Defileul Samaria, o maaare provocare, din ciclul „ar trebui făcut o dată în viață”

TIPĂREȘTE

În general, îmi cunosc limitele fizice și nu cutez la fapte imposibile doar din dorința de a impresiona, ci uneori încerc să mă verific dacă sunt în stare de un anumit lucru, fără a încerca să frizez rațiunea. Nu sunt o împătimită a drumețiilor și traseelor montane, deși iubesc mișcarea și sportul în general, dar în defileul Samaria mi-am dorit să ajung fiindcă mă atrăgea faima acestui cel mai lung defileu din Europa, după alții cel de-al doilea, primul fiind considerat Defileul Verdon din Franța. Normal că problema se punea la mine dacă aș putea face față fizic, și nu la soț, acesta fiind obișnuit cu muntele încă din adolescență. Cu ocazia recentei vacanțe în Creta, l-am trecut pe lista „to do”, programându-l, după câteva calcule pe zile, în penultima zi a vacanței.

La o simplă privire pe harta Cretei de Vest, se observă că zona este dominată de înalții Munți Albi (Lefka Ori) ce culminează în vârful Pkhanes, la 2.453 m, și apar ca o pată cafenie considerabilă care se prăvălește brusc în mare. Nu există drum care să străbată acest lanț muntos compact prin inima sa, iar localitatea cea mai înaltă până la care urcă mașinile/autocarele/auobuzele este Omalos, acolo unde se află câteva taverne și câteva moteluri în care se poate înnopta. Și totuși există o cale care „taie” acești munți semeți, fiind vorba de Defileul Samaria (Samaria Farági în greacă) care își croiește drumul, de la platoul Omalos –cota 1.230 m și până la Agia Roumeli, micul sat de la Marea Libiei, la nivelul zero, pe urmele unui râu, numit Tarraios, ce desparte versantul Gingilos de muntele Volakias. Vârfuri ascuțite se înalță spre cer pe ambele laturi și aproape că nu există niciun sat pe versantul sudic al munților pentru că aceștia se ridică foarte abrupt direct din Marea Libiei.

Defileul are o lungime totală de 18 km, dintre care primii doi, de la platoul Omalos și până la poarta de intrare efectivă în canion, sunt incluși în parcursul mijlocului de transport, autobuz, în cazul nostru, autocarul, distanța de 13 km însemnând partea de străbătut obligatoriu per-pedes (cea mai grea), iar ultimii trei km, de la poarta de ieșire din chei, și până la mare, putând fi parcurși nu numai pe jos, ci şi contra cost (3€/persoană) cu niște microbuze puse la dispoziție de localnicii întreprinzători din Agia Roumeli. Are lăţimea cea mai mare de 150 m şi cel mai îngust loc de numai 3 m, numit Sidireportes sau Porţile de Fier, unde pereţii de stâncă ating şi 300 m înălţime. Spectaculos!

Pentru a conserva cât mai bine zona naturală de excepție împreună cu multe specii endemice de păsări, de alte viețuitoare, printre care capra agrimi sau kri-kri care și-a găsit refugiul numai aici, precum și cu o multitudine de plante și flori rare de munte, în anul 1962, defileul Samaria și zona sa înconjurătoare, de 48 kmp, au fost decretate ca zonă naturală protejată denumită Parcul Național Samaria. Broșura primită la biroul de informații din Chania spune că e vorba de peste 400 de elemente de floră și peste 50 elemente de faună, unele pe cale de dispariție, altele rare sau foarte rare, altele având nevoie de protecție specială.

De atunci, satul cu același nume, aflat în chei, a fost desființat și locuitorii săi strămutați în alte zone, a fost organizat un plan minuțios de funcționare, au fost gândite reguli stricte de protejare și întreținere a zonei, astfel încât să se asigure conservarea cât mai bună a arealului, au fost desemnați supraveghetori montani care monitorizează atent zona și se ocupă de întreținerea traseului, având în vedere că zilnic, între 01 mai și mijlocul lui octombrie cât este deschis defileul (iarna fiind inundat de apa de pe versanți, deci închis), trec prin chei între 1.000-2.000 de vizitatori, chiar şi 3.000 în anumite zile din vârf de sezon. Din acest punct de vedere, defileul Samaria este al doilea cel mai vizitat obiectiv din Creta, după palatul de la Knossos.

Conform minihărților de pe broșura primită și de pe biletul de intrare în defileu, de la intrare și până la ieșire traseul este format din 10 porțiuni în care există 9 puncte de popas (rest area) care pot fi parcurse într-un interval mediu de timp. Astfel:

Intrare-Xyloskalo 1.700m, 40 min.

Xyloskalo –Neroutsiko 1.200m, 25 min.

Neroutsiko-Riza Sykia 900m, 25 min.

Riza Sykia-Agios Nikolaos 900,20 min.

Agios Nikolaos-Vryssi 1.100m, 20 min.

Vryssi-Prinari 1.200m, 25 min.

Prinari-Samaria 1.100m, 15 min.

Samaria-Perdika 3.100m, 70 min.

Perdika-Christos 1.800m, 45 min.

Christos-Agia Roumeli-poartă de ieşire 1.800 m, 45 min.

Toate aceste distanțe însumate înseamnă fix 13 km, toate materialele informative, inclusiv ghidul, dând ca timp de parcurs traseul integral, un interval cuprins între 4-8 ore, în funcție de condiția fizică a fiecăruia, pauze de odihnă sau de fotografiat. La toate aceste puncte de popas se poate reîncărca sticla de apă din dotare, îți poți trage sufletul stând pe bancă, la câteva dintre ele există și wc-uri în stare ok, la cel de la Samaria, un punct de prim-ajutor, dar şi un mic heliport în caz de urgenţă.

Defileul se deschide dimineața la orele 06,00 și se închide la orele 16,00 la fiecare dintre capetele sale: Xyloskalo sau Agia Roumeli.

De asemenea, trebuie știut că în defileu nu există semnal de telefonie, nu poți cumpăra nimic, că n-ai de unde, fiind nevoie ca fiecare să aibă cu el pachețel cu mâncare, ceva fructe sau de ronțăit, o sticlă de apă care va fi reîmprospătată şi reumplută mereu, apă bună de băut existând din belşug.

În defileu, traseul este bine marcat și îngrijit, pe alocuri există supraveghetori (gardieni) cărora li se pot cere informații și ajutor și care urmăresc din umbră respectarea regulilor arealului pentru a preveni orice fel de problemă. Prima regulă ar fi ca biletul primit, care are trei părți, să fie păstrat cu sfințenie. La intrare, biletului i se detașează prima parte, urmând ca la ieșire să fie detașată și cea de-a doua, turistului rămânându-i una ca suvenir, aceea ce conține și o minihartă. Aceasta vine în sprijinul regulii că numărul de turiști care au intrat în defileu trebuie să fie același cu numărul de turiști ce au ieșit, fiind strict interzis rămasul peste noapte în canion. Aceasta este cheia de control pentru autorități că nu s-a întâmplat nimic rău, nu s-a pierdut sau s-a rătăcit vreun turist, în trecut, foarte rar, având loc şi experienţe negative.

Dintre regulile bine definite: interzisă abaterea de la traseu, interzis focul, interzis campatul, interzis culesul de flori, interzis fumatul cu excepția zonelor de popas amenajate în acest sens, interzis aruncatul gunoiului în afara coșurilor speciale, interzis scăldatul în iazurile formate sau în râu, interzis pescuitul și vânatul, interzis consumul de alcool în chei, interzis să faci zgomot excesiv, interzisă distrugerea cuibuirilor de animale, distrugerea sau deterioarea formaţiunilor geologice, interzisă posesia de arme şi capcane, interzis a se arunca cu pietre, interzisă compania animalelor fără lesă.

Am hotărât de la bun început că vom experimenta drumeția în defileul Samaria în cadru organizat, și nu pe cont propriu, adică vom apela la o agenție locală care să se ocupe de tot. Fiindcă am închiriat mașină pentru șapte zile de la o agenție locală mică și am negociat un preț bun, ne-am simțit cumva datori să-i mai facem omului de acolo o vânzare, cumpărând această excursie în Samaria, pe care o avea și el în ofertă la prețul total de 37€/pers. Prețul excursiei este format, în toate cazurile, din trei componente: două fixe și una variabilă. Cele fixe constau în biletul de intrare în Parcul Național Samaria, de 5€/persoană și de biletul de ferry de 10€/persoană pentru cursa Agia Roumeli-Sougia. Cea variabilă reprezintă, practic, ce se dă la agenție pentru transportul cu autocarul Chania-platoul Omalos și Sougia-Chania, ghid, alte costuri, marjă de profit, care la noi a însemnat suma de 22€/persoană. Ulterior am văzut la alte agenții locale prin Chania și cu 18€/persoană, dar bătuserăm palma și nu ne-am răzgândit.

De cu seara ne-am pregătit rucsacurile pentru aventura montană ce ne aştepta pentru care eu aveam emoţii mari. Ne-am pus sticlă de apă, sandvişuri, biscuiţi, banane, cireşe, dar şi şapcă, loţiune de plajă, prosop de plajă, costum de baie şi pantofi de apă pentru când vom fi ajuns la Marea Libiei, la Agia Roumeli unde ştiam că am avea timp de o bălăceală spre răcorire. Amândoi am avut de-acasă încălţăminte adecvată, adică pantofi de trekking fără de care nu făceam faţă, în defileu nefiind potrivită altfel de încălţăminte din cauza terenului accidentat şi al pietrelor pe care trebuie mers aproape tot parcursul. La final de traseu, simțeam în creieri fiecare piatră pe care călcasem în ziua aceea.

Prognoza meteo anunţase o zi fierbinte, ceea ce s-a confirmat ulterior 100%, şi la orele 06,00 eram deja la şosea, în faţa unei cafenele, punctul de unde urma să fim luaţi în excursie. Mai erau două cupluri de americani în staţie, iar autocarul a venit la fix, fără întârziere, dar a mai „cules” după-aceea în drumul său spre Chania, turişti, că s-a umplut. Deşi platoul Omalos ar fi fost în direcţia opusă, autocarul a mers în Chania, la agenţia organizatoare de unde l-a luat pe ghidul alocat, Nikos. Acesta ne-a explicat despre Samaria şi în ce constă drumeţia, ne-a făcut instructajul pe drum despre ce avem de făcut, despre ce avem voie, dar mai ales despre ce nu avem voie să facem. Ne-a explicat că va porni în defileu în urma noastră, iar în cazul în care am avea probleme pe drum, ne-a dat trei puncte de întâlnire să-l aşteptăm, la anumit ore. Ne-a întrebat dacă avem probleme de sănătate, ce fel de probleme, descurajându-i pe cei suferinzi cu circulaţia, inima, plămânii, genunchii şi pe femeile însărcinate, rugându-ne să-l contactăm personal, discret, dacă ne-am găsi în situaţiile descrise de el. Apoi ne-a împărţit biletele de intrare în defileu, ne-a rugat ca la orele 16,30 să ne prezentăm la întâlnirea cu el la taverna Samaria din Agia Roumeli să ne distribuie biletele la ferry. Ferry pleacă din Agia Roumeli spre Sougia la orele 17,30.

Ajunşi pe platoul Omalos, autocarul a oprit la un restaurant pentru ca cei interesaţi să ia micul dejun şi să cumpere, eventual, un sandviş pentru a-l lua la pachet. N-am zăbovit prea mult, la „despărțire” ne-a arătat un carton pe care erau scrise eventualele puncte și ore de întâlnire cu el pe traseu, ne-a rugat să fotografiem informațiile de pe carton și... pe aici vă e drumul! Ceasul arăta orele 07,45.

După intrarea pe poarta defileului, așa cum fuseserăm avizați de către Nikos, primii 3km, începând cu Xyloskalo, sunt cei mai dificili, deoarece terenul este plin de pietre și se coboară abrupt ca pe o scară întortocheată (Xylosckalo înseamnă scară de lemn în greacă) cu balustradă de lemn de care poți găsi sprijin. Problema cea mare și generală este că trebuie mare atenție unde pui piciorul fiindcă pietrele sunt alunecoase tare din cauză că au căpătat în timp, de la atâta trafic, un luciu vizibil, pe care te duci foarte ușor.   Şi nu numai pietrele, ci şi rădăcinile supraterane ale copacilor. Deci, mare atenție la pășit!

Străjuită de muntele Gingilos, cărarea de piatră coboară brusc, cu câteva schimbări de direcție, cu o diferență de nivel de peste 500 m altitudine în prima parte.

După aproape 1,5 km apare primul punct de popas, denumit Neroutsiko unde se găsesc băncuțe, apă potabilă și closet. În fiecare punct de acest fel de pe traseu există o hartă a defileului cu toate punctele în care vezi clar unde te afli, distanțele intermediare dintre puncte, timpul mediu estimat de parcurs între două puncte consecutive.

A doua oprire de odihnă apare peste 900 m, la Riza Sykia și are, la fel, apă și toaletă. Începusem să iau seama mai bine la tot ce mă înconjura, îmi trecuse faza de uluire. Munți înalți, golași sau înveșmântați, pini și chiparoși milenari, leandri roz, orhidee, păsări de pradă se pot întâlni fără vreun efort, iar solitudinea este un termen străin de canion, deoarece ai cale comună cu muuulți turiști, și, la un moment dat, începi să te petreci cu cei ce pornesc din sens invers, de la Agia Roumeli spre Omalos. Zona aceasta, de la Neroutsiko și hăt departe până la Sykia este plină de izvoare, iar acestea se transformă iarna în torenți foarte puternici, iar vara au un debit foarte mic.

Următoarea pauză de tras sufletul se poate face la Agios Nikolaos, după ce drumul devine mai puțin abrupt, punct important dat și de ghidul Nikos în caz că am avea vreo problemă și am vrea să-l așteptăm. Aici se află o veche capelă închinată Sfântului Nicolae, ridicată pe ruinele unui templu străvechi, și chiar o mică zonă de picnic. Desigur, plus apă și toaletă. Mă uit la poza făcută cu cartonul lui Nikos și constat că avem un avans bunicel, ora aproximată de el era 09,30.

Repuși din nou la drum, eu încep să mă simt ușor obosită, căci traversarea de mai multe ori a cursului de apă din piatră în piatră nu mă face să mă simt prea confortabil, eu merg în ritmul meu, soțul mă supraveghează îndeaproape să nu pățesc ceva. Poteca nu mai coboară prea mult, dar apar pietrele mari pe care e dificil de pășit. Zăresc panoul ce indică 5 km parcurși și încep să fac în minte diferite calcule, cu proporţii, fiindcă mai aveam destul. Așa ajungem la Vryssi, un punct mai mic de oprire unde găsim doar apă și, așijderea, și la Prinari, după încă 1,2 km. Tragem cu ochiul la panou și vedem că peste 1,1 km urmează cel mai important punct intermediar, numit ca și canionul, Samaria.

Satul părăsit în 1962, Samaria, marchează jumătatea traseului, iar cu cât ne apropiam, defileul prinsese deschidere un pic mai largă, zăriserăm steagul Greciei fluturând şi un podeţ din piatră şi lemn pe care trebuia să-l trecem. Casele care fuseseră mai acătării sunt acum folosite de supraveghetorii montani, iar casele abondonate au devenit ruine de toată frumuseţea. Printre ele, se remarcă cele ale bisericii din secolul al XIV-lea, Osia Maria, de la care derivă numele satului şi al defileului. Am zăbovit ceva mai mult, am mâncat, ne-am odihnit, ne-am înduioşat la apariţia şi apropierea unor căprioare kri-kri, domesticite de-a binelea, ce ar fi vrut mâncare de la turişti, deşi erau instrucţiuni clare pe panouri că e interzis să le ofere hrană, mâncarea noastră fiind incompatibilă cu a lor. Oricum, stăteam binişor cu timpul, Samaria fiind al doilea punct de întâlnire de pe hârtia lui Nikos, la orele 11,15. Pe aceeaşi hârtie scria că ne-am afla la kilometrul 7. Apă, toalete, bănci, mese de lemn se găsesc, de asemenea.

Pornind iarăşi pe potecă, sesizăm poieniţa care joacă rol de heliport în caz de urgenţă şi un pic mai încolo, pe partea opusă, o biserică micuţă din piatră, cu vreo două morminte alături. O vizităm, ne închinăm, aprindem lumânri şi din nou la drum. Ne aştepta o bucată bună de traseu, de peste 3 km, numai printre pietre mari şi albe pe care ba le săream, ba le ocoleam, dar tot în creieri le resimţeam, ba, din loc în loc, întâlneam panouri de avertizare asupra pericolului de cădere de pietre. Un alt pericol, despre care pe tot traseul am citit pe panouri că e foarte posibil, este cel de incendiu, de aceea pe alocuri sunt mici staţii folosite în caz de apariţie a vreunui foc. Tot din loc în loc, în special în punctele de popas se pot întâlni căluţi de munte însoţiţi de salvatorii montani gata să intervină în caz de necesitate.

Ajunşi la Perdika, ne reîmprospătăm apa şi, bucuroşi că am mai bifat un punct intermediar, o luă din loc spre Christos, cel de-al treilea loc posibil dat de ghidul Nikos în care l-am putea aştepta în caz de nevoie, la orele 13,15. Distanţa este măricică şi de această dată, iar noi circulăm numai printre bolovani albi, dar mă bucur când văd marcajul ce ne indică kilometrul cu nr. 10. Pereţii de stâncă parcă devin din ce în ce mai înalţi lăsând loc între ei din ce în ce mai puţin, iar râul iar trebuie traversat de multe ori, ba pe pietre, ba pe podeţe de lemn fără balustradă.

La Christos am ajuns după ce am trecut de kilometrul nr. 11 şi locul de popas este destul de larg în comparaţie cu poteca pe care merseserăm. Aici se găsesc toalete, apă şi o mică bisericuţă albă închinată lui Afentis (Marelui) Christos.

Urmează ultimul segment până la ieşire, de 1,8 km, dar şi cel mai spectaculos, căci versanţii stâncoşi pe care nu-i cuprinzi cu privirea nici dacă îţi dai capul pe spate de tot, se apropie foarte tare unii de alţii, râul trebuie traversat pe multe pasarele, pe lângă pereţi, până ajungem în punctul cel mai impresionant, numit Sidireportes, sau Porţile de Fier, unde lăţimea defileului este de numai 3m, iar înâlţimea stâncilor mi s-a părut de multe sute de metri, deşi panoul spune că ar fi numai o sută. Această zonă este şi cea mai fotografiată, fiind practic „vedeta” canionului, dar pe bună dreptate, căci peisajul este fabulos!

După porţi, canionul se deschide pe măsură ce se apropie de mare şi nu mai oferă imagini la fel de frumoase, în plus drumul este mai dificil fiindcă se merge urmărind o albie secată prin soare, fără umbră. Apoi urmează ieşirea din canion, iar la chioşcul care marchează punctul de control trebuie predat biletul din care ni se detaşează partea a doua, ceea ce înseamnă că ne-am dus la îndeplinire parcursul, fără incidente. Ne rămâne partea a treia drept amintire. Ceasul arăta orele 13,45, deci parcurseserăm traseul în 6 ore.

Ne apare în cale prima tavernă cu băuturi reci: apă, fresh de portocale, etc., bere, frappé, urmează cea de-a doua, după care apar casele satului vechi Agia Roumeli, părăsite, ca şi cele din Samaria. Totuşi, unele erau însufleţite de animale precum oi, capre, câini. În curând, vedem un panou pe care scrie că putem lua autobuzul, în fapt doar un microbuz, până în sat, pe ultima bucată de drum. Contra sumei de 3 €/persoană. Hotărâm că mergem tot pe jos, ca să ştim o treabă, nu de alta!

Întâlnim şi biserica Agia Roumeli, albă, zveltă, dar şi vechea biserică, în ruină, după ce am intrat în noul sat Agia Roumeli. Sus, pe o stâncă stă cocoţat castelul medieval pe care tare am fi vrut să-l fi vizitat, dar acum eram prea obosiţi. Ne-am răcorit la o tavernă cu ce-a putut fiecare, după care ne-am dus întinşi la plajă, căci eram nebuni după o baie pentru o răcorire... externă. Sincer, nici foame nu ne era, dar aveam senzaţia că plutesc. Deh, adrenalina!

Mai târziu, am dat o raită prin Agia Roumeli, micul sat cu câteva taverne, căteva pensiuni şi câteva magazine, plimbându-ne pe cele trei străzi paralele cu marea şi cele trei perpendiculare pe acestea, prin port şi pe faleză. Apoi, ne-am aşezat la masă, la taverna Samaria, la care aveam întâlnire cu ghidul Nikos la 16,30 pentru a ne înmâna biletele la ferryboat.

Ferryboatul Samaria1 ne-a dus de la Agia Roumeli la Sougia, un alt sat de la Marea Libiei unde ne aşteptau autocarele să ne preia pentru a ne transporta înapoi în Chania, acolo fiind şi unul KTEL, ceea ce înseamnă că şi cei care fac excursia pe cont propriu au deplasarea asigurată. De la Sougia există şosea care străbate munţii, în bună stare, dar foarte sinuoasă şi îngustă, aşa încât pe cei 70 km am făcut două ore. Dar, noi ne-am odihnit în autocar, căci ne propuseserăm că vom pleca în Chania să ne petrecem ultima seară a vacanţei pe străduţele medievale, doar era păcat să dormim. Asta puteam face şi acasă.

Defieul Samaria este considerat a fi unul dintre cele mai frumoase locuri ale Greciei, una dintre minunile naturale ale ţării, iar pentru mine a fost o experienţă intensă şi, chiar dacă am avut emoţii şi temeri de tot felul, am reuşit să le înving şi să finalizez cu bine, motiv să fiu bucuroasă. A doua zi aveam febră musculară zdravănă, dar n-a contat, ne-am dus la îndeplinire programul propus: plajă şi baie, apoi făcut bagajele fiindcă după-amiază aveam avionul spre ţară.

Sursă de informaţii: pliantul primit la intrarea în canion

http://www.visitgreece. gr/en/nature/canyons/samaria_gorge

Vă rog, ataşaţi următorul videoclip:

youtube

---

VIZUALIZĂRI: 4834 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI