Bremen de Anul Nou. Să-l salutați pe măgăruș.

TIPĂREȘTE

Știți vorba cu Dacă te mănâncă, musai să te scarpini? Cam așa mi s-a întâmplat mie cu această ultimă vacanță. Pe toamnă, mai precis prin octombrie, primesc un telefon de la o verișoară de-a mamei, pe care nu reușisem s-o vedem în vară când am fost acasă. Din vorbă în vorbă îmi zice că de sărbători va merge la fiică-sa, adică verișoara mea cu care nu mă mai întâlnisem de câțiva ani, și care locuiește într-un orășel în nordul Germaniei. Ia să veniți și voi, îmi zice, și facem sărbătorile împreună. Răspunsul iese singur, a mea gură are viață proprie câteodată: Nu-mi zice de două ori, că nu am nevoie de multe ca să-i îmbârlig pe toți și să ne nemțuim în familie. Pentru că da, ai mei veneau să petreacă sărbătorile la copii, iar copiii... vor cai în dungi și pupeze bălțate. Îi și arunc momeala soră-mii, așa, subtil. La început mârâie, dar după câteva zile o ia de-a bună și zice Gata, mergem cu toții. Dintr-odată încep eu să dau înapoi, și uite așa tot încerc să mă retrag pentru că la rece încep să văd lucrurile altfel. Pe de o parte mi-ar fi plăcut, pentru că deplasarea, fiind atâția, urma să fie făcută cu mașina, și... uite așa trecem pe la Paris ca să-i urcăm și pe mama și tata în turn, să vadă și ei (zice surioara). Și mai trecem și pe la Bruxelles, că vrem să vedem barul ăla Delirium, cu o mie și una de beri (ea și cumnatul fiind berari de meserie de câțiva ani). Și dacă tot suntem în zonă, tragem o fugă și până la Amsterdam. Etc. Etc. Etc. Dar pe de altă parte: Și Cuba mea, la care visez de câțiva ani? Iar o amân? Dar zugrăvitul casei și schimbatul mobilei? Of, of și-un cartof, vorba cântecului. După o socoteală rapidă, mă gândesc (ca de obicei) că până la vară mai e, că doar n-o să zugrăvesc iarna, pe frig, și nici mobila n-o voi schimba înainte de zugrăveală. Cât despre meleagurile mai îndepărtate, mai aștept, ce să fac... Că ocazia să-i mai plimbăm pe-ai noștri, așa, împreună, nu știu dacă se va mai ivi, că tata e mai șubred. Așa că iau copiii vacanță, adică exact cu câteva zile înainte de Crăciun, trece și serbarea, iau și eu vacanță, și-mi intră stresul că plecăm peste trei zile și nu am făcut nicio rezervare încă. Avem nevoie de două hoteluri la dus, unul în Paris și altul în Bruxelles, și altul la întoarcere, tot prin Franța. După ce pierd o dimineață întreagă căutând ceva nici foarte nașpa nici de lux, nici aproape nici departe (de centru), nici ieftin ca braga dar nici scump ca... eu mai știu ca ce, tot cu R. am noroc, și din lista mea îmi zice: Ăsta. Și ăsta. Și ăsta.

Acuma... nu știu de ce încep cu sfârșitul acestei vacanțe. Probabil vine de la faptul că atunci când eram întrebați, spuneam am petrecut Revelionul în Germania. Mda. Am văzut mai mult în alte părți decât în Germania... Adică acolo, în afară de Bremen, am mai fost în prima zi la Emden, un orășel micuț aflat pe litoralul friguros al nemților, și asta pentru că voiam cu orice preț să miros și eu un pic un târg de Crăciun german. Plecând noi din Spania pe douăzeci și șase decembrie, șansele de a mai prinde unul deschis s-au micșorat considerabil, pentru că, din ditamai lista cu târguri scoasă de pe net (marea majoritate se termină pe 23 sau 24 decembrie), aveam ori Düsseldorf (și deja eram obosiți de atâția kilometri, și a avut întâietate Amsterdamul), ori Emden. Deci un wurst și-un vin fiert tot am mâncat și băut și noi.

Hai că m-am dat la vorbă și poate vă plictisiți înainte de a ajunge la excursia noastră la Bremen. De acasă, adică un orășel aflat la vreo șaptezeci de kilometri de orașul faimoșilor muzicanți, am făcut până-ntr-o oră și asta pentru că până să ieșim în autostradă, am trecut prin păduri nesfârșite... GPS-ul și-a făcut datoria, și am și găsit o parcare repede, centrică și etajată, care ni s-a părut ieftină față de cei patru euro pe oră pe care îi dădusem în capitala olandeză cu două zile înainte. Adică a fost la jumătate.

Despre Bremen nu știam decât ce știe toată lumea. Adică povestea Fraților Grimm. Mă rog, așa credeam noi, că de fapt nu o știe toată lumea. Ne întreabă soțul verișoarei, tinerel de altfel, ce vrem să vedem în orașul unde merg și ei la cumpărături din când în când. În primul rând pe muzicanți, îi răspund absolut sigură. Dac-or mai fi acolo, zice Mimișor, că au trecut sărbătorile. Am râs în hohote: el credea că e vorba de vreo fanfară ceva, sau vreun grup de colindători;). A fost super haioasă faza.

Lăsăm, deci, mașina, și cum ieșim în stradă, declarăm în grup că ne place orașul. Așa, la doar vederea străzii care ne duce spre Piața Mare. Ne ținem după imaginea vârfului Catedralei, și în câteva minute ajungem acolo, la km. 0 al orașului. Superb! , exclamăm iar în cor. Nu știu alții cum sunt, dar eu cred că cel care merge acolo cu ochii bine deschiși poate face, destul de ieftin, o călătorie în timp, și găsește multe mărturii ale istoriei acestui oraș situat pe malul râului Weser (destul de măricel, apropo, au chiar și port fluvial destul de măricel) și la fel de multe povești fantastice. Bineînțeles că cea mai importantă este dată de statuia din bronz concepută de Gerhard Marcks care îi reprezintă pe muzicanți, și pe care, deși am căutat-o ca prim obiectiv, am găsit-o spre sfârșit. În fine, o altă anecdotă, pentru că prima noastră oprire a fost la câțiva pași de ea, adică acolo, lângă Primărie...

Bine, era întâi ianuarie și toate magazinele închise, iar noi nu aveam niciun suvenir cumpărat din Germania, oh, Doamne... Așa încât atunci când am văzut un chioșc deschis în piață, ne-am și repezit să lăsăm acolo câteva zeci de euro. Apropo, au fost cele mai scumpe suveniruri din toată vacanța. Și la Paris magneții erau mai ieftini decât în Bremen. Drept cadou, domnul de la chioșc ne-a dat o hartă a orașului, spre bucuria noastră. Care bucurie, vorba colindului, ne-a ținut... toată plimbarea, că R. se orientează super bine pe hartă, dar se vede că șampania din noaptea anterioară îl cam afectase, iar germana noastră se rezumă la Ich bin studentin und ich habe eine frage, că s-a pus el în toate pozițiile, spre sud, spre nord, spre est și vest, și de statuia muzicanților tot nu dădeam.

Ne facem, așadar, poze în fel și chip în fața frumoasei catedrale și a Primăriei de care locuitorii cred că sunt tare mândri. Nu degeaba are șase sute de ani vechime și e declarat Patrimoniu Unesco, împreună cu statuia Roland situată la câțiva metri distanță. Dacă am fi avut voie, am fi urcat la etaj (în Primărie mă refer) să vedem cea mai frumoasă și mai reprezentativă sală de petreceri din Bremen, adică sala unde pe vremuri se reuneau consilierii, și pe tavanul căreia atârnă machete de vapoare, drept simbol al importanței comerțului și navigației în trecut. Cât despre statuia amintită, ea reprezintă dorința de libertate a cetățenolor bremenezi (am inventat toponimul?). Legenda spune că orașul va rămâne liber și independent atâta timp cât statuia lui Roland va rămâne în picioare. De aceea există o copie exactă a acesteia în pivnițele Primăriei, care ar putea fi ridicată imediat în cazul în care originalul de peste zece metri înălțime ar cădea.

Catedrala Sf. Petre, ce să zic... Ni s-a părut superbă de cum i-am văzut turnurile înalte de nouăzeci și nouă de metri. Cică există o lege nescrisă conform căreia în oraș nu se poate construi nicio clădire mai înaltă decât acestea. Pe un lateral se află și o statuie a lui Bismark, destul de înaltă și impunătoare.

De acolo plecăm pe străduțe adiacente, prin stânga catedralei, și în căutarea unei toalete (am găsit-o în altă parcare, contra cost, cincizeci de cenți ca să deschidem ușa, dar am intrat cu toții). Trecem prin vreo două pasaje-galerii, cu magazine fel și fel și frumos împodobite cu ornamente de Crăciun, și ajungem într-o piață care ne aduce aminte (bine, dar noi nu am uitat, că doar suntem în căutarea lor încă) de muzicanții cu pricina: un carusel mecanic pentru copii! Se urcă Zoe pe unul din animăluțe (mă uit pe poze și vă spun pe care  =» pe măgăruș, deci a mers într-un i-ha, i-ha continuu, Zoe, nu măgărușul), iar vără-su, mare și tare, începe să împingă și să învârtească la greu. Lângă carusel vedem și urme de animale, sunt din metal și fixate pe asfalt. Ne place. R. continuă să încearcă să deslușească încotro pică statuia cu pricina, în vreme ce trecem pe lângă un bărbat tânăr, adormit pe stradă, lângă vitrina unui magazin. Mama nu se abține și se apropie să-l vadă mai bine. Chestia e că e bine îmbrăcat omul, adică nu pare să nu aibă casă. O sticlă goală aflată lângă el ne dă indicii clare despre petrecerea de Anul Nou, dar mamei tot nu-i vine să creadă... Așa făcuse și în Paris cu câteva zile înainte. Trecusem pe lângă un cort înconjurat de mizerie (hârtii, cartoane, cutii de bere, etc.) și până nu s-a dus să vadă ce și cum, nu s-a lăsat.

Uite niște statui acolo, în sfârșit. Mda, nu sunt muzicanții noștri, e un porcar cu porcii lui, dar ne place, și ne facem poze pe îndelete. Ne aflăm pe Sögestrasse (sau strada porcilor), pe care treceau porcarii spre pășunea municipală. După o plimbare de vreo jumătate de oră pe străduțe pietonale în cea care credem că este zona comercială a orașului, ajungem la un post care pregătește râvniții cârnați. Cum ne e foame, facem o scurtă oprire. Ne înțelegem cu doamnele prin semne, nu ne e rușine să folosim degetul indicator, și uite așa căpătăm forțe proaspete. Acum sigur îi găsim pe muzicanți. Mai ales că le întrebăm pe doamnele cu cârnații, și se uită la noi ca la o poartă nouă. Uite dom’ne, că muzicanții sunt colo! Adică pe un lateral al Primăriei, exact unde noi fusesem cu cel mult o oră înainte. Așa cum ni s-a întâmplat și cu statuia Pișăciosului în Bruxelles, și aici am fost un pic dezamăgiți (deși nu e chiar cuvântul potrivit), eu cel puțin. Mă așteptam să fie o statuie mai mare. Aș. E micuță, drăguță, și toată lumea își face poze lângă ea, evident. De un singur lucru îmi pare rău: nu am știut că dacă aș fi atins picioarele măgarului cu ambele mâini (de fapt, verbul exact întâlnit de mine a fost a freca) și aș fi cerut o dorință, aceasta s-ar fi împlinit cu siguranță. Uite că nu mi-am pus dorința. Ah, dar ce e mai amuzant e că, dacă pui dorința și atingi/strângi/freci piciorul măgarului doar cu o mână, asta înseamnă, după locuitorii din Bremen, că... doi măgari se salută;).

Pentru noi, care veneam din zonă de vinuri cu renume, ar fi fost interesant să vizităm Ratskeller, cea mai veche cramă din Germania, care datează din 1409. Este un restaurant aflat la subsolul Primăriei (ba sală de dans, ba cramă, așa Primărie mai da) și se spune că oferă mai bine de șase sute cincizeci de varietăți. Sunt o necunoscătoare a literaturii germane, așa că nu pot intra în detalii despre cum s-au inspirat aici Heine (la una din poeziile sale) sau Wilhelm Hauf, de care din păcate eu nici nu auzisem, și care a scris Fantezii în crama din Primăria Bremen.

Acum e momentul să vizităm catedrala și pe dinăuntru. Nu se plătește intrare și ne place foarte mult. Ca de obicei, nu mă pricep la descrieri de biserici, așa încât atașez poze în locul vorbelor. Atâta doar: aveau un pom de Crăciun enorm.

Din nou în piață, trecem pe lângă ceea ce pare o gură de canal. Una specială. Bagi o monedă de douăzeci de cenți (am încercat cu cinci și nu a mers, de zece nu aveam, deci nu știm) și... se aud muzicanții!! Miau, miau, cucuriguu, cucuriguuu, ham, ham, iha, iha. Foarte tare. S-a amuzat nu numai prichinduța noastră, ci și noi, cei mari. Oricum, leitmotivul orașului ne însoțește absolut peste tot.

Ei bine, de aici am intrat pe o altă stradă, care duce în cel mai vechi cartier al orașului: Schnoor. Am avut noroc să străbatem însăși faimoasa Böttcherstraße. Chiar ai impresia că intri în altă epocă. Case cu fațade superbe, care merită pozate, ateliere artizanale, cafenele și restaurante, presupun că pitorești (zic presupun, pentru că erau închise toate atunci când noi am trecut pe acolo)... Două acvarii micuțe, unde se opreau toți copiii, o curte interioară (a unui magazin de ciocolată) cu... din nou simbolurile orașului, un pom de Crăciun mare, care ne readuce în prezent... Mica plimbare ne-a plăcut la nebunie, deși totul era închis și nu am putut cumpăra nici bomboane, nici cafea, nici nimic altceva... Bine, că nu aș fi dat cu siguranță o sută optezci de euro pe un bibelou cu muzicanții din argint sau bronz sau ce-o fi fost el (vedeți poză;)). Această străduță, un proiect de artă și arhitectură unic la începutul sec. XX, este opera comerciantului de cafea din Bremen Ludwig Roselius, care a construit-o din nou, și practic în totalitate, în stil expresionist. În timpul celui de-al doilea război mondial a suferit multe daune, dar a fost reconstruită, spre deliciul vizitatorilor din zilele noastre (și nu numai). Turnul cu clopote de porțelan merită câteva minute, ca și Casa Paula Modersohn-Becker, primul muzeu din lume dedicat femeii. În afară de catedrală, noi nu am vizitat nimic pe interior din păcate. Totul era închis. Tare mi-ar fi plăcut să ajung la Muzeul Focke (artă și istoria civilizației), mai ales că acolo se află adevăratul cap al statuii lui Roland. Dar oricum plimbarea a fost foarte plăcută.

Din nou ajunși în Marktplatz, ne mai facem câteva poze în fața Camerei de Comerț, aflată la dreapta intrării în Böttcherstraße (cum te uiți spre ea): clădirea Schütting, construită în stil renascentist. Este superbă și ea, veți vedea în poze, dar ceea ce mi-a plăcut foarte mult fost lema comercianților: Buten un binnen, wagen un winnen, care ar însemna ceva de genul acasă și în străinătate, riscați și triumfați. Tot acolo se poate vedea și Cântarul din Bremen, unde toți comercianții trebuiau să-și cântarească mărfurile în trecut. Multe din clădirile din Bremen au suferit mari daune pe vremea bombardamentelor. Dar nemții au reconstruit ce și cum au putut, astfel încât să nu se piardă istoria orașului.

I-am transmis lui Mimișor să se ducă la Die Glocke la vreun concert. A zâmbit când a auzit de Filarmonică, de Art Deco și de Musikfest Bremen, festival de muzică clasică foarte renumit care se ține în oraș de aproape treizeci de ani. Când am citit despre Marea Noapte a Muzicii, la începutul lunii septembrie, cu o mare varietate de concerte (de la muzică clasică la jazz) care au loc în împrejurimile Marktplatz, și despre Sommer in Lesmona din parcul Knoop aflat în nordul orașului, unde se îmbină muzica bună, picnicul și priveliștile minunate, mi-a venit în minte spaniolul sat Pedraza cu al său concert al lumânărilor. Cred că v-am povestit despre el.

Mi-a fost un pic necaz că nu am fost acolo pe vremea Târgului de Crăciun, mai ales că peste tot citisem că e unul din cele mai frumoase târguri din Germania, dar asta este. Până la urmă... destinația noastră finală era această țară din care eu nu văzusem decât Munhenul (primul oraș european vizitat de mine acum aproape douăzeci de ani), și, chiar dacă am rămas cu cheful de a cunoaște mult mai mult, ne-a plăcut tare. Și pentru că acesta este singurul articol despre Germania (eventual voi adăuga aici și pozele din Emden, cu speranța că nu va ieși o varză), îndrăznesc să adaug câteva lucruri despre sărbătorile de iarnă la nemți. Evident că nu am avut de unde să aflu lucruri la persoana întâi, pentru că gazdele noastre au fost români și nu nemți, dar m-a impresionat, de exemplu, câți bani cheltuiesc ei pe artificiile de anul nou. O nebunie. Suta de euro de familie cred că e puțin spus. Un adevărat concurs la doișpe noaptea. Termină un vecin și începe altul. Șampanie și focuri de artificii. Iar a doua zi se sună unii pe alții să facă curățenie pe stradă, și lasă totul lună. Bine, nici spaniolii nu se lasă mai prejos, dar aici nu toată lumea cumpără petarde și artificii. Mi-a plăcut mult. Ca și plimbările prin pădurile nesfârșite, cu bandă pentru bicicliști. Ca și casele frumos luminate de Crăciun, cu gard jos, ca în filme, și perdeluțe cu dantelă (de-alea scurte) de care eu m-am îndrăgostit și pe care le vreau și eu la geam în bucătăria mea.

Bremen a fost ultima noastră vizită/excursie din această vacanță, iar mama, după Paris, Bruxelles și Amsterdam, a exclamat extrem de sigură pe ea: Cel mai mult și mai mult mi-a plăcut... Bremenul.

Miauuu, miauuuu! Cucuriguuuuu! (boieri mari) Ham, ham! Iiii-ha, iiii-ha!

---

VIZUALIZĂRI: 4343 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI