebri. In afara de Teatro Colon am mai avut ocazia sa vad Scala din Milano si Staads Opera din Viena. Mie personal, cel mai mult imi place Teatro Colon.

Ora a trecut repede si am iesit afara cu speranta ca ploaia s-a oprit, desi citisem ca vremea va fi urata toata ziua. Mda… ploua in continuare, dar am incercat sa ne tinem de program. Asa ca am mai mers cu acelasi metrou inca doua statii si ne-am oprit la capat de linie, in Plaza de Mayo ca sa vizitam

A fost construita in 1580 si de-a lungul timpului a fost reconstruita partial de mai multe ori. Aici a slujit Jorge Mario Bergoglio, Cardinal de Buenos Aires, actualul Papa Francisc. Are forma de cruce latina, respectand intocmai proportiile. Interiorul este elegant dar si sobru in acelasi timp. Ca orice catedrala catolica are capele laterale in interior, pe margini. Tavanele acestor capele sunt vopsite predominant cu alb si bleu, culorile drapelului argentinian. Prima capela din dreapta este de fapt un mausoleu, unde isi doarme somnul de veci Generalul San Martin, eliberatorul Argentinei, cel care a scos tara de sub dominatia spaniola. Pe lateralele Catedralei sunt 14 picturi in ulei, cate sapte pe fiecare parte, de dimensiuni destul de mari, reprezentand Drumul Crucii, cu toate cele 14 momente importante din aceasta procesiune. Aceleasi picturi le-am vazut si la Lima si la Arequipa si inteleg ca aproape toate catedralele catolice au aceste 14 scene sub forma de pictura sau de fresca. Stateam si ne uitam de jur-imprejur si ne mira totusi austeritatea din aceasta Catedrala. Pe alocuri am vazut chiar putina scorojeala pe pereti. Sa fi uitat Papa Francisc de unde a plecat? Nu cred. Cred ca asta inseamna oarecum normalitate, nu nepotisme, pile, relatii si interventii ca pe stim noi unde. Argentina este o tara in plina criza economica, cu grave probleme financiare, asa ca primarul si guvernul nu aloca bani acolo, ma gandesc eu. Deh, la urmatoarele alegeri ar putea pune postere electorale cu “votamos Firea” :).

Cand am iesit, evident ploua. Asa ca am hotarat sa lasam pe-a doua zi ce mai ramasese de vizitat in planurile noastre facute de-acasa. Ne-am mai invartit putin prin Plaza de Mayo, am fotografiat Casa Rosada, locuinta prezidentiala argentiniana si am luat-o din loc spre hotel. Cand am hotarat sa vizitam Argentina mi-am propus sa mananc in fiecare zi, cat stau aici … vita argentiniana. Asa ca ne-am oprit chiar langa hotel la un restaurant caruia turistii ii acordasera multe review-uri pozitive pe … alte site-uri de turism :). Dandy Grill se numeste si aici am mancat cea mai buna carne de vita in viata mea. Platou pentru doua persoane cu salata si cartofi prajiti, cu trei bucatoaie de carne de vita (pulpa, muschi si coaste – habar n-aveam ca se mananca coasta de vita) facute mediu pe gratar si cu cate o bere Patagonia (foarte buna), asa … cat sa alunece carnea bine. N-am putut sa mancam tot, desi ne era foame. Ne-am amuzat putin cand am intrat in restaurant pentru ca la intrare scria “este restaurante tiene cocina honesta”. Mai sa fie :). La cata spaniola stim noi … nu prea intelegeam treaba cu cocina. Ne-am prins repede, dupa ce-am intrat. Practic vezi bucataria prin geam, vezi ce si cum se gateste, daca e curat, alea-alea. E o metoda de a atrage clienti si de a-ti face reclama.

Cam asta a fost prima zi in Buenos Aires. Prognoza promitea timp frumos urmatoarele zile, asa ca ne putem vedea de program linistiti. A doua zi de dimineata primul lucru pe care l-am facut, a fost sa ma uit pe geam. Pffff… senin, soarele dadea sa iasa la vedere, asa ca la micul dejun si picioarele pe spinare. Aveam ceva de recuperat din ziua anterioara, asa ca nu era timp de pierdut. Luat metrou, coborat din nou in Plaza de Mayo, hai si cu cateva poze pe timp frumos … Catedrala, Casa Rosada, parcul… si directia

Un fel de La Defense din Paris. Zgarie nori din sticla cat vezi cu ochii. Toate companiile mamut din lume isi au sedii aici. Insula aceasta pe care sunt construite a fost creata artificial, de-a lungul timpului. Practic au castigat teren din apa aducand aici moloz si piatra din orasul propriu-zis. Si iata ca se poate construi. Si inca ce constructii. Insula este legata de oras cu cateva poduri, iar intre aceasta insula si oras a ramas un canal care este folosit pe post de doc pentru vase de dimensiuni mici si medii. N-am vazut vapoare pentru marfuri, am vazut in schimb multe ambarcatiuni de tip yacht, unele chiar elegante. Punctul principal de atractie in Puerto Madero este un pod. Puente de la Mujer se numeste si este doar pietonal. Ma gandeam ca barbatii n-au voie sa mearga pe el, ca deh… o fi pod doar pentru femei. Numele provine insa de la faptul ca multe strazi din Puerto Madero au nume de femei. Este construit din trei segmente, segmentul din mijloc fiind mobil. Se roteste 90 de grade, pentru a lasa vasele sa treaca atunci cand e nevoie. Mi-ar fi placut sa vad aceasta manevra, insa norocul n-a fost de partea noastra.

In rest, mi-au placut docurile vechi care acum servesc drept restaurante sau cafenele. Sunt intretinute excelent, cel putin asta am vazut la exterior. Era prea devreme si restaurantele erau inchise. Langa pod se afla un vas de razboi, Fregata Sarmiento se numeste, care acum este un muzeu in aer liber si poate fi vizitata. N-am urcat, erau numai copii in vizita acolo si m-am gandit ca treaba cu magaru’-ntre oi e valabila si in spaniola :). In schimb ne-am oprit la o terasa pentru o cafea si un suc si pentru o mica pauza dupa vreo doua ore de umblat prin acea zona.

Si-am plecat mai departe. Initial am vrut sa mergem cu un autobuz, insa nu mi-a placut ce-am citit depre zona de aproape un kilometru pe care trebuia s-o parcurgem pe jos… jafuri de-a lungul timpului, asa ca am preferat sa luam un taxi pana in

Este zona cea mai boema din Buenos Aires. Este locul unde se danseaza tango 24 de ore pe zi, sapte zile pe saptamana. Este locul unde daca te-asezi pe o banca, imediat se aseaza langa tine un portretist ca sa te imortalizeze pe o bucata de hartie. Daca vrei sa-i dai niste bani, bine, daca nu, isi mai ingroasa mapa cu inca un portret. Caminito se afla in cartierul Boca, in zona de sud a Buenos Airesului. Cartier infiintat la mijlocul anilor 1800 de cate docherii italieni care au imigrat in Argentina din zona Genovei si au botezat cartierul in amintirea cartierului Bocadesse din Genova. M-a atras deoarece are si o similitudine cu Ploiestiul :). In anul 1882 acest cartier si-a declarat secesiunea fata de Argentina si s-a autoproclamat Republica. Tot pentru o zi, ca la Ploiesti. In prezent acolo traiesc tot imigranti. Traiesc cum pot, muncesc unde pot si cand pot, asa ca bogatie prea mare nu e acolo. Insa niciun turist nu ocoleste aceasta zona. Cu ghid sau pe cont propriu e musai sa vezi Caminito daca ajungi la Buenos Aires. Insa sunt niste limite. E o cale ferata acolo peste care nu e indicat sa o treci. In zona de dincolo a caii ferate turistii sunt potentiale victime. Au fost jafuri armate, au fost violuri, asa ca … doar la est de calea ferata e zona turistica. Unde puteam sa ma opresc prima data in Boca?

Intermezzo: Doamnele pot lua o pauza timp de vreo 20-30 de randuri :)

La stadionul lui Boca Juniors, echipa mea de suflet de pe continentul sudamerican. Stadionul unde suporterii traiesc orice meci la cote maxime de entuziasm, unde se arunca milioane si milioane de confetti la fiecare meci. Tur cu ghid din 90 in 90 de minute. Am picat prost, tocmai ce incepuse turul, asa ca am avut o ora si jumatate timp sa intram in magazinele de langa stadion pentru magneti, tricouri si alte suveniruri. Timp sa vedem si muzeul clubului, cu nimic mai prejos decat muzeele cluburilor din Europa. Multe trofee, zeci de monitoare care rulau imagini mai vechi sau mai noi din istoria clubului, cu Maradona in prim-plan oriunde intorci capul.

Am intrat si pe stadion. Grup mare, vreo 60-70 de persoane cred c-au fost, majoritatea vorbitori de spaniola. Am fost cativa care am optat pentru engleza, insa a fost un singur ghid. Un tip simpatic la vreo treizeci si ceva de ani care vorbea in spaniola vreo 5 minute si apoi, aceleasi explicatii in engleza … mai putin de un minut. Am rabdat ce-am rabdat si i-am spus la un moment dat ca daca vroiam rezumate citeam pe net si n-aveam nevoie de ghid. Eram chiar in tribune in momentele acelea, stateam pe scaune.

- Where are you from, ma’friend?

- Romania ma’friend.

Si se ridica de pe scaun. Bine facut, tipul. Incepe sa urce spre mine, se protapeste in fata mea… asteptam capul in gura.

- Mi-ati distrus copilaria, voi romanii astia. In 94 cand toata lumea vedea Argentina campioana mondiala, ati venit voi cu Hagi al vostru, cu Ra… Raducioiu si cu ceilalti si ne-ati batut.

- Cu 3-2, zic eu, bagand batul prin gard. Si am avut 3-1 la un moment dat. (daca tot imi iau un cap in gura sa stiu de ce mi-l iau).

A-nceput sa rada, mi-a intins mana si mi-a spus ca dupa parerea multora a fost unul dintre cele mai bune zece meciuri din istoria campionatului mondial.

- Te-ai speriat? ma intraba razand

- Pentru tine, nu pentru mine, zise capra raioasa cu coada drept in sus.

Apoi, la vizita vestiarelor, acolo unde nu puteau intra decat cate 3-4 persoane odata, am vorbit mai mult si ne-a povestit istoria culorilor echipamentului lui Boca Juniors. Se certau pe culori, unii vroiau o combinatie, altii alta, pana cand unul mai istet le-a propus sa mearga in port si sa astepte sosirea primului vapor. Ce culori va avea acel vapor pe drapel, alea sa fie culorile clubului. Au stat multe zile pana a venit un vapor si se rugau sa nu fie pirati :). A fost un vapor suedez si-asa s-au ales cu galben-albastru. Ne-a mai spus si ca Maradona are o loja inchiriata permanent si este singura loja cu frigider. De ce? Din respect pentru marele jucator ceilalti detinatori de loje au hotarat sa-si scoata frigiderele, pentru ca loja lui Maradona sa aiba ceva unic.

Si-am iesit din stadion. Trebuia sa ma revansez cumva fata de sotia mea. Ii place fotbalul si tot ce e legat de el cam cum imi place mie sa plec in Sahara cu paltonul pe mine. Si totusi a rezistat o ora si jumatate alaturi de mine, doar pentru stia ca-mi doresc sa vad stadionul lui Boca. Asa ca, la randul meu am rabdat cu stoicism toate vizitele ei in magazinele si magazinasele din Caminito :). Aveam tigari, terase… cate vrei, asa ca… spor la vizitat Doamna, ma gasesti aici la o cafea, la un suc, la inca o cafea. Dar am imbinat utilul cu placutul. Caminito e asa… ca un loc de povesti. Casele sunt vopsite in culori vii, grafitti este aici ridicat la rang de arta, in toate balcoanele vezi statui cu Maradona, Che Guevara, Messi sau Evita. Pe strazi si pe stradute sunt restaurante mai mari sau mai mici, cafenele sau pur si simplu doua mese si cateva scaune in fata unei case, unde poti bea o cafea sau un mate (ceai) de ce plante vrei tu. Se danseaza tango la tot pasul, dansatori tineri sau mai putin tineri, insa toti danseaza cu pasiunea care a facut celebru acest dans. Mi s-a parut definitia boemului aici. Montmartre sau Caminito? Daca ma intrebati pe mine… Caminito, fara niciun fel de indoiala.

Trecuse de mult de pranz cand ne-am dat seama ca ne e foame. Am mancat… evident vita. Mai putin buna (dar totusi buna), dar mai scumpa decat cea de cu o zi inainte. Dar, deh… eram in Caminito. Si se cam facuse patru dupa amiaza, asa ca ne-am suit intr-un taxi si am plecat spre

Stiam ca aici, pe langa parcul mare si frumos cu monumentul dedicat marelui general asezat la loc de cinste in mijlocul parcului, este o biserica, Basilica del Santisimo Sacramento, biserica care-i placea mult Papei Francisc, atunci cand inca locuia in Argentina. Pozitionarea ei pe Google Maps m-a incurcat putin, asa ca … n-am gasit-o acolo unde stiam eu ca este. Spaniola ioc, engleza printre oameni obisnuiti mai greu, pana la urma ne-a indrumat cineva si am gasit-o ascunsa intre doua cladiri, undeva intr-o margine a pietei. Eu sunt mai liber cugetator de felul meu, insa nu ma dau la o parte sa vizitez o biserica, asa… ca obiectiv turistic. Va spun sincer ca este una dintre cele mai frumoase biserici pe care le-am vazut vreodata. N-o sa insist pentru ca nu cunosc termenii specifici, insa o sa postez cateva fotografii pentru a va face o idee. Oricum, m-au impresionat vitraliile. Desi nu sunt mare cunoscator mi s-au parut de o calitate exceptionala.

Apoi am luat parcul la picior, desi oboseala incepuse sa-si cam faca de cap cu talpile si gleznele noastre. Frumos, linistit, la ceas de amurg. Monumentul dedicat lui San Martin parea putin cam ponosit, dar compenseaza prin maretie. Un copac secular, pe nume gomero, atrage privirile in orice parte a parcului ai fi. Am stat putin pe o banca sa ne odihnim picioarele apoi ne-am zis ca e timpul sa ne retragem la hogeac. Suficient pentru acea zi.

Si a venit si-a treia zi, ultima in Buenos Aires. Vremea era frumoasa, asa ca ce ne oprea sa plecam? Am zis sa incepem ziua cu ceva usor, asa de incalzire… face bine si la retina, atunci Gradina Japoneza sa fie. Cateva statii cu autobuzul 67, apoi o mica plimbare printr-un parc cu nume de piata :) … Plaza Alemania se numeste si am ajuns la intrarea Gradinii Japoneze. Argentina si Japonia au relatii excelente de colaborare in toate domeniile, iar aceasta gradina a fost construita si este ingrijita de statul japonez, prin Ambasada de la Buenos Aires, pe un teren daruit lor de catre argentinieni. Acum ce sa spun… stim cu totii cum sunt japonezii… constiinciosi, meticulosi pana la disperare si atenti la orice detaliu. Asa ca nu ne-am mirat prea tare cand am vazut totul facut perfect in aceasta gradina. Iarba o poti masura cu sublerul, cred ca e toata la aceeasi dimensiune, coroanele copacilor perfecte, cred ca si pestii din lac aveau aceeasi greutate. Ciresii erau pe rod . Insa ciresele n-au niciun gust. Ne-am oprit si pentru o cafea si uite-asa am avut parte de o dimineata perfecta. Te relaxeza si fizic si psihic o vizita ca asta.

De-aici am luat autobuzul 102 si l-am rugat pe sofer sa ne indrume unde sa coboram ca sa fim cat mai aproape de

Un muzeu de arhitectura in aer liber. Se intinde pe aproape sase hectare si are vreo 4,700 de cavouri, dintre care aproape 100 au fost declarate monumente nationale istorice de catre guvernul argentinian. Intrarea este libera, iar la ghiseul de la intrare poti lua o harta care te ajuta sa identifici cele mai importante locuri de veci, adevarate opere de arta, ale celor care au insemnat ceva in istoria, cultura sau arta din Argentina. Din punct de vedere arhitectonic este considerat printre cele mai frumoase cimitire din lume.

N-aveam timp sa vizitam chiar tot cimitirul. Am fost pe cele doua alei principale, acolo unde, invariabil, toate monumentele (nici nu poti sa le zici cavouri) sunt facute din marmura si au statui tot din marmura, uneori de cativa metri inaltime. Sunt inmormantati aici fosti presedinti ai Argentinei, scriitori, persoane care au obtinut premiul Nobel, actori, generali, primari ai Buenos Airesului si… Eva Peron, la al carei mormant e si cea mai mare aglomeratie pentru poze si unde tot timpul sunt flori proaspete. Nu este inmormantata alaturi de Juan Peron, sotul ei, fost presedinte al statului, ci in cavoul familiei ei, adica al familiei Duarte.

Desi poate suna putin macabru, acest cimitir e musai de vizitat daca ajungeti in Buenos Aires. E situat destul de central si cred ca merita doua ore petrecute acolo. Bine… sa nu fie noapte :).

A doua parte a zilei am rezervat-o pentru Palatul Congresului, vazut doar de la exterior, Piata Congresului, in fapt un parc mare, mare in buricul orasului si am tinut mortis sa fotografiez Bulevardul 9 de Julio cu al sau obelisc care marcheaza kilometrul zero in Buenos Aires. Bulevardul asta figureaza in cartea recordurilor ca fiind cea mai lata strada din lume. Are 22 de benzi de circulatie. Adica noua pentru autoturisme si doua pentru autobuze pe fiecare sens. Langa trotuare sunt patru benzi unde viteza este limitata la 50 km/h, apoi urmeaza un scuar care separa primele patru benzi de urmatoarele cinci pe care viteza limita este de 70 km/h. Alt scuar, apoi doua benzi pentru mijoacele de transport in comun. La fel si pe celalalt sens de circlatie. Daca respecti culoarea semaforului dureaza opt minute sa traversezi acest bulevard… verificat de mine. Mi-am facut damblaua cu pozatul si cum se cam terminase ce aveam in program, am luat-o incet spre hotel. Era ultima zi de Buenos Aires, bagaje de facut, inventar la magnetii cumparati :), un ultim suc pe balcon la hotel si cateva concluzii despre capitala Argentinei.

Da, ne-a placut. Desi a venit dupa Peru si dupa Machu Picchu, ne-a placut. Da, recomand oricui sa mearga aici. E cam scump, oamenii sunt cam posaci, preocupati de grijile lor zilnice, dar locurile vazute compenseaza. Raman cu regretul ca am ratat un obiectiv de pe lista, anume o seara la un spectacol de tango, insa pretul m-a dat inapoi. Nu-i nimic, poate data viitoare :). Dar pana atunci… urma sa vedem una din minunile naturale ale lumii, cascadele de la Iguazu.

---

VIZUALIZĂRI: 4356 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI