Hotel Delfinia, Corfu – vacanță relaxată cu copil mic

TIPĂREȘTE

Decisesem să ne facem curaj să mergem în Grecia. Curajul era necesar pentru că avem copil mic, nu din cauza crizei grecilor. Avand în vedere circumstanțele, la lista noastră obișnuită de criterii, care includea să găsim cazare pe malul mării, cu sea view, neaglomerată, fără all inclusive ca să putem încerca localurile din împrejurimi, am stabilit că e necesar să adăugăm și unele cu specific pentru copii mici:

-locul (și cel de cazare, dar și cel de petrecut timpul) să fie child-friendly (să prezinte siguranță, să aibe loc de joacă, să permită petrecerea timpului afară, în aer liber etc.),

-să aibe plajă cu nisip,

-un cadru cât mai natural.

Impresiile citite pe acest site ne-au fost foarte utile. De asemenea, fotografiile. Ne-au ajutat să alegem din oferta agențiilor pentru Corfu (asta a fost alegerea noastră) și degetul sorții a arătat către complexul Delfinia din Moraitika. Acum, ca să întorc ajutorul primit, contribui și eu, cu propriile mele impresii.

Am fost încântați de cum am ajuns la destinație. O alee de acces de vreo 30 de metri până la hotel, străjuită de leandrii înalți, care formau un culoar, cu flori de trei culori diferite: albe, roz pal și (binecunoscuta) fucsia. Apoi intrarea în complex, unde spațiul a devenit deschis, cu mult verde, pâlcuri de alte culori vii în straturile de flori și multi copaci. Majoritatea erau măslini foarte bătrâni, probabil că se aflau acolo cu mult înainte de a se fi construit complexul și proprietarul îi păstrase, ca pe niște martori ai altor vremi. Trunchiurile lor erau groase și părea că sunt de fapt mai multe trunchiuri subțirele împletite între ele. Erau împrejmuiți frumos cu o bordură de pietre, iar unii erau năpădiți pur și simplu de iederă. Aceasta se înfășurase în jurul trunchiurilor bătrâne și urcaseră chiar către crengi, îmbrăcându-le și pe acestea într-un verde intens, care contrasta cu verdele albicios al frunzelor de măslin.

Pe locul doi ca pondere erau lămâii. Erau pe lângă clădiri, în special, probabil ca să compenseze cumva copacii care fuseseră tăiați pentru ridicarea construcțiilor... Arătau tineri, zvelți, cu frunctele galbene care parcă râdeau la tine. Dintr-un lămâi de lângă hotelul nostru a căzut, într-o zi, o lămâie. Am luat-o și am fost uimiți căt de intense erau culoarea și mirosul. Lămâie coaptă până la capăt în pomul ei. Probabil lămâile pe care le găsim la market nu au aceeași intensitate a aromei pentru că sunt culese crude și abia apucă să se coacă cât de cât pe drumul spre rafturile magazinelor...

Ca să termin cu grădina minunată a complexului, găseai acolo și alți pomi, ca: banani, curmali, smochini și mai multe feluri de palmieri. Lângă rădăcina lor erau plăcuțe cu denumirea în greacă și engleză. Și peste tot gazon presărat cu straturi de flori.

Intrând în clădirea principală, bunul gust al aranjării recepției ne-a cucerit instant. Mobila stil, grupata astfel încât forma mai multe zone în care turiștii puteau petrece timpul sau întâlneau cu reprezentanții agențiilor pentru discuții. Pe mese erau mereu aranjamente de flori proaspete, din grădină, în vase transparente, care aveau pe fund pietre albe șlefuite de apă, cum am găsit apoi și noi pe plajă. Nu sunt acestea neapărat niște criterii pentru alegerea unei vacanțe, însă atunci când ele există, îți dau o senzație plăcută, că oamenii aceia vor să te facă să te simți nu doar bine, ci important.

Camera în care ne-am cazat era spațioasă, cu mobilă drăguță, vopsită într-un verde-albastru care se asorta cu turcoazul mării. Baia era mare, mai mare decât baia principală din apartamentul de 4 camere în care locuim noi, în București. Totul era în bună stare, funcțional. Și am găsit tot ce ne trebuia acolo. Citisem pe tripadviser.com unele păreri defavorabile, care spuneau că lucrurile în hotel nu arată de 4 stele. Însă nu am înțeles la ce se refereau acei turiști...

Despre mâncare ce să spun? Nu se poate mai bine. Noi am avut regim de demi-pensiune. Vroiam să încercăm și alte localuri din zonă, fără a ne expune, însă, prea mult (căutat, așteptat după comandă etc.), ca doar avem copil mic. Micul dejun era foarte divers: de la sandvișuri pe care le puteai face cu unt, gem, brânză, cașcavaș și șuncă, plus legume proapete, la ouă (omletă, fiert moale sau fiert tare), sau variante mai grele cu cartofi la cuptor, cârnați, plus variante ușoare de lapte sau iaurt cu cereale și checuri bune lângă cafeluță. Se făceau acolo, sub ochii turistului, clătite clasice și pancakes mici. Suc la dozator și cafeluță pe care ți-o servea ospătarul la masă. Și să nu uit de fructe. Compot sau proaspete. Nu au lipsit de la nici o masă – mic dejul sau cină – pepenele roșu și galben. Cina era fantastică. Preparatele gătite erau tare bune, nu lipsea peștele și propunerea chef-ului (mereu surprinzătoare) care venea în ușa bucătăriei și măsura din ochi satisfacția de pe fețele turiștilor. Mai erau salate diverse, legume proaspete, fructe și prăjituri. Am apreciat foarte tare că aveau prăjiturile făcute doar cu mousse, ceea ce însemna că puteai ”încerca” mai multe feluri fără să simți că te sufoci, cu un ditai pietroi în stomac. Mereu erau câte 2-3 asemenea torturi și alte câteva sortimente tăiate pătrățele. Plus specialitățile despre care noi spunem că sunt turcești, dar grecii afirmă că sunt ale lor: sarailii, baclavale, cataif – nu mă pricep că nu sunt genul meu. Sincer, ce fantezie de cină ai putea avea care să nu fi fost acolo gata pregătită?

Personalul care servea era foarte atent și săritor și ne ajutau mereu cu scaun de copil la masă. Aveau vreo 6-7 disponibile. De fapt, peste tot pe unde am mancat în Corfu am găsit scaun de copii pentru masă, ceea ce am apreciat foarte tare.

Pentru prânz, am încercat o singură dată taverna hotelului, pe care am găsit-o nu foarte satisfăcătoare pentru noi. Avea doar preparate la grătar, cu cartofi prăjiți sau orez. Nimic deosebit. Noi vroiam ceva cu supe, pentru fată. Așa că am căutat în jur – vroiam să fie tot cu sea view, la naiba! Ceva mai spre sud am găsit restaurantul hotelului Three Stars (citisem pe net despre el). Restaurantul este foarte bine plasat, poți vedea marea în timp ce mănânci, printre straturile colorate de flori și palmierii înșirați între plaja și restaurant. N-are cum să nu te cucerească felul în care a fost aranjat locul. Alături, la umbra unor măslini, corcoduși și alți pomi, proprietarii au amenajat un loc de joacă. A fost extrem de util acest loc, pentru că acolo îmi petreceam timpul cu fata până aduceau mâncarea comandată. Care a fost mereu la înălțime! De la supe (cea de roșii a fost nemaipomenită), la paste sau mai știu eu ce, dar mai ales preparatele cu pește și fructe de mare. Mi-a plăcut și persoana care lua comanda (de servit au mai servit și niște fete tinere), un domn la a doua tinerețe, suplu (nu cu burtă, cum te-ai aștepta), care umbla agale, relaxat și fredonând mereu ceva, de ziceai că nu e la muncă, ci la leneveală. L-am găsit mereu acolo, mă întreb dacă nu era proprietarul localului...

Am vrut de câteva ori să mergem să încercăm altceva, însă celelalte taverne ni s-au părut fie înghesuite, fie aranjate fără gust, fie cu loc de joacă în plin soare. Așa că deși plecam cu gândul să mergem în alt loc, într-un final sfârșeam tot la Three Stars.

De asemenea, citisem pe net lucruri nemaipomenite despre Village Tavern, așa că am vrut să vedem cu ochii noștri. Știam că era undeva în sat. Am traversat strada principală și am luat-o ușurel la deal, după indicațiile primite de la recepție. Așa era drumul prin sat. Îngust de te mirai cum încape o mașină pe acolo (și totuși încăpea) și abrupt, de abia mai respiram... și nici măcar nu împingeam eu căruțul... Era clar un loc unde să-ți rupi gâtul, pentru că la halul în care arăta drumul, fix să te minunezi de ce vedeai stânga-dreapta nu era indicat. Dar nu ne-am putut abține. Mi se părea foarte pitoresc tot ce vedeam: florile care năpădeau tot (case și garduri), cu culorile și formele lor fantastice, lămâii din curți, casele a căror ușa dădea direct în stradă, scările de la etajul caselor, înguste și fără protecție laterală, cu marginile treptelor ușor rotunjite, care și ele tot în stradă ajungeau. Aveai impresia că toate acele case din sat erau într-o singură mare curte, toți la grămadă. Satul era ca o casă imensă cu mai multe ieșiri.

Surpriza a fost că deși toți cei întrebați pe drum au înțeles că vroiam să ajungem la respectiva tavernă, nimeni nu ne-a dat un detaliu esențial, pe care l-am aflat de pe un carton afișat chiar la fața locului: program doar după ora 18,00. Deci nici vorbă de luat prânzul acolo... Eu m-am ofticat – pe proprietar că nu avea program de prânz și pe toată lumea care omisese să ne spună. Așa că mi-am luat gândul, nu mă vedeam urcând din nou dealul ăla pentru o masă pe care o aveam oricum plătită la hotel. Însă povestea îi stârnise interesul soțului meu. Așa că în seara zilei următoare, am luat iar dealul și drumul pieptiș. Lumina era mai blândă acum, aerul mai respirabil, așa că mă mișcam mai ușor.

Atmosfera era foarte animată la tavernă. Ne-a întâmpinat o tânără foarte drăguță, despre care am aflat ulterior că este fata proprietarului. Ne-am așezat la o masă și în scurtă vreme l-am cunoscut și pe proprietar. Deja aflase de la fata lui că suntem români (ce comunicare bună!) și a stabilit imediat conexiunea cu noi. Atât de priceput este, că nici nu-ți dai seama, oricât de reținut ai fi și reticent (cum devenisem eu)... Pe lângă ce am comandat noi, a vrut să ne surprindă cu un antreu, o specialitate locală și am avut mari emoții ca nu cumva să-mi aducă pește. N-am să dezvălui ce a fost, dar a fost uimitor de bun! Talentul acestui personaj e atât de desăvârșit, încât imediat ce pășești în localul său, simți că ești cineva foarte important, participând la o reprezentație specială, dată în cinstea ta. Faptul că mâncarea, preparată de către soția proprietarului, este absolut delicioasă reprezintă bomboana de pe colivă. Și să nu mai spun despre florile multicolore care inundă tot localul, si pe dinăuntru, și pe dinafară! Spre stradă erau atârnate 3 colivii cu canari. Unul dintre ei era în mare vervă și umplea locul de o veselie molipsitoare.

La ceas târziu de seară, când am părăsit taverna, plimbarea înapoi a fost de vis, cu toate priveliștile minunate de pe deal către mare. Și oricum, era la vale...

Mergând pe strada principală prin Moraitika, am văzut și alte taverne mult-lăudate pe site-urile de profil pe care făcusem cercetări. Însă n-a fost decât o ocazie să ne confirmăm că Village Tavern fusese alegerea excelentă prin pitorescul locului în care era amplasat (pe lângă atmosferă și mâncare). În vreme ce acestea erau la stradă, în gaze de eșapament, claxoane și pârâituri de scuter.

Alte locuri pe frumoasa insulă n-am apucat să vedem, din păcate, deși aveam pregătită o listă mare. Eu mi le-am notat în minte pentru o dată viitoare.

---

VIZUALIZĂRI: 3611 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI