În Birgu, pe urmele cavalerilor de Malta

TIPĂREȘTE

În Birgu, pe urmele cavalerilor de Malta

1565, Birgu. Jean Parisot de Valette, marele maestru al Cavalerilor de Malta păşea îngândurat pe străzile întortochiate ale citadelei. Le ştia bine, căci alambicatul plan al micului Birgu fusese creat special pentru apărarea lui până la ultimul om, până la ultima suflare. Trecu pe lângă un grup de oşteni cu fețele palide, îmbrăcați cu uniforme jerpelite, care murmurară un salut scurt. Ajuns la micuța biserică greacă închinată Fecioarei din Damasc îşi scoase pălăria, îşi lăsă sabia pe podeau de piatră şi îngenunche în fața vechii icoane. Îşi ştia păcatele pe care le adunase de-o viață. O viață lungă în care cunoscuse şi lupta aprigă, dar şi ospețe fastuoase, şi onorurile, dar şi sclavia. Iar din fructul oprit se înfruptase de mai multe ori, chiar dacă se căise sincer la spovedanie. Dar nu pentru el venise, ci pentru cei care-l înconjurau, pentru cei în fruntea cărora lupta. Lunile de asediu îl sleiseră, barba îi era neîngrijită, hainele nu şi le schimbase de multă vreme. Spuse în şoaptă rugăciunea şi ceru cruțare pentru oamenii lui. Ar fi vrut să promită înălțarea unei catedrale mărețe acoperită cu aur şi diamante, dar gândul că în fața madonnei este doar umilul fra' Jean îl făcu să renunțe. Trebuia să-i dăruiască ceva ce îi aparținea, ceva ce era numai şi numai al lui. Se ridică încet şi se îndreptă spre uşă. Întunericul începea să se lase şi undeva departe se auzea strigătul sfâşietor al unui muezin. Cu pălăria în mâna dreaptă şi cu stânga sprijinită pe mânerul sabiei, marele maestru stătea nehotărât în prag. Un pescăruş solitar trecu fulgerător şi țipă scurt. Tresărind bătrânul strânse amândouă mâinile şi atunci avu revelația. Va oferi Fecioarei pălăria, pe care o înălța pentru a-şi onora prietenii, şi sabia, pe care o ridica pentru a-şi înfrânge duşmanii. Aceste lucruri dragi, simple, dar de trebuință zi de zi, îi erau cu adevărat aproape de suflet. Ele vor fi ofranda pentru victorie.

2016, Birgu.Am venim să descoperim acel oraş care şi-a câştigat supranumele de Città Vittoriosa, cel care a fost prima capitală a cavalerilor ioaniți, locul pe unde au călcat Hannibal, Napoleon sau preşedintele Roosevelt. Păşim pe podul care conduce în interiorul citadelei, un pod nou dar perfect încadrat în arhitectura belicoasă a zonei. Ziduri trainice şi bastioane semețe, odinioară asaltate de şiruri nesfârşite de ieniceri şi lovite nemilos de ghiulelele otomane, ne ofera imaginea invincibilității. Rod al ingeniozității inginereşti a unor prelați înveşmântați în armuri ele şi-au dovedit eficacitatea în timpul Marelui asediu din 1565. Ne cățăram pe metereze pentru o imagine de ansamblu. Nu departe se vede Valletta acoperită cu un strat gros de nori întunecați şi Marele Port înțesat cu sumedenie de iahturi. La picioarele noastre sunt şanțuri adânci, altădată pline cu leşuri purtând fes şi şalvari, acum însă acoperite cu grădini la care atenția îți este atrasă de ordine şi mai puțin de verdeață.

Din strada principală către stânga şi către dreapta găseşti alei înguste, flancate de case cu un etaj sau două. Simple şi rectilinii, arătând precum mici canioane par că se înfundă subit. Este doar o iluzie, mărturie a geniului inventiv al arhitecților militari ai ordinului cavalerilor de Malta. Acest labirint din piatră gălbuie fusese cu grijă ridicat pentru o eventuală luptă în interiorul citadelei. Acum, când primejdiile au trecut, casele şi-au îmblânzit aspectul, au apărut florile la geamuri şi ghivece uriaşe înlocuiesc santinelele pe lângă uşi.

Ne oprim în fața unui palazzo cu aspect auster, cu ferestrele de la etaj oblonite şi cu cele de la parter zăbrelite. Nici măcar balconul sculptat artistic şi susținut de console spiralate, situat deasupra intrării principale, nu-i poate alunga tristețea. Ar fi şi greu, deoarece aici a fost Palatul Inchiziției, înfricoşătoarea instituție care dădea un singur verdict, diferența constând doar în modul de îndeplinire. Ne luăm inima în dinți şi trecem cam fără chef pragul.

Cu cele cinci secole de existență fostul sediu al inchizitorilor este încărcat de istorie. Dar exponatele prezentate nu sunt nici pe departe pe măsura clădirii. Câteva portrete de episcopi, însă mai mult reproduceri, puțin mobilier şi un mic altar. Piesa de rezistență este poate mărturia semnată de Caravaggio, scrisă pe o hârtie îngălbenită şi păstrată într-o vitrină anodină. Rămâne interesantă tot construcția cu o scară de o eleganță sobră şi micuța curte interioară înconjurată de o galerie cu coloane simple. Se pot vizita temnițele, dar fiorul de teamă şi disperare, mirosul fricii şi al deznădejdii nu mai poate fi simțit.

Ajungem în Piața Vittoriosa, dominată secole de-a rândul de Turnul cu ceas. De aici marele maestru Jean de Valette urmărea mişcările flotei sultanului căutând să ghicească planurile. Din nefericire în cel de-al doilea război mondial o bombă a căzut şi spulberat bătrânul turn. Au mai rămas doar acele ceasului care se află la sediul administrativ al Birgului din Auberge de France.

Puțin mai retrasă este o clădire frumoasă având în lateral o uşă măiestrit decorată. Citim că-i Oratoriul sfântului Iosif, loc unde membrii diferitelor bresle din insulă se adunau pentru serviciul religios. El a fost anexat capelei dedicate Fecioarei din Damasc, acolo unde marele maestru Jean de Vallette s-a rugat înainte de a se alătura apărătorilor cetății copleşiți de mulțimea turcilor. Acum aici este un muzeu cu intrarea liberă. Fără speranța unei fascinante descoperiri intrăm şi suntem întâmpinați de un domn în vârstă. Probabil pe fața noastră a citit blazarea turistului care crede că ştie totul despre ce urmează să viziteze şi nu se aşteaptă la surprize. Muzeul poate fi considerat mic doar prin prisma dimensiunilor, lungime înmulțită cu lățime, multitudinea şi mai ales diversitatea celor expuse depăşind multe din muzeele malteze şi nu numai. Din nefericire în prezent este mai mult o colecție eterogenă de obiecte legate de istoria cavalerilor de Malta îngrămădită din lipsă de spațiu, cu scurte informări asupra exponatelor, seci şi destul de greu de citit chiar şi cu ochelari. Norocul vizitatorilor este custodele ineditului muzeu, un maltez adevărat care a trăit o viață în Birgu şi care oferă detalii, atrage atenția asupra pieselor valoroase, povesteşte din istoria oraşului.

Fără ajutor probabil n-aş fi băgat în seamă tabloul lui Mattia Preti înfățişându-l pe Sfântul Ieremia sau o icoană bizantină reprezentând Sfânta Familie. Văd o multitudine de veşminte aparținând diferitelor confrerii, înzorzonate cu ordine şi decorații, pălăria unui episcop care-şi avea tronul episcopal în biserica Sf. Laurențiu cu patru veacuri în urmă, o cruce masivă purtată de inchizitorii din Malta. Nu lipsesc nici incunabule, incluzând o Biblie tradusă în latină de Sf. Ieremia sau prima ediție a Geografiei lui Ptolemeu. Dar ce m-a impresionat cel mai mult a fost nişa sculptată în care se află sabia şi pălăria lui Jean de Vallette, o pălărie cu borul lat şi o sabie cu mânerul simplu, botezată în focul bătăliei. Poate ar trebui să amintesc că la Palatul Arsenalului din Valletta s-a păstrat şi sabia cu mânere din aur dăruită de Filip al II-lea al Spaniei marelui maestru. S-a păstrat până la sosirea armatelor Franței revoluționare care au luat-o, alături de alte comori, şi azi este expusă la Louvre.

Pornim mai departe pe străzile întortochiate din Birgu, cu case cu aspect medieval şi plante ornamentale inşirate de-a lungul pereților. Aici calendarul pare a se fi oprit de câteva veacuri, doar firele atârnate de acoperiş dovedindu-ne că nu am pătruns printr-un tunel al timpului. Unul după altul se înşira Auberge D'Auvergne et Provence, Auberge De France şi Auberge D'Aragon, iar în preajmă mai vedem pe cele ale cavalerilor englezi şi germani. Se pare că aceştia găsiseră un mod de a trai laolaltă în ciuda originilor diferite. Pe strada Nordului, neştiută de mulți, este Casa Normandă, o casă din sec. al XIII-lea, amenajată ca în vremurile de dinaintea sosirii ioaniților, cu inventar casnic, cu oale şi ulcioare, dar mai presus de toate cu o splendidă fereastră dublă cioplită în manieră gotică şi cu fațadă având sculptată o friză în stilul normand. Găsind o spărtură a norilor soarele reuşeşte să se ivească preț de câteva minute. Alerg înainte şi înapoi dornic să imortalizez din cât mai multe unghiuri cotloanele pitoreşti ale Birgului. Ieşim din alambicatul labirint stradal exact ca să suprindem însorită pentru câteva clipe Kalkara Creek cu puzderia de iahturi aşteptând la ancoră.

Nu putem vizita Fortul St Angelo, locul sângeroaselor încleştări din timpul Marelui Asediu, el fiind supus restaurării. În prezent este cedat în folosință Cavalerilor de Malta pentru 99 de ani, fără a mai fi necesară plata unui şoim din aur masiv în fiece an. Deci mergem pe faleza Vittoriosa să privim cu jind la navele luxoase gândindu-ne cât de mare trebuie să fie impozitul. În trecut portul a fost folosit de vasele pregătite de atac sau apărare ale fenicienilor, ioaniților sau britanicilor, iar acum pare să-şi fi găsit liniştea. Mai mult, fostul sediu al Amiralității britanice găzduieşte Casinò di Venezia. Noi nu vrem să ne îmbogățim subit , aşa că îl ignorăm pentru a vizita în schimb Muzeul Maritim. Am văzut o trecere în revistă a istoriei multimilenare a navigației pe aceste meleaguri. Sunt amintiți corsarii maltezi, cavalerii ordinului Sf Ioan, marinarii britanici, sunt expuse arme aparținând acestora, modele reduse la scară a navelor folosite, costume de scufundat. Uniforme şi decorații imperiale, cărți şi acte îngălbenite de vreme, pavilioane care au simțit mirosul de praf de puşcă, toate sunt răspândite cu generozitate prin mai multe săli. O uriaşă torpilă germană eşuată neexplodată şi ajunsă la venerabila vârstă de o sută de ani se odihneşte pe un stativ. Nu lipseşte nici reproducerea în mărime naturală a lui "Eastney Canteen", tradiționala cârciumă a portului, loc de pelerinaj pentru fiecare marinar care se respectă.

Ajunşi din nou pe faleză constatăm că soarele este tot absent. Portul pare adormit, puținii trecători mergând grăbiți, neluând în seamă peisajul. Trei barcagii, în nişte luzzu frumos colorate negociază cu un grup de turişti americani o traversare până în Valletta. Pentru unii "time is money", pentru ceilalți "money is time". Cum şi eu şi Şefa ne-am plimbat cu barca încă din copilărie, pentru întoarcerea la Valletta renunțăm la o croazieră scumpă în favoarea autobuzului ieftin.

În Birgu fiecare casă, fiecare stradă, fiecare piatră îşi are propria poveste pe care o deapană oricui este dornic să asculte. Aici vin mai puțini turişti, dar ai privilegiul de a asista la o lecție de istorie chiar acolo unde ea s-a petrecut.

Să aveți un drum frumos în față.

---

VIZUALIZĂRI: 4156 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI