Stelele se aşează cum vor ele...

TIPĂREȘTE

Mi se părea că nimic nu merge conform planului. Uneori ai anumite aşteptari, ai impresia că lucrurile trebuie să se întâmple într-un anumit fel ca să iasă bine. Îţi organizezi minuţios fiecare detaliu şi când te baţi de prima neregulă ţi se pare că ai deviat de la planul perfect. De aici încolo... fie ce-o fi, oricum nu mai e cum trebuia.

Avionul îşi luase deja zborul şi încercam să uit că înainte cu câteva zile am făcut un transfer dintr-un cont în altul şi banii nu apareau în contul în care i-am solicitat. Verificasem în ultimul moment şi nu aveam solutie. Era duminică, nimeni nu voia să mă asculte. De fapt s-au vărsat în contul de euro la care nu aveam acces cu cardul, dar asta aveam să aflu abia la întoarcerea în tara. Închiriasem o maşină şi oricât m-am străduit n-am reuşit să dau de un mail de firmă sau un telefon la care să-mi răspundă cineva. Rezervasem pe Booking două cazări, încă din iarnă, una în apropiere de Larnaca şi una în Paphos. La prima, am pus niste întrebări pe mail, dar răspunsurile n-au mai ajuns. La cea de-a doua... aveam alte îndoieli de care o să vă povestesc la momentul potrivit. Mi se părea un drum plin de incertitudini şi parcă îmi parea rău după confortul de acasă, unde prizele aveau două corniţe, unde sensul giratoriu se abordează firesc aşa cum curg acele unui ceasornic.

Am închis ochii şi am încercat să nu mă gândesc la ce ar putea merge prost. Simţeam un val de răcoare provenit de la aerul condiţionat. Îmi place sa stau la geam în avion, dar uitasem sa mentionez când a fost cazul. A nimerit peştisorul Iulia la geam, care zbura pentru prima dată. Mi se părea că ar fi trebuit să fie mai entuziasmată, dar ea abia aştepta să îsi pună căştile pe urechi şi să închidă ochii. Norii... i-a privit o dată cu indiferenţă şi mi-a aruncat un "hm. interesant... " Uneori mi se pare că nimic nu-i mai impresionează. La vârsta ei, un drum cu trenul mă ţinea ore în şir cu nasul lipit de geam. N-aş fi vrut să pierd nici măcar un tablou din cele pe care natura mi le dezvăluia de-a lungul căii ferate. Un câmp de floarea soarelui, un cătun unde îmi imaginam că trăiesc copii ca mine, nişte maci roşii crescuţi pe marginea drumului, erau suficient să îmi umple ochii de bucurie. Şi culmea îmi mai amintesc unele imagini si acum. Norii? Nici nu visam sa zbor prin ei. "Hm. Interesant... "

Am ajuns la aeroport pe ultima suta de metri. Prefer zborurile de dimineaţa. Mi se pare că mă organizez mai bine şi sunt mai lucidă. Asa, am fost pe fugă toată dimineaţa, şi parcă aveam un blocaj. Am verificat de câteva ori dacă buletinele sunt în portmoneu şi dacă portmoneul e în geantă. Şi parcă tot aveam o strângere de inimă când Em mă întreba "ai luat tot ce trebuia? " Cuvântul tot... pare aşa de cuprinzator şi totuşi... aşa de relativ. Oare ce vrea să zică? Daca ştie ca am uitat ceva... n-ar fi mai simplu să îmi spună?

Când ceva începe prost... e obligatoriu sa se termine bine, îmi zic. Am început să râd de mine şi să mă autoironizez cam pe la 7 ani când mi-am dat seama că fac în joacă nişte corelaţii cu lucruri care nu au nici o legatură. Chestii de genul "dacă se aprinde lumina pe scară înainte să ajung în punctul X, părinţii nici n-au să observe că am întarziat". Sau "dacă nu mă ascultă azi la mate, la 30 de ani voi fi pe o plajă în Hawaii”. Am pornit la ora 4, şi puţin înainte de 7 seara aterizam pe aeroportul din Larnaca. Am auzit ca prin vis atenţionarea din microfon "la sol temperatura este de 37 de grade şi este ora 19". O aterizare uşor nesigură şi vacanţa cipriotă poate să înceapă.

Acum gândindu-mă la câte probleme îmi făceam îmi vine să râd. Viaţa mi-a arătat întotdeauna că toate lucrurile au rezolvare. Poate, aş face câteva lucruri diferit. Aş închiria maşina direct din aeroport în momentul sosirii. Aş evita locurile pe care toata lumea le laudă. Cum este Ayia Napa. Aş încerca să nu ma las atrasă de pozele din pliantele de prezentare. La unele chiar nu poţi ajunge aşa cum îţi propui. Cum a fost Laguna Albastră. Aş râde mai mult, m-aş îngrijora mai puţin. Am avut de-a face cu oameni aşa de faini încat nici una din temerile pe care le-am avut nu s-au materializat. Oamenii aceeia fac un turism relaxat. Şi e ciudat cât de mulţi români sunt implicaţi în asta. Mi-aş schimba un pic obiceiurile. M-aş culca mai devreme, m-aş trezi mai devreme. O fi acelaşi fus orar, dar se întuneca mult prea curând. M-aş baza mai mult pe bani cash. Sunt eposuri peste tot, dar ghinionul a facut să ne dubleze câteva tranzacţii. Să se joace un pic cu banii (a se citi nervii) noştri… Doar aşa… cât să ne ţină vigilenţi.

Aerul cald şi umed ne-a lovit in moalele capului pe toti trei. Aveam cazare la un complex de vile din Kiti, o suburbie a Larnacăi. Cam 10 kilometri de la aeroport. Întrebasem de proprietar cu ce ne recomandă să ajungem la ei, dar nu am primit nici un răspuns. Pe net văzusem că functionează transportul în comun şi toată lumea părea multumită. Bagaje nu prea multe, câte unul de mâna de fiecare. Si eu am fost uimită, dar se poate să mergi in concediu cu 7-8 kg de lucruri. În realitate, avem nevoie de aşa de puţin... De la aeroport prima ieşire dă chiar spre un fel de autogară. Erau zeci de autocare spre diferite destinaţii mai îndepărtate. Unele aparţineau unor agenţii. Noi aveam nevoie de un autobuz local, iar pentru asta, am urcat nişte scări înainte de a ieşi din aeroport. Doi militari înarmaţi la ieşirea din aeroport mi-au atras atenţia aşa că m-am dus direct la ei să le cer indicaţii. M-au trimis la un panou dn apropiere unde erau trecute toate liniile de autobuz şi traseele lor. Deja simţeam că hainele mi se impregnează în piele şi mă concentram destul de greu. 417 parcă era numărul câştigător. Lânga noi, opreşte un taxi, variantă care nu mi se părea de neglijat. „Români? ” „Români”... zic amuzantă. „Unde mergeţi? ” „Kiti”. „A... naşpa. Vedeţi că nu prea respectă programul duminica. Daca vreţi în Aya Napa vă duc eu... ” Nici nu aştepată răspunsul nostru şi pleacă băiatul. Peştişorul mă priveşte nedumerit. „N-a înţeles că vrem în Kiti? De ce să ne ducă în Aya Napa? ” Încep să râd şi îi povestesc cum m-am urcat într-un taxi în gara din Bucureşti. După ce m-am instalat comod şi am înghesuit bagajul lânga mine, individul de la volan îmi zice "aaaa păi doamnă eu nu merg în direcţia aia… eu merg în Rahova. Daca vreţi acolo vă duc, dacă nu hai pa"... :)).

Nu apunc să termin povestea şi numărul câştigător îmi iese in faţă. Într-un fel… că dacă nu săream eu în faţa lui probabil nici nu ar fi oprit. Era un microbuz plin şi mult mai mic decât ne-am fi aşteptat. Eu şi peştişorul ne facem loc în spate, în timp ce Em tratează cu şoferul. Avea numai bancnote de 50 şi 100 de euro, iar şoferul avea o problemă de mărunţiş. Îl vad că îmi aruncă o privire încruntată. Îmi spusese din ţară să schimb euro în bancnote mici. Evident, n-am fost atentă la detalii de-astea, aşa că cer ajutorul celor din microbuz. Femeia din dreapta mea, care tocmai îmi facuse loc din spaţiul ei, mă lămureşte direct în limba română. „Nu umblă nimeni cu atâtia bani, da’ staţi liniştiti, mărunţi mai găsim prin buzunar”. Şi o aud că strigă celorlalţi din autocar: „Haideţi mă să-i ajutăm pe oameni. Facem cheta pâna la 4 euro jumătate? ”. Eu fac ochii mari. Mai bine de jumătate din călători erau români. Veneau de la ceva hotel – restaurant unde erau angajaţi. Până la urma s-a găsit cineva cu bani la el, ne-am plătit singuri drumul, dar a fost impulsul necesar ca toţi să sară pe noi cu recomandări şi sfaturi. E drept că făcusem mai puţin de trei ore până acolo, dar nu mă aşteptam sa aud atâtea cuvinte în română. I-am întrebat cum se simt, cum e viaţa lor acolo. Ce-am primit au fost nişte grimase. „E cald, sunt de doi ani aici dar încă nu m-a obişnuit cu temperatura”. Nu am văzut să fie cineva încântat, dar nici n-a zis nimeni că ar vrea să renunţe. Ne-au trimis la ruine, la Camel Park, la templele zeilor, ne-au zis de nişte circuite prin munţi. Pornisem gps-ul pe telefon să vedem unde ne sa coborâm, dar bineînteles nu m-am complicat cu coordonate. Mie nu-mi plac numerele aşa că am stabilit destinaţia Morpheus Apartments. Abia intrasem în Kiti, cand GPS-ul meu arăta că trebuie să schimbăm direcţia spre stânga… adică… spre mare… si spre o zona pustie…

---

VIZUALIZĂRI: 1704 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI