Un chinez m-a întrebat: „Ce mai faci? ”

TIPĂREȘTE

Chiar dacă, după statistici, doar 1% dintre chinezi stăpânesc limba engleză, oamenii te întreabă de unde vii, fie prin semne sau printr-o înşiruire hazlie de ţări de pe unde ai putea fi, după culoarea pielii sau după îmbrăcăminte. Copiii care învaţă engleza încă din ciclul primar formulează întrebările corect şi râd zgomotos atunci când obţin un răspuns previzibil.

Pe lângă tarabele încărcate cu cele mai frumoase reproduceri ale mobilierului sau ale veşmintelor purtate în Oraşul Interzis, până la cele mai chinuite kitsch-uri sau ceaiuri, ce-ţi provoacă trăiri împărăteşti, negustorii ambulanţi fac oferte „la prima mână”, folosindu-se de braţe, degete, zâmbete largi şi... trasul de mână al trecătorilor. Cei neobişnuiţi cu ceea ce se spune despre cultura fizică a chinezului îşi pun instantaneu mâna pe buzunare sau pe micile posesii pe care un turist le poate transporta cu uşurinţă: aparat foto, poşetă sau umbrelă.

Unul dintre vânzătorii cei mai “aclimatizaţi” cu turiştii din faţa Templului Cerului din Oraşul Interzis mi-a adresat spontan o întrebare în cea mai neaoşă limbă românească: „Ce mai faci? ”. Nu ai cum să nu rămâi perplex după ce ai petrecut 3-4 ore în labirintul încărcat de mister al Oraşului Interzis. Până la urmă, aflu că învăţase câteva cuvinte de la grupurile de români, cu scopul clar de a-şi vinde mai uşor marfa. Isteţi negustori chinezii, nu glumă, mi-am zis. Hai să vedem până unde merge micul truc al noului meu prieten, ai cărui strămoşi, cu siguranţă, vor fi pus o cărămidă la zidurile groase de 2 metri din jurul acestui temut loc, în care se spune că împăraţii îşi îndemnau astrologii să descopere elixirul eternităţii pe acest pământ.

După ce mi-a făcut mai multe oferte pentru un clopot, o reproducere din aramă a clopoţelului imperial, l-am refuzat categoric oferind cam o cincime din preţ, apoi l-am salutat cu mâna, pierzându-mă încet în mulţime.

Renunţasem de-a binelea la idee când, dintr-un grup de oameni vioi şi mici de statură, cineva a strigat insistent: “Ce mai faci? Ce mai faci? ...

Mi-am dat seama pe loc că este vorba de noua mea identitate chinezească. Am acceptat numaidecât târgul, după ce mi-a arătat pe calculator suma, în ultima variantă. Am strâns mâna negustorului, care m-a părăsit grăbit, nu înainte de a-şi lua la revedere: „Good-bye, Ce mai faci! ”.

Mare lucru să te pricepi la negoţ. De-abia aştept să povestesc colegilor micul meu impact cu un chinez ”poliglot” şi prieten al românilor.

Pornesc repede spre locul de întâlnire. Nu fac nici zece paşi că, la o masă alăturată, revăd clopoţelul meu, de care, sincer, eram mândru peste măsură. Mă apropii curios să aflu preţul. Deodată simt cum toate porţile Oraşului Interzis mi se închid. Clopoţelul meu de aramă, care avea cândva menirea nobilă de a chema înalţii dregători în Camera Tronului Imperial, se vinde la un preţ de jumătate şi ceva din cât îi oferisem eu micului negustor...

Nu e de glumit când un chinez ştie bine… ce mai faci.

---

VIZUALIZĂRI: 1494 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI