Turism “din nimic” intr-un parc din Valencia

TIPĂREȘTE

Valencia, oras al iubirii, al femeilor frumoase, al pasiunii, al dansurilor si castanietelor, al parcurilor, al sarbatorilor florilor sau a celor medievale cu printese si cavaleri, cu vrajitoare arse pe rug, oras al edificiilor moderne ce simpatizeaza de minune cu castele vechi de un mileniu, oras al culorilor si al parfumurilor mediteraneene aduse de briza marii.

Valencia se afla, dupa cum bine stiti, in Spania, o tara, care alaturi de Franta, Italia si Grecia. , sunt astazi, destinatiile de “top” ale turismului european si nu numai. Oare prin ce reusesc sa atraga aceste tari, zeci de milioane de turisti anual si ne golesc si noua buzunarele, de agoniseala de-un an intreg?

Grecia, e mostenitoarea primei civilizatii a Europei, e o tara ideal asezata geografic, o tara compusa din maslini, pini si peisaje marine fantastice si mai e pe deasupra si succesoarea a mai multor generatii de minti luminate, ganditori si filozofi ce-au schimbat mersul anarhic al lumii, dar si de artisti vestiti, sculptori mai ales, ale caror creatii ne fascineaza inca si azi prin marile muzee ale lumii. Natura a fost darnica cu aceasta tara plina de eroi si zei, iar astazi, foarte aproape de Dumnezeu, care a “aburcat” numeroase lacasuri de rugaciune pe cele mai inalte culmi de granit ale sale, imense lumanari de piatra aduse la suprafata pamantului de nasfarsita suflare a vantului si de namaintalnita tenacitate a picaturii de ploaie. Meteorele.

Italia, e mostenitoarea celui mai intins imperiu al inceputului de calendar modern. Un popor care a stiut sa cucereasca alte semintii, atat cu sabia cat si cu pana si calimara. Tara este astazi inca, un adevarat muzeu in aer liber, in care n-ai nevoie de prea multi bani pentru a-l vizita, monumentele sale te asteapta in piete, pe strazi sau in statiile de autobus, acolo unde n-ai nevoie de “bilet de intrare". Un popor vesel, expansiv, popor de muzicieni, filozofi, arhitecti, pictori si sculptori, care a preluat de peste tot ceea ce a fost mai bun si a adus acel “bun” la perfectiune.

Franta e mostenitoarea creatiilor unei intregi pleiade de regi, regine, printi, cavaleri si imparati, care parca intreaga lor viata n-au participat decat la un singur concurs national numit “ Cine reuseste sa construiasca cel mai frumos castel si cea mai frumoasa gradina cu fantani arteziene”, o tara de pictori, muzicieni, aeronauti, pescari, vacari, viticultori si bucatari vestiti. Meritul francezilor este acela ca ei n-au construit niciodata “castele in Spania”, nici macar de nisip ci au investit mai mereu in propria lor ograda.

Dar Spania? . Ce are aceasta tara mai special? In afara de cateva castele si biserici superbe, mai ales de sorginte maura, un litoral insorit si pigmentat cu o duzina de insule de “loisir” turistic, o echipa de fotbal campiona mondiala (si asta numai datorita previziunilor unei caracatite) si cateva confruntari “om-taur”, care vor fi in curand interzise?

Spania e insa populata de un popor latin, curajos, inventiv, imaginativ si iubitor de frumos.

Iata un exemplu. In Valencia, intre mai multe strazi, e-un parc. Nici nu stiu cum se numeste. Hai sa-i zicem simplu, “parcul meu”. In parc, intri pe-o strada oarecare si cand iesi din parc, ai ajuns pe-o alta strada oarecare. Dar, vai! ce oaza de relaxare e intre aceste doua strazi. Si cat de multe parcuri si zone verzi sunt “prin” si “pe langa” toate orasele din Spania. Forma, culoarea si bunavointa edililor, nu costa bani dar aceasta combinatie, apare rar. “Parcul meu”, e-o simfonie de parfumuri, forme si culori. Materia prima? Simplu. Vegetatia si piatra. Pana si bancutele pe care stai sunt din piatra. Cred ca, cineva, odata, demult, cand orasul era “inca pe planseta proiectantului”, a gasit un loc viran, a trasat niste alei, apoi a aruncat printre ele niste seminte, ici si colo, iar restul, a facut natura. Apoi acel om, a adus si cativa bolvani netrebuinciosi in alta parte. Pe unii i-a lasat pe loc, pe altii i-a asezat acolo unde i se parea lui ca arata mai bine. Aici, in Spania, totul creste repede, e cald, e umed, e mult soare dar si umbra e destula pe sub palmieri. Denumirea arborilor, plantelor si florilor ce cresc in acest parc n-o prea cunosc. Eu le-am zis la toate “vegetatie mediteraneeana”, si-am rezolvat elegant problema. Apoi am aflat ca sunt agave, begonii, ficusi, droserii, petunii, cactusi, azalee, buxusi, hyacinti, saxifrage, gerbere, aloe vera dar si palmieri uriasi ce mangaie pamantul cu cositele lor, numite liane. Parcul meu nu e departe de mare, cormoranii se rotesc mereu deasupra lui, in cercuri largi. Stiati ca, alturi de acvile si vulturi, pasarile marine vad de la mari inaltimi si ce se afla intre cele doua felii de paine ale sandvici-ului dumneavoastra? Altfel, cum ar urmari ele pestisorii cei mici pe care-i ochesc “din prima”? Ne asezam pe-o banca de piatra si ascultam mugetul marii. La cateva sute de metri de noi, e agitatia orasului. O lume nebuna, nebuna, nebuna, care parca nu se mai opreste din mers, o lume care, parca nu mai are timp pentru nimic, nici pentru a iubi, nici pentru a muri…

In Spania sunt multe parcuri care au rasarit din nimic si parca de nicaieri, aici n-ai voie sa construiesti cartiere rezidentiale decat "in jurul" zonelor verzi. Cand se construieste un oras, aici se incepe intotdeauna cu spatiile verzi. Pentru a trai, omul, are mai intai nevoie de oxigen si doar apoi, de o bucata de paine. Nu numai parcul “Gaudi” sau “ La Sagrada Familia” atrag turistii in Spania, ci si aceste sute, zeci, poate mii de parcuri raspandite peste tot…

Cand esti pe-o banca, incepi sa meditezi si fara sa vrei, faci saltul inapoi, spre casa. M-a bucurat ce-am vazut la Gardenland, la Aiud. Obiecte confectionate din “rebuturile” padurii, care, daca cineva nu le-ar aduna, ar fi fost puse pe foc. Trolitii de la Criseni din curtea “Muzeului palariilor de paie”, ciuberele pentru bai calde de la “Nomad Camp de la Campul Cetatii”, “Avion-bar”-ul de la Faget, “Ceainaria din salina” de la Arad si altele. E acolo un “altceva”. decat uzualul cotidian. Imaginatia omului n-are limite. Oare noi romanii, nu suntem si noi, tot latini, precum spaniolii, italienii si francezii? Oare imaginatia noastra a murit odata cu Revolutia? Daca balneoturismul si domeniul hotelier cam scartaie, macar agroturismul, domeniu in care fiecare om are libertate deplina, ar trebui sa-si porneasca motoarele! Ce-l impiedica oare, azi, pe proprietarul unei pensiuni agroturistice, sa creeze si el in jurul vilei sale in care ofera doar un pat, sarmale, mamaliga si tuica, devenite deja mult prea mediatizate si universale, un aranjament lito-acva-floral care sa relaxeze si sa incante clientul? Sau sa evadeze din arealul stramt al pensiunii sale, sus, pe coclauri, prin paduri, pe la grote, manastiri sau biserici, care au fara-ndoiala cate o legenda sau o poveste iesita din comun? Sau sa-l invete pe neamt, danez sau japonez sa mulga vaca, sa faca mamaliga sau sarmale si sa fiarba tuica. Că, la el acasa, in marele sau oras, acesta nu va avea parte de asa ceva niciodata. Cine-l impiedica pe proprietarul nostru de pensiune, sa-l plimbe pe turist, intr-o caruta trasa de cai, pe care-o are in curte, adeseori, degeaba, in 2-3 “destinatii optionale”, ati vazut doar cum sar pe tine, pentru “optionale”, toti lucratotii din turism din Grecia, ca sa-ti mai ia ceva bani? Traim in tara apelor minerale si a sarii, tara in care, transportul acestora e mai scump decat ele... De ce nu s-ar putea “reinvia” imbutelierea apei minerale care curge libera la marginea drumurilor, in ulcele sigilate de lut de Horezu sau Corund si oferite gratis sau pe bani, clientilor, la masa, alaturi de o frumoasa poveste despre numerosele izvoare si lacuri minerale ale Carpatilor in care doar ursii mai fac baie? In astfel de ulcele, in urma cu 150 de ani, apa de Borsec era exportata la Budapesta si la Viena. De ce nu s-ar putea relaxa clientii pensiunilor agroturistice intr-o camera “anti-stress si anti-smog” ai carei pereti ar fi blindati cu bolovani de sare, de ce nu s-ar putea putea oferi ca “bonus”, nordicilor plini de reumatism, cate 10 bai sarate la ciubar, cand e stiut faptul ca vara, apa sarata se incalzeste direct de la soare iar un drob de sare, precum acela din povestea lui Ion Creanga, e suficient pentru o baie, si nu costa mai mult decat ziarul Click? …

De ce? … De ce? …. De ce nu ma alegeti odata, dragi useri AFA, “ministrul permanent al agro-turismului romanesc”, ca sa traim si noi, cu totii, in sfarsit, mai bine, in tara noastra cea frumoasa si bogata? Chiar, ce mai asteptati?

Dorgo

---

VIZUALIZĂRI: 3501 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI