Bielefeld există?

TIPĂREȘTE

Cunoşti pe cineva din Bielefeld?

Ai fost vreodată în Bielefeld?

Cunoşti pe cineva care să fi fost în Bielefeld?

Aceste trei întrebări, la care era de aşteptat răspunsul "nu", au fost la baza "conspirației Bielefeld". Existența acestui oraş (care în realitate are o populație de peste 300 000 de locuitori) era negată, el era de fapt o iluzie creată de "ei", care cu ajutorul autoritătilor, căutau să ne convingă că acest oraş există cu adevărat. Teoria conspirației a apărut pe internet în 1994, lansată de Achim Held, student la informatică la Universitatea din Kiel, şi s-a răspandit în lumea internauților de limbă germană. De fapt este vorba de o parodiere a teoriei conspirației, bazată totuşi pe fapte concrete. Deşi Bielefeld este un oraş universitar, unde îşi au sediul firme mari, ca Dr. Oetker, şi care are o existență atestată de 800 de ani, el nu a ieşit în evidență cu nimic, a rămas necunoscut chiar şi germanilor, şi de aici a rezultat şi parodia. De fapt în Germania există şi vorba "Am Arsch der Welt in Bielefeld", adică "la capătul Pământului, în Bielefeld" (am tradus literar, din respect pentru cititori).

Dacă m-ați fi întrebat de Bielefeld acum trei zile v-aş fi spus că am auzit de echipa de fotbal de acolo şi atât. Începând de astăzi puteți răspunde la a treia întrebare cu "da", deoarece văzând că nu scrie nimeni de Bielefeld, am tras o fugă până acolo, să mă conving că există.

Bielefeld este clasificat ca fiind un "mic oraş mare", ocupând o suprafață de mai mult de 250 kmp. Toate sursele găsite consideră 1214 ca fiind anul fondarii oraşului, de către contele Hermann IV de Ravensberg. Apoi a fost construit castelul Sparrenburg, care ulterior anului 1346 aparține familiei ducelui de Jülich-Berg, iar din 1511 casei Kleve, iar din... Dar pe cine interesează asta? Reținem doar că Bielefeld a făcut parte din Liga Hanseatică, şi câteva secole mai târziu devine un oraş industrial, datorită înființării țesătoriilor de in. Şi ca să ne referim la ceva ce cunoaştem cu toții, în 1891, dr. August Oetker îşi dezvoltă afacerea cu acele prafuri-minune din care rezultă prăjiturele pentru toată familia, firmă care există şi astăzi (cel puțin acum câteva zile exista, că am trecut pe lângă sediu). Şi ca să mă refer la ceva ce cunosc şi eu, în 1968, clubul de fotbal Arminia Bielefeld intră în prima ligă de fotbal. Mai multe date despre istoria acestui oraş, "dacă el există cu adevărat" (am citat-o pe doamna Angela Merkel, care a vrut să arate că ştie şi de glumă), găsiți pe Wikipedia.

Am ajuns în Bielefeld într-o sâmbată, într-o zi de sărbătoare. Era una din cele 365 de sărbători legale din Germania. Uneori mă şi mir, cum de economia lor este atât de eficientă, cu atât de multe zile libere. Dar divaghez din nou. Din gară am pornit vijelios (nu o luați ad literam) către castelul Sparrenburg. Îl văzusem pe fereastra vagonului aşa că nu am pierdut timp cu orientarea. Ce sunt doi kilometri pentru un turist fanatic? Am găsit castelul în condiții bune, în urma repetatelor recondiționări. Nu de altceva, dar în fiecare iulie este Sparrenburgfest, festival medieval, cu nelipsiții menestreli, vânzători ambulanți, magicieni, etc. În curtea castelului lume multă, normal, şi zi liberă şi vreme bună. Turnul, înalt de 37 m, şi cazematele pot fi vizitate pentru 2,50 euro. Coada era destul de lungă, dar nu să vadă turnul, ci să cumpere bere şi ceva de ronțăit pentru cei mici. Mesele erau ocupate toate, căci de pe terasa castelului se poate admira panorama oraşului (câteva domnişoare se admirau între ele şi-şi făceau poze cu telefonul, insensibile la peisaj). Nu este clar când s-a pus piatra de temelie (probabil 1240), dar prima menționare în cronicile vremii datează din 1256. In 1535, castelul medieval cu rol de locuința este transformat în fortăreață, dar în sec. al XVIII-lea intervine declinul, devenind închisoare. Oraşul Bielefeld achiziționează castelul în 1879, pentru modesta sumă de 8,934.90 mărci (cred că au negociat pentru fiecare pfening), îl reface, şi nouă ani mai târziu muzeul, sala de dans şi restaurantul se deschid publicului. Norii negri ai celui de-al doilea razboi mondial acoperă şi cerul Sparrenburg-ului şi în urma bombardamentului aliat din 30 septembrie 1944, poarta, podul şi sala neo-gotică sunt distruse. Migăloasa muncă de restaurare începe din nou în 1955, astfel că în zilele noastre Sparrenburg este considerat una din cele mai bine păstrate fortărețe din perioada Renaşterii.

În subsolul turnului se află o cameră numită "Angstloch" (gaura fricii), fără ferestre, fără perdele, fără încălzire, bună de folosit ca temniță sau pentru păstrat murături. Când pătrunzi aici poți să-ți faci o idee de cât de groase sunt zidurile castelelui. În colțul din stânga al fortăreței este bastionul Sfânta Maria, numit astfel după o statuie a fecioarei care s-a aflat pe bastion până prin sec. al XVII-lea. Masiv, având o înălțime de 20 m şi un diametru de 32 m, bastionul prezintă la partea inferioară a parapetului două încăperi de unde se puteau trage salve de-a lungul zidurilor fortăreței. Aceste încăperi erau legate prin tuneluri de altele similare din Bastionul Cizmarului, complexul fiind cunoscut sub numele de "cazemate".

Îmbibat de istorie părăsesc castelul şi mă îndrept spre veche primărie (Altes Rathaus). Inaugurată în 1904, îmbină elemente gotice şi renascentiste (spun specialiştii), iar ceasul de pe fronton încă arată ora exactă. În 1980 primăria a fost extinsă cu o nouă clădire, modernă. Între cele două corpuri a fost amplasată sculptura ”Passione per l’arte” de Sandro Chia, artist din Florența, exponent al curentului "Italian Transavanguardia". Adiacent cu primaria se găseste clădirea teatrului, o combinație de baroc şi Art Nouveau, realizată în acelaşi an 1904, de Bernhard Sehring, un arhitect specializat se pare în teatre (Berlin, Dűsseldorf, Cottbus, Görlitz). Spectacolul de inaugurare a teatrului a fost Fecioara din Orleans de Schiller. Teatrul este astăzi adus la standardele actuale, clădirea originală fiind restaurată, lucrare care s-a terminat în 2006.

Mă grăbesc spre inima de altădată a oraşului, Alter Markt. Case cu frontoane țuguiate, atât de întâlnite în Germania, dar şi in Olanda. Bineînțeles îmi atrage atenția Casa Crüwell, cu fațada în stilul goticului târziu (am citit asta, n-am dedus-o singurel) la fel de proaspătă ca în anul construcției, 1530. La bombardamentele din 1941 şi 1944 casa a fost distrusă, doar celebrul fronton supraviețuind. Scara este decorată cu ceramică de Delft din sec. XVI-XVIII, aprox. 7000 de flise. Şi eu care mă mândream cu flisa mea veche cumpărată din Delft… Fotografiez casa Crüwell chiar dacă am soarele în față. O fotografie de amintire, căci sigur n-o sa mă mai întorc în Bielefeld. Lumea este prea mare şi timpul şi finanțele mele prea mici. În ultima vreme piața veche a oraşului a devenit loc de desfăşurare pentru festivaluri, târguri şi alte manifestări turistico-comerciale (vezi Târgul de Crăciun, Piața de țesături, Festivalul vinului). Nu comentez, căci tare-mi plac activitațile ăstea din Germania. Vizavi este Teatrul din Piața Veche. Clădirea inițială din 1562, cu un fronton gotic în trepte, ca şi Casa Crüwell, a fost primăria oraşului. Refăcută pe vechiul fundament în 1820-21, este distrusă până la nivelul pivniței în cel de-al doilea război mondial. Din 1950, după ce se ridică din propria cenuşă, capătă actuala destinație. Şi tot aici, în restaurantul Modersohn, la 14 aprilie 1905, paisprezece împătimiți ai fotbalului decid înființarea unui club. O lună mai târziu, la 3 mai, "1. Bielefelder Fussballclub Arminia" ia naştere. Denumirea probabil vine de la femininul numelui roman "Arminius", în germană "Hermann", cu referire la Arminius din tribul Cherusci, cel care a spulberat legiunile generalului Varus în bătălia din pădurea Teutoburg.

Şi de la profan la sacru. Intru în cea mai veche biserică din oraş, Sf. Nicolae, înălțată după 1300, pe locul unei capele. Este o biserică tip hală, în stil gotic, totuşi mult prea austeră pentru gustul meu. Ajunsă în stadiul de ruină la sfârşitul celui de-al doilea război, este reclădită în 1952, având o nouă turlă ascuțită, porți noi din bronz (1963), 36 de clopote (Glockenspiel) (1962) şi evident orgă (1954). Dar piesa de rezistența este altarul sculptat, realizat la Antwerp pe la 1500, înalt de 4,50 metri, lat de 6,50 metri şi decorat cu 250 de personaje. În parculețul din spatele bisericii întâlnesc celebra statuie a țesătorului, unul din simbolurile urbei. Figura din bronz realizată de sculptorul Hans Perathoner în 1909, este un omagiu adus țesătorilor din manufacturile de in, care au avut un important rol in dezvoltarea oraşului. Model a fost țesătorul Heinrich Heienbrok din Jöllenbeck, o figură pitorească, cu pipa între dinți, cu bastonul noduros şi trusa de scule în spate, fără îndoială muncitorul tipic german de acum două secole.

La limita sudică a zonei vechi a oraşului (Altstadt) descopăr cealaltă biserică importantă a Bielefeld-ului, St. Maria (Marienkirche), tot gotică, tot tip hală, dar cu două turle. Începută la sfârşitul sec. al XIII-lea şi terminată la începutul sec. al XVI-lea, este locul de pornire a Reformei protestante în Bielefeld, in 1553. Adăposteste un altar cu 13 picturi, numit "Altarul Mariei", creat în jurul anului 1400, şi considerat una din capodoperele artei germane din evul mediu. Altarul este incomplet, două din piesele sale, "Flagelarea" si "Crucificarea" fiind acum la Muzeul Metropolitan din New York, deci puține şanse să le văd. În biserică doi puşti repetau la orgă. Am mai fost la concerte de orgă în biserici, dar acum a fost pentru prima dată cand am văzut de aproape pe cineva cântand. Este chiar fascinant să vezi cum se deschid fantele aflate în fața tuburilor orgii, cum se folosesc şi claviatura obişnuită, dar şi pedale, butoane, manete, etc.

Istorie, artă, dar simțeam că lipseşte ceva cu care să-mi închei periplul în Bielefeld, simțeam că-mi scapă ceva. Bineînțeles, nu testasem berea din oraş. Dar învârtindu-mă prin centrul vechi am găsit beraria “Joh. Albrecht“, aşa că am intrat şi am cerut să degust ceva din zonă. O doamna in vârstă (de parcă eu aş fi flăcău) mi-a explicat că au patru sortimente şi că dacă sunt apt pot sa le gust pe toate. Dezolat, i-am răspuns că nici la Muzeul berii n-am reuşit să trec de a treia marcă de bere. M-a servit cu o halbă, o bere închisă la culoare, ceva asemănător cu Rauchbier din Bamberg. N-am avut nevoie de GPS să ajung în gară pentru că m-am limitat doar la o halbă.

Concluzie: Bielefeld există.

Să aveți un drum frumos în față.

---

VIZUALIZĂRI: 2805 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI