Ayia Napa, polul distracţiei cipriote şi magnificele sale plaje dimprejur

TIPĂREȘTE

Fiindcă ne apropiam cu paşi repezi de finalul vacanţei în Insula Afroditei, nu puteam pleca fără să facem cunoştinţă şi cu Ayia Napa, sinonimul distracţiei cipriote şi al plajelor mirifice. Şi, din generozitate, i-am rezervat o zi întreagă, de dimineaţa până seara, cu planul minuţios ticluit şi negociat ca în prima parte să descoperim minunatele-i plaje antepoziţionate Nissi şi Makronissos cu o scurtă vizită la micul sit arheologic de lângă cea de-a doua, că, deh, mai aveam nevoie şi de culturalizare, iar, după prânz, să ne avântăm prin vestita Ayia Napa. Cum probabil ştiţi, Ayia Napa este cea mai renumită staţiune din Cipru, polul distracţiei din insulă, ce nu doarme niciodată, fiind într-o continuă efervescenţă.

Dacă până la invazia trupelor turceşti din 1974 în partea nordică a Ciprului, Ayia Napa era doar o mică localitate maritimă, portuară din est, fără veleităţi de staţiune în adevăratul sens al cuvântului, satelit al celebrei Famagusta, după declanşarea războiului intern şi pierderea Famagustei, odată cu rămânerea acesteia în Republica Turcă a Ciprului de Nord (KKTC), zona satelor Ayia Napa şi Protaras a devenit noua atracţie din insulă, dezvoltându-se în ritm accentuat. De pildă, până în 1790 nu se ştie ca arealul să fi fost locuit, însă primii locuitori atestaţi ai satului au fost câţiva greci din apropierea Salonicului goniţi din locurile natale de o epidemie de pestă, care s-au stabilit în preajma mănăstirii omonime ce dăinuia încă din jurul anilor 1400. Cert este că Ayia Napa, cosmopolită şi aglomerată mai mereu, are cele mai bune plaje din Cipru şi cea mai palpitantă viaţă de noapte. Prin urmare, nu e de mirare că a devenit o legendă printre turiştii tineri ce-o animă, tineri, nebuni şi oarecum cu o reputaţie îndoielnică. Totuşi, Ayia Napa păstrează o parte din farmecul unui port pescăresc cipriot care antrenează vizitatorii şi pe timpul zilei în diverse excursii şi croaziere, dar e şi o opţiune excelentă pentru vilegiaturiştii familişti care vin să se bucure de splendidele sale plaje ce se întind de-o parte şi de alta a portului.

Aşadar, deşi era într-o zi de duminică, dimineaţa la prima oră, adică pe la 7,30, am plecat cu autobuzul intercity spre Ayia Napa, cu acelaşi tarif de 7 € dus-întors/persoană, la circa 40 km nord-est de Larnaca, coborând la Nissi, până să ajungem în Ayia Napa, pentru că cele mai bune plaje, totuşi, sunt situate înainte de staţiunea propriu-zisă. Am „aterizat” pe plaja Nissi, foarte curioasă să văd cu ochii mei acel peisaj mirific scos în evidenţă de toate revistele de profil. A fost ceva de genul „să nu te duci la pomul lăudat cu sacul” pentru că eu nu am găsit acea plajă catalogată drept cea mai frumoasă din Cipru şi chiar m-am întebat o vreme dacă nu am greşit plaja. Nu era o greşeală, doar că toate pozele frumoase sunt făcute la reflux când apa mică lasă să se formeze o potecă până la insuliţa (de aici venind numele de Nissi ce semnifică în greacă insulă) de vizavi, mai înaltă ca relief şi din formaţiuni calcaroase. De fapt, în toată această parte a insulei domină nisipul alb, gălbui sau galben-auriu, de textură fină ce se continuă şi în mare, iar ţărmurile alburii dau o culoare apei mării, care oricum e limpede-cristal, ireal de frumoasă, cu diverse nuanţe de turcoaz. În fine, la părerea mea: „nu e la ce mă aşteptam” a contribuit şi prezenţa în mare a unor alge, nevinovate până la urmă, care stricau imaginea unei ape ce se vroia de vis, iar prezenţa pe plajă în proporţie de 99% a turiştilor ruşi (a nu se înţelege că sunt xenofobă) cu limba lor de neînţeles pentru mine, a dat verdictul că după o baie şi câteva poze din vârful insuliţei trebuie s-o întindem spre vest, pe o alee pietonală către alte plaje fabuloase. Zis şi făcut, în deplasarea noastră către Makronissos, am admirat şi superbele plaje Latchi, Landa şi Mikri Landa. Ne-am oprit la Makronissos, parcă seduşi de peisajul ce ni se întindea în faţă: o plajă de-un galben puternic, cu nisip sticlos nu prea fin, dar plăcut la atingere, într-un golf semicircular de vreo 700-800 m, aglomerată dar nu enervantă, cu Blue Flag, deci, cu toate facilităţile. Dealtfel, aidoma celor 14 plaje dimprejurul Ayiei Napa, şi aceste surate sunt renumite şi atent monitorizate zilnic privind calitatea apei mării. N-am rezistat să nu ne bălăcim un pic şi-n apa aceea îmbietoare, de-o culoare ce-ţi umple ochii de un albastru ca de peruzea. Să nu credeţi că mulţimea ce-o anima provenea din altă ţară, tot limba rusă era la putere!

După vreo două-trei şedinţe de desfătare baie/plajă, ne-am îndreptat spre micul sit arheologic din apropierea plajei, poziţionat în pintenul peninsular din capătul său vestic. De fapt, e vorba de un cimitir alcătuit din nouăsprezece morminte săpate în calcar, dispuse în adâncime, la vreo 2-3 m ce datează încă din era neolitică, dar folosite cu precădere în perioadele elenistică şi romană. Accesul se făcea pe scările tăiate în piatră către fiecare dintre acestea, iar în subteran se dezvăluie adevărate camere mortuare în care erau plasate sarcofagele din lut placate cu cărămidă arsă. Unul dintre ele, găsit aici, este expus la muzeul Thalassa din Ayia Napa. Un pic mai încolo, excavările arheologilor au adus la lumină şi un mic sanctuar constând într-o incintă construită cu blocuri neregulate mari de piatră din care aproape nu a mai rămas nimic. Şi cu aceasta, incursiunea în istorie fiind înfăptuită, să deschidem drumul către modernitate şi actualitate!

Din staţia de autobuz către Ayia Napa, ne-a pescuit o bulgăroaică cu al ei taximetru de 7 locuri, pe noi şi pe încă două englezoaice care aşteptau şi ele la fel ca noi. Fiindcă am intrat în vorbă cu ea, auzind că suntem români, s-a oferit să ne dea tot felul de informaţii utile şi să facă chiar pe ghidul pe timpul drumului. Ne-a lăsat în staţia de vizavi de mănăstire, de unde urma să luăm autobuzul intercity către Larnaca, pentru a avea un bun punct de reper. Wow, Ayia Napa mi s-a părut altceva, chiar din prima clipă: mai cosmopolită deşi ruşii erau cei mai numeroşi, mai tinerească, media de vârstă a acelor tineri frumoşi şi nebuni pe care i-am văzut mi s-a părut a fi sub 30 ani, foarte animată chiar dacă ora te îmbia mai repede la siesta, şi nu la plimbare pe străzi, de unde am concluzionat repede că Ayia Napa este locul care nu doarme niciodată şi în care nu te plictiseşti niciodată.

Ne-am început plimbarea dând o raită prin centru, ne-am dus întinşi la muzeul Thalassa (muzeul mării) pe care l-am găsit uşor (4 €/persoană biletul) şi pe care l-am parcurs la fel de uşor fiind o clădire cu trei etaje realizat din marmură, onix, lemn şi metal ce-şi prezintă expoziţiile de viaţă marină ba în vitrine subterane, ba agăţate sau, pur şi simplu, în aer liber. Este un muzeu modern, cu un concept modern şi relativ nou, din 2005. Lângă el era un centru de informaţii turistice, închis, cu ceva hărţi „la liber”, alături, într-un corp, doar că aveau un mare defect: erau în limba rusă. Apoi, ne-am întors, ne-am răcorit un pic la Hard Rock Café, localul emblematic, plasat strategic lângă marea intersecţie centrală şi pentru a recăpăta puteri, am mâncat câte o musaca delicioasă la o terasă, chiar sub zidurile ce înconjoară mănăstirea Agia Napa.

Apoi, am pornit să vizităm această veche capodoperă monastică, ridicată prin secolul a XIV-lea pe bazele unei structuri bizantine, apoi extinsă şi întărită prin secolul al XVI-lea aşa cum o vedem astăzi. Este faimoasă pentru legenda icoanei misterioase care a dat hramul şi însuşi numele satului, ce avea să devină ulterior mica Ibiza a Ciprului. Se pare că un vânător a fost condus de câinele său la un izvor din pădure unde a găsit o icoană sfântă a Fecioarei Maria (Agia Napa înseamnă Maica Domnului din valea împădurită) pierdută cu câteva sute de ani în urmă. Icoana este şi astăzi odorul cel mai scump din biserică. S-a spus că izvorul are puteri tămăduitoare şi pe acel loc s-a construit mănăstirea Agia Napa. La puţin timp, Ciprul a fost cucerit de turci, iar călugării veneţieni au fugit, dar sătenii au continuat, totuşi, să folosească biserica. Astăzi frumoasa mănăstire medievală este împrejmuită de ziduri masive de apărare, iar în mijlocul curţii retrase se află o fântână cu opt laturi. Intrarea în curte se face prin cele două porţi ale sale, noi am intrat pe cea secundară şi am ieşit prin cea principală, cu arcadă.

La ieşire am dat peste un copac bătrân numit Ficus Sycomorus, conform plăcuţei de pe el, un smochin ciudat, primitiv, ocrotit de lege, plin de fructe mici şi rozalii, foarte coapte. De la smochin se trece direct în cea mai largă deschidere ce se vede, Piaţa Ayia Napa, considerată a fi inima oraşului, înconjurată de baruri, taverne şi cafenele la modă. Pentru cei mai mulţi turişti, aici începe şi se termină distracţia în fiecare seară. În mijlocul său, o fântână arteziană încearcă să răcorească aerul din jur, iar partea dinspre bulevardul Makariou al III-lea este străjuită de busturile unor personalităţi cipriote şi de mai noua „sculptură” modernă „I love Ayia Napa” cu mesajul de suflet ce se-nţelege de la sine pentru oricine.

Tot din piaţă se observă indicatoare către Agrotospito sau muzeul casei de la ţară, în traducere mot-à-mot, cu intrare liberă, unde turistul are posibilitatea să vadă pe viu interiorul unei case tradiţionale cipriote de la sat, cu toate îndeletnicirile specifice atât femeilor, cât şi bărbaţilor, produsele realizate „în casă”de familiile de la ţară. Deşi face un contrast adânc cu viaţa plină de petreceri şi tumult a actualei Ayia Napa, e destul de interesant şi educativ mesajul ce se vrea a fi transmis celor ce-i trec pragul.

Am cumpărat şi noi nişte mici suveniruri home made cu grade multe, după care am plecat cu gândul să luăm direcţia spre port, dar ce ne văd ochii un pic mai încolo? Dincolo de piaţă, pe latura opusă cu bulevardul, vecină cu mănăstirea înspre sud-vest, se ivea o biserică arătoasă, relativ nouă ţinând cont de vârsta primeia, semn că enoriaşii au simţit nevoia construirii unui lăcaş sfânt contemporan, cel vechi rămânând demn de a fi monument istoric. Ea a fost ridicată în anul 1990 şi are, fireşte, hramul Naşterii Sfintei Fecioare, iar interiorul este bine pus în evidenţă de catapeteasma sa foarte reuşită.

Ne-am reluat drumul pe bulevardul Arhiepiscopul Makariou al III-lea, pe care sunt dispuse multe taverne şi magazine, prăvălii şi hoteluri către portul Limanaki, al doilea simbol al oraşului, în care bărcile pescarilor se leagănă pe apă alături de iahturi private şi vase mari de croazieră. Până să ajungem în port, ne-am „pierdut” prin piaţa din faţa sa, prin mulţimea ieşită la plimbare. Piaţa, frumos amenajată cu spaţii verzi, monumente şi statui, ne conduce la micuţa biserică Agios Georgios, albă şi delicată, situată în mijlocul său.

Portul se află pe un promontoriu ce separă plajele Pantachou în dreapta, cunoscută drept plaja publică a staţiunii şi Loukkas tou Manti, la stânga, mult mai mică decât prima, de fapt constând în câteva petice de plajă Faleza micului port Limanaki mai păstrează ceva din trăsăturile satului de pescari, chiar dacă astăzi bărcile pescarilor sunt mult mai puţine faţă de ambarcaţiunile gata să plimbe turiştii împrejur. Odată ce am păşit în port, abia dacă am scăpat de cei ce vroiau să ne vândă o plimbare pe mare având în vedere că nu mai era timp pentru aşa ceva, însă noi am fost bucuroşi să descoperim Submarinul Galben şi celebra replică a lui Black Pearl a piraţilor, vase acostate, gata de plecare. O privire aruncată în zare până hăt departe cu zoom-ul, ne-a adus mai aproape Capul Greko, limba stâncoasă de pământ ce reprezintă capătul sud-estic al Ciprului în jurul căruia apele cristaline sunt ideale pentru scufundări. Spre lunga plajă Pantachou, peşterile albastre (blue caves) au apărut în peisaj, iar plaja aglomerată abia dacă mai respira sub greutatea turiştilor de pretutindeni.

După ceva timp în care am admirat marea, portul şi vasele am pornit spre vestita stradă pietonală Agias Mavris, aflată dincolo de mănăstire, perpendiculară pe bulevardul ce duce în port. E o stradă plină de puburi, baruri, cluburi de noapte, restaurante, şi pe-o parte şi pe alta, culmea! , pe care se află şi primăria oraşului. Seamănă cu Bar Street din Marmaris sau din Bodrum, e fieful distracţiei, dansului şi al petrecerilor până în zori. La ora aceea abia începea să se însufleţească, tineri englezi şi ruşi începuseră să iasă, dornici de antren. Se termină într-un mic sens giratoriu dincolo de care e un părculeţ.

Fiindcă se apropia ora de plecare a autobuzului intercity către Larnaca, ne-am îndreptat uşurel către staţia din faţa mănăstirii, nu înainte să ne răcorim şi noi la un bar de pe strada dedicată lor. Cam aşa se încheia ziua noastră petrecută în Ayia Napa şi împrejurimi: obositoare, dar mai presus de toate, agreabilă. Am rămas cu regretul că n-am ajuns la apeductul veneţian construit pe rămăşiţele unuia roman, parcul de sculptură inaugurat în 2014, podul iubirii, acea stâncă brodată de mare în zona Kryou Nerou, n-am văzut recenta walk of fame, squarul unde sunt invitaţi artiştii ce trec pe-aici să-şi pună numele sau n-am călcat în Waterworld, renumitul parc acvatic de distracţii. Despre Ayia Napa citisem într-un ghid local că micuţa staţiune de doar trei mii de locuitori permanenţi, fost sat de pescari, este deţinătoarea încă din 2007 a recordului mondial de cel mai lung lanţ de dansatori de sirtaki prinşi într-un singur dans şi mi s-a părut admirabil că o localitate aşa mică poate fi capabilă de o asemenea manifestare de anvergură.

La final, pot să spun că sunt şi eu în asentimentul tuturor celor ce mi-au zis să merg neapărat în Ayia Napa, dacă plec în Cipru. Într-adevăr, acum afirm cu convingere că cine n-a văzut Ayia Napa, aproape că n-a simţit mai nimic din Ciprul modern şi tineresc din zilele noastre care vibrează în ritmul distracţiei şi nu şi-a încântat ochii cu cele mai frumoase plaje din Insula Afroditei!

Vă rog, ataşaţi următorul videoclip:

youtube

---

VIZUALIZĂRI: 8491 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI