Prin sudul Siciliei

TIPĂREȘTE

Dimineaţa, după micul dejun şi înainte să părăsim micuţul orăşel Licata, ieşim la o scurtă plimbare pe străduţele acestuia.

Spiritul sicilian iese în evidenţă de cum păşeşti pe străduţele liniştite care ne conduc spre portul de agrement. La terase sunt prezenţi doar bărbaţi. Vorbăreţi şi cu mici păhărele pe mesele din în faţa lor dau impresia că se agită verbal, însă sporovăiala aceasta pe un ton ridicat e o componentă a identităţii lor locale.

La ora 10 sunt deschise doar crâşmele, o gelaterie şi mici magazine alimentare, unde mărfurile par înghesuite în una sau maxim două camere aflate la parterul clădirilor.

Pe aceleaşi coordonate de viaţă liniştită se derulează şi cea a portului de agrement, unul în care sunt acostate zeci de ambarcaţiuni mai curate sau murdare, mai mici sau mari, mai luxoase sau paupere.

Unele au lanţurile şi carenele ruginite şi nu au mai fost mişcate de o grămadă de ani, altele sclipesc de îţi iau ochii iar proprietarii tocmai s-au trezit şi ies pe punte unde îşi savurează cafeaua.

Nu departe de aici, la 25 kilometri, se află un obiectiv turistic de primă importanţă a insulei, Parcul arheologic şi peisagistic al Văii Templelor, denumirea oficială a locului ce atrage zilnic sute, dacă nu mii, de oameni.

Noi am ajuns acolo la amiază şi am fost nevoiţi să stăm cuminţi la rând pentru a intra cu maşina în parcarea a cărei barieră nu se ridica decât după ce se elibera un loc. Dacă tot am venit până aici, stăm şi ne aşteptăm rând sub privirile poliţistului postat la Ingresso Giunone întru menţinerea ordinii.

Parcul, întins pe o suprafaţă de 1.300 hectare, cuprinde ruinele oraşului antic Akragas şi teritoriul înconjurător până la mare, fiind unul dintre principalele complexe arheologice ale Mediteranei şi o importantă colonie grecească în Sicilia, cufundat într-un peisaj de o frumuseţe rară cu privelişti din vârful dealului spre întreaga zonă aflată la poalele acestuia, cu câmpii întinse, sumedenie de drumuri ce se întretaie, livezi de măslini şi migdali seculari.

Stai la rând să achiţi 13 euro apoi poţi umbla pe unde şi cât vrei, indicatoarele oferindu-ţi posibilitatea să alegi drumuri mai grele sau mai uşoare, în funcţie de dorinţa şi pregătirea fizică a fiecăruia.

Urcăm spre vârful dealului, pe poteci de pământ împietrit din cauza călcăturilor atâtor turişti dar şi a secetei, ne minunăm de panoramele frumoase ce ni se ivesc privirilor spre depărtări, trecem de temple din blocuri de piatră înroşite - semne ale distrugerilor în bătăliile duse pe aici de-a lungul veacurilor -, în permanenţă atenţi să nu călcăm sau să fim călcaţi de alţii pe picioare sau să prindem o poziţie de fotografiat astfel încât să existăm doar noi în cadru alături de ruine.

Continuăm să ne plimbăm şi să ne imaginăm viaţa oamenilor din acele vremuri de maximă înflorire a oraşului având la îndemână informaţii sau chiar reconstrucţii în plan 3D plasate în apropierea fiecărei porţi, templu, zid de apărare sau alte construcţii mai importante, ale căror rămăşiţe încă sunt vizibile.

În “Giardino dei giusti del mondo” adică” Grădina drepţilor lumii” există câte o mică plăcuţă comemorativă ce aminteşte de personalităţi mondiale din diverse domenii de activitate, între aceştia situându-se şi localnicul Paolo Borselino, un martir al dreptăţii ucis de Mafie, organizaţia cu o traiectorie foarte curioasă de la înfiinţare şi până în contemporaneitate.

Ieşim de pe cărări şi păşim pe drumul de piatră lucioasă ce pare a ne aminti de măiestria romanilor în a le construi pe tot cuprinsul Europei. În partea dreaptă, întins pe un deal, vezi oraşul Agrigento, iar între gardul complexului arheologic şi urbe e un păşune presărată cu flori galbene pe care pasc capre girgentane, rasă ce-şi are originile în nordul Afganistanului şi aduse de greci pe aceste meleaguri.

Numele rasei adaptate aici provine de la Girgenti, vechiul nume al oraşului Agrigento, iar elementul emblematic îl reprezintă coarnele înalte, răsucite în formă de spirală.

Printre atâtea temple, pietre vechi şi urme de civilizaţii dispărute ajungem la o casă nobiliară, cu o siluetă suplă, la a cărei intrare ajungi urcând treptele mărginite de balustrade din fier forjat şi cu o grădină aranjată impecabil.

Este Villa Aurea, actualmente sediu al autorităţii parcului, şi i-a aparţinut lui sir Alexandre Hardcastle, căpitan în armata britanică şi pasionat arheologie şi descoperiri în Valea Regilor, .

Există şi o poartă de intrare în parc, Ingresso Hardcastle, ca semn de preţure pentru activitatea desfăşurată de acest englez.

După atâta istorie, reperul turistic următor e reprezentat de un obiectiv natural, Scala dei Turchi, un perete alb ce se ridică la malul mării. Cum de sus din şosea nu ai o vizibilitate optimă, coborâm pe poteca marcată şi ne trezim pe ţărm unde suntem luaţi în primire de rafalele foarte puternice ale vântului care, pur şi simplu, îţi îngreunează deplasarea.

Deşi până de curând exista posibilitatea de a urca şi te plimba pe stâncile ce alcătuiesc peretele alb, în prezent, din motive de conservare, accesul turiştilor este interzis iar fostele cărări obturate.

Mazara del Vallo succede locaţiilor avute în planul sejurului şi reprezintă oraşul în care am văzut cea mai mare coadă la îngheţată din câte mi-a fost dat să văd. Una care se prelungea pe trotuar în afara gelateriei Mucho Gusto deşi 3 angajaţi serveau concomitent la tejghea.

Mai mare mi-a fost mirarea fiindcă amatorii de îngheţată nu erau turişti, ci localnici ieşiţi seara în oraş, unii dintre ei aşteptând răbdători eliberarea unei mese pentru a se aşeza şi savura în tihnă gustosul desert ce se prezenta într-o multitudine de forme, arome şi prezentări.

Promenada oraşului – sau Lungomare cum îi zic italienii – e musai să o calci spre apus pentru a admira mersului soarelui la culcare pentru ca, odată ajuns în centrul urbei, să urci pe nişte trepte placate cu faiantă multicoloră pe un platou de piatră pe care e expusă fântâna arteziană realizată de localnicul Pietro Consagra, cu patru figuri înalte de bronz şi pulberi fine de apă ce provin din diuzele specifice plasate astfel încât să dea viaţă formelor de apă dorite de artist.

La ceas de seară pornim pe străzile înguste şi puternic luminate din centru. Imediat privirile ne sunt atrase de picturile expuse ca într-o galerie, dar nu înrămate pe pereţi ci pe jaluzelele magazinelor şi de către propoziţiile sau frazele scrise deasupra uliţelor strâmte cu beculeţe mici şi aprinse. Ceva foarte interesant şi autentic.

Între personalităţile locale apreciate se află şi Sataliviti, un brigant – adică tâlhar – care jefuia de la bogaţi şi dădea săracilor, motiv pentru care potera se afla permanent pe urmele sale. Datorită agilităţii şi sprintenelii proverbiale, scăpa de urmărire escaladând nechibzuit garduri. Desene care îl prezintă în asemenea acţiuni sunt vizibile pe zidurile oraşului. Până la urmă a fost prins şi executat la Palermo la vârsta de 28 ani, un adevărat succes al luptei autorităţilor împotriva banditismului în Sicilia.

Ne continuăm plimbarea pe Via Maddalena, cunoscută în trecut drept “strada norocului” , întrucât cei care o parcurgeau găseau rezolvarea problemelor pe care le aveau, apoi pe Via Garibaldi, deasupra căreia atârnă felinare divers colorate, şi dăm în Piazza Santa Veneranda, locaţia bisericii cu acelaşi nume.

Pe o plăcuţă de marmură aşezată sub streaşina unei case stă scris că o noapte a dormit acolo Garibaldi, eliberatorul insulei şi eroul sicilienilor. Am mai observat asemenea mărturii pe cuprinsul insulei, semn clar al popularităţii de care se bucură respectivul în sufletele şi amintirea insularilor.

Numele acestuia îl poartă şi teatrul local, o clădire cu un interior foarte cochet, construită în anul 1848.

Ajungem la o intersecţie de străduţe înghesuite şi suntem informaţi că înaintea noastră – din sensul în care venim – se află Kasbah, vechiul cartier arab, cu case în stil tipic arab și traversat de o serie nesfârșită de tuneluri mici. Cartierul este locuit de o mare comunitate tunisiană, ceea ce ajută la păstrarea intactă a stilului general al acestuia.

Ca semn al relaţiilor dintre cele două state aici a fost inaugurate Casa Tunisia, în prezenţa primarului local şi al ambasadorului tunisian.

Mazara del Vallo are şi un muzeu al satirei dar şi Piazza della Repubblica ce arată de-a dreptul feeric noaptea.

Nu reprezintă neapărat un reper turistic al Siciliei însă acest orăşel şi-a găsit un loc în inima mea. Pentru îngheţata delicioasă – servită şi seara dar şi dimineaţa următoare înainte de a ne despărţi de Mazara del Vallo -, pentru Kasbah şi străduţele acelea înguste, cu pereţii coloraţi şi becuri ce dau expresie cuvintelor aflate deasupra ta în timpul plimbării.

A reprezentat o plăcută surpriză şi vi-l pot recomanda de va fi să ajungeţi prin sudul celei mai mari insule din Marea Mediterană.

---

VIZUALIZĂRI: 1571 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI