Cea mai intensă vacanță din viața mea - Turcia 2019 (2)

TIPĂREȘTE

Am părăsit insula Gokçeada așa cum se întâmplă de obicei într-un loc care ne-a plăcut mult: cu regretul că plecăm, cu bucuria că l-am cunoscut și cu speranța că poate ne vom mai întoarce vreodată...

Ne-am trezit nu prea devreme, căci pensiunea care ne găzduia servea micul dejun doar după ora 9. Am mâncat, admirând pentru ultima dată fantastica vedere ce ni se înfățișa, cu golful Kaleköy și, în plan îndepărtat, profilul cenușiu al insulei Samotraki (altă tentație pe lista noastră!). Am socotit că am mai avea răgazul să facem câțiva pași și pe străduțele pietruite ale satului Bademli (Gliki pe când insula aparținea Greciei), care începeau să urce chiar din parcarea pensiunii. Am luat aminte la casele vechi de piatră, majoritatea locuite și în stare bună, câteva părăsite și aflate în diferite stadii de degradare... Cafeneaua și magazinașul de suveniruri nu se deschiseseră încă, dar am nimerit biserica ortodoxă, unde era slujbă; am poposit doar câteva minute... Am inspirat cu nesaț parfumul piperat al smochinilor, așa, spre perpetuă aducere aminte... Apoi am plecat, cât să prindem ferry de ora 11.

În port era deja o coadă impresionantă de mașini care se îmbarcau, dar nu ne-au lăsat să ne așezăm la ea, ci am fost direcționați într-o parcare, în dreapta. Curând am înțeles, au prioritate deținătorii unui fel de abonament, dar ne-a mirat că nici măcar nu ne-au permis să cumpărăm bilete în timp ce așteptam, poate nu erau siguri că vom mai avea loc pe vas (67 lire în total; 64 auto plus șoferul și încă 1,5 lire pentru fiecare pasager). În fine, până la urmă am încăput, n-a rămas nimeni de dinafară (deși n-aș fi crezut inițial, văzând câtă populație tranzitează acest itinerariu!). Iar o oră jumate pe mare, iar pescărușii ne-au însoțit pe cea mai mare parte a drumului.

Am debarcat în Kabatepe, am străbătut cei câțiva km până am dat în șoseaua principală ce urmează, în mare, linia țărmului estic al Peninsulei Gallipoli, cu vedere la numeroasele vase ce plutesc pe luciul albastru al Strâmtorii Dardanele. Am depășit orașul Eceabat (se poate lua ferry și de aici spre Çanakkale, dar drumul e un pic mai lung) și am continuat în față încă vreo 7-8 km, până la punctul de traversare de la Kilitbahir.

Nu erau decât câteva mașini în fața noastră, așa că în maxim 10 minute ne-am îmbarcat și am și pornit; m-am mirat nespus, căci citisem că-i foarte aglomerat, că poate dura și 2 ore etc. Aici am plătit 51 de lire și totul a decurs atât de rapid, că n-am avut timp de nicio poză la orar sau tarife! Am călătorit pe un vas mult mai mic decât celălalt, iar durata traversării a fost de vreo 20 de minute, abia am avut timp să facem câteva fotografii decente locului pe care îl părăseam (foarte drăguț de pe mare, cu acoperișurile suprapuse ale caselor, cu minaretele și cu fortul lui vechi!), cât și celui care ne primea cu blocuri și bărcuțe albe; nu departe, într-o piață, am dibuit și silueta celebrului cal troian, ăl’ de-l făcură cadou orașului echipa de filmare de la „Troia”, după ce-și făcură treaba cu el...

Asia, bun găsit! :)

Am străbătut orașul Çanakkale destul de repede, apoi am urmărit indicatoarele către Troia (pe care le întâlniserăm, din loc în loc, încă de dinainte de a intra pe brațul Gallipoli). Se cuvine să menționez că peste tot în Turcia am constatat că obiectivele turistice sunt foarte bine semnalizate, greu să le ratezi. Pentru mai multă siguranță, noi ne-am folosit pe alocuri și de GoogleMaps; seara, la hoteluri, unde aveam net (destul de bun, în general), descărcam harta zonei pe care aveam s-o străbatem a doua zi, apoi o foloseam în regim off-line.

La obiectivele de interes corespunzătoare orașului antic Troia se ajunge pe un drum foarte bun, de doar câțiva km, ce se face în dreapta din șoseaua principală. Sunt două chestii ce merită vizitate acolo, despărțite de vreo 2-3 km: Muzeul Troia și situl arheologic. Noi le-am abordat pe amândouă și n-am regretat deloc!

Întâi ne-a ieșit în cale muzeul. Parcare măricică, locuri speciale pentru autocare și pentru autoturisme (ca la mai toate obiectivele turistice de interes major). Biletul a costat 42 lire de persoană, n-am văzut să fie niciun fel de reduceri. Ca o paranteză, se pot achiziționa tot felul de carduri, valabile mai multe zile, ce îți permit intrarea la o sumedenie de obiective. Recunosc că ne-am făcut temele cam superficial de data asta și n-am realizat că ar fi meritat să-l achiziționăm, de exemplu, pe cel valabil 15 zile, pentru aproximativ 300 de muzee și situri arheologice de pe tot teritoriul Turciei, afiliate Ministerului Turc de Cultură și Turism, la un cost total de 375 de lire (cam 60 euro). Ce-i drept, nici nu știam exact unde vom reuși să ajungem și unde nu... Am făcut la final o socoteală și am constatat că am cheltuit pe obiective turistice aproape 550 lire de fiecare, deci clar ar fi meritat! Există și carduri mai ieftine, ce includ mai puține chestii, grupate pe zone. Pentru cei interesați, recomand site-ul www.turkeytourstravel.com .

Foarte interesant Muzeul Troiei și foarte confortabil de parcurs. O clădire modernă, spațioasă, bine climatizată, organizată pe 4 niveluri, ce prezintă istoria zonei (nu doar a Troiei, ci și a celorlalte vechi orașe-cetăți) în ample explicații atașate numeroaselor artefacte de toate tipurile, excavate din aceste locuri legendare. Textele sunt scrise în limbile turcă și engleză și completate de scheme, desene, fotografii, filmulețe elocvente, care te fac să înțelegi mai ușor succesiunea celor 9 straturi arheologice ale cetății Troiei. Desigur, nu sunt uitați nici Homer, cu ale sale persoanaje de poveste, și nici toți arheologii care au contribuit la scoaterea la lumină și la cercetarea istoriei cetăților. Din păcate, pentru unii din aceștia dragostea pentru cunoaștere a fost dublată de setea de înavuțire, așa că multe din cele mai valoroase artefacte se găsesc azi prin diferite colecții private sau răspândite prin muzeele lumii.

Cam o oră jumate ne-a luat vizitarea muzeului, dar poți să stai la fel de bine o zi întreagă, atât este de interesant! Ne aștepta însă și situl arheologic și ne-am grăbit într-acolo. Altă parcare, și mai mare decât prima, alte bilete, tot 42 lire de căciulă. Imediat după intrare, te întâmpină simpatica machetă a Calului Troian, care poate fi escaladată pe dinăuntru, ceea ce noi n-am făcut. Nici zeci de selfie-uri cu botul, coada sau copitele calului nu ne-am făcut, ca majoritatea celorlalți turiști! Nu știu ce-i cu lumea asta! Aveam să mă irit de nenumărate ori și în celelalte locuri pe unde am mai fost; nu mai poți să pozezi obiectivul decât împreună cu buzele țuguiate ale câte unei domnișoare! Băi, frate, eu înțeleg să ai o amintire cu obiectivul, dar una-două, nu cincizeci! Și după ce ți-ai făcut cele cincizeci de poze, te dai frumușel într-o parte, nu rămâi pe loc să verifici dacă nu-ți lucesc pomeții prea tare!... Uf, m-am mai descărcat un pic...

N-o să descriu pe larg situl arheologic Troia, există articole foarte bune pe AFA și nu numai. O să spun doar că nu-i foarte întins, noi l-am vizitat cam într-o oră, însă bine amenajat, cu pasarele de lemn ce te conduc printre ruine, dar și spre locuri de belvedere, de unde poți avea o imagine mai cuprinzătoare. În plus, din loc în loc sunt panouri explicative, tot în turcă și engleză și indicatoare către diferitele puncte de interes. Pe ici-colo, câte o băncuță sau coș de gunoi. Pisici n-am întâlnit aici, doar o familie de căței (mulți câini comunitari în Turcia, foarte blânzi și bine îngrijiți!) cu 4 puiuți delicioși! Săpăturile continuă încă la Troia, am văzut o echipă de arheologi la lucru.

Ora prânzului fiind trecută de mult, ne-am gândit să ne luăm de-o grijă și cu acest aspect. Văzusem câteva mâncătorii în zona muzeului și ne-am oprit la cea decorată cel mai tradițional, ce s-a dovedit a fi micuțul restaurant al Troia Pension & Camping. Oferta nu era prea stufoasă, ne-a fost prezentată oral de stăpânul casei, dar ne-am declarat mulțumiți cu ce ne-a pregătit doamna, rapid: o salată cu de toate, plăcinte cu brânză și câte o porție de köfte (chiftele la grătar) cu orez. Un pic peste 200 lire. Săru’ mâna pentru masă și să pornim din nou la drum!

Tot spre sud, pe același drum național cu câte 2 benzi pe sens, încă nu prea aglomerat. Peisajul s-a modificat treptat, locul șesului a fost luat de niște munticei împăduriți, șoseaua și-a mai pierdut din benzi. Am traversat o peninsulă, iar ca localitate intermediară îmi amintesc de Ayvacıc (pe care Tati inițial a confundat-o cu Ayvalık, bucuros că a ajuns la destinație!????) După câteva serpentine am ajuns din nou aproximativ pe malul mării, traversam localitate după localitate, șoseaua avea din nou 2 sau 3 benzi pe sens, dar frecvent întrerupte de treceri de pietoni, semaforizate sau nu, sau de sensuri giratorii. Când s-a plictisit, Tati a cotit-o dreapta, fără să ne anunțe. „Hai să facem câțiva pași!”

Chestia asta nouă mereu ne place, să ne abatem din drum pe unde n-am avut niciun gând, dar prea rar ne permitem s-o facem. Am găsit o parcare privată (10 lire), iar după câțiva metri eram deja pe o faleză umbroasă. În dreapta plaja, în stânga terase, pensiuni și, în capăt de tot, portul. Localitatea se cheamă Küçükkuyu și ne-a plăcut foarte tare! Ne-am plimbat până spre port, am mâncat prima înghețată a vacanței, am pozat și în general ne-am bucurat de atmosferă. A fost o pauză bine venită... M-a impresionat monumentul dedicat schimbului de populație „de pe ambele maluri” – exact așa scria...

Ne-am continuat drumul, înainte de Edremit ne-a băgat GoogleMaps pe o scurtătură, chiar pe țărmul mării – un drum ceva mai prost asfaltat și mai aglomerat, de vreo câțiva km, care ne-a scos iar în E87. Până la Ayvalık n-a mai fost mult.

Am luat cazare pe Alibey Adası (Insulița Alibey, cum ar veni – Cunda pe când aparținea Greciei). Ce vreți, iubesc insulele, v-am mai spus!:) Aici nu-i nevoie de ferry sau ceva, insula e conectată printr-un pod de altă insuliță, iar aceasta de continent printr-un alt pod. După câte aveam să ne dăm seama, Cunda reprezintă o destinație de vacanță în sine, cu o sumedenie de lucruri de oferit: zone istorice, plaje, un fabulos oraș vechi, mori de vânt, un parc național.

Ne-a găzduit Cunda Esen Hotel, am avut două camere, una în regim de single, cu mic dejun inclus, preț total 142 euro. Unul din răsfățurile acestei vacanțe... Ne-am cazat și am plecat la plimbare, în 10 minute am ajuns pe faleză. Am luat-o întâi în stânga, am dat peste două terase suspendate deasupra mării, una era aproape goală, la cealaltă n-am găsit masă liberă. De fapt, nici nu ne prea era foame, nu eram hotărâți dacă să mâncăm sau nu... Ne-am decis după câteva minute, când am zărit mesele înșirate direct pe plajă, ceaunul pe pirostrii (ce avea să se transforme în vatră de foc mai târziu), hamacul fixat deasupra vălurelelor... Superb! Am avut parte de una din cele mai exclusiviste cine, toți copiii ăia care ne serveau (aici cred că a fost singurul loc în care am întâlnit și fete) stăteau aliniați la oarece distanță; doar să mișcăm un deget, și începeau să se agite pe lângă noi!... În plus, rataserăm apusul, dar am avut parte de un cer colorat în cele mai frumoase nuanțe de mov și ciclam! Apoi de o semilună frumoasă oglindindu-se în mare și de jocul flăcărilor din ceaun...

Ne-am schimbat direcția, întorcându-ne pe lângă cele două terase suspendate – cea plină tot plină, cealaltă tot goală; hmm... Cam de aici începe acțiunea, bărci ancorate, mâncătorii care de care mai colorate, lume la plimbare, porumb fiert și copt, înghețată (cu spectacolul de rigoare)... Am cotit-o spre străduțele orașului vechi și ne-am „rătăcit” un pic pe ele, căscând gurile în stânga și-n dreapta... Totul cochet, aranjat, mirosind a atmosferă de insulă grecească, cu inconfundabila tușă turcească, totuși... Când ne-am considerat prea obosiți, ne-am îndreptat spre hotel.

Citiserăm că dacă urci pe dealul din spatele hotelului, ajungi în punctul cel mai înalt de pe insulă, de unde se văd frumos împrejurimile. Tot aici sunt ruinele unei vechi biserici și morile de vânt. Doar că Tati a avut damblaua să urcăm cu mașina, ceea ce s-a dovedit a fi o mare greșeală, căci am nimerit pe niște străduțe înguste, unde ne-am împotmolit. Am fost trimisă ca reprezentant al familiei să caut biserica măcar, el rămânând să încerce să întoarcă mașina, cu asistența neprețuită a fiicei noastre. Am dat de ruine (de plâns), ba și de vechea școală, și de una din mori, care părea în stare destul de bună de la depărtare (mi se pare că am citit că-i o cafenea acolo).

Ar fi meritat poposit mai mult pe Cunda, dar n-a fost chip... cel puțin de data asta. Ne-am oprit preț de câteva poze și pe faleza-parc din Ayvalık, apoi am mers mai departe.

Următorul popas programat era orașul Bergama, de care ne-a despărțit cam o oră pe șosea și în care sunt adunate mai multe obiective. Prima dată am abordat Asklepion-ul, că ne era cel mai la îndemână. Parcarea ne-a costat 7 lire, biletul de intrare 36. Și despre acest obiectiv găsiți informații complete pe site, așa că n-o să insist. O să vă amintesc doar că „Asklepioanele” erau în antichitate temple închinate zeului Asklepios, ce funcționau în același timp ca centre de sănătate. Cele mai mari erau la Epidaurus (Peloponez), în insula Kos și aici, la Pergamon, acesta din urmă fiind specializat în tratarea rănilor gladiatorilor. (Mi-am amintit că vizitaserăm unul foarte interesant și la Butrint, în Albania.) Cu deontologia nu cred că stăteau prea grozav, din moment ce cazurile grave nu erau acceptate, stabilimentul ținând la prestigiul său de a fi „un loc unde moartea n-are ce căuta”. De numele acestor așezăminte s-au legat numele unor adevărați părinți ai medicinei moderne; Galenus, în cazul de față.

Nouă ne-a luat cam o oră să vizităm situl, ruinele sunt bine conservate și puse în valoare de explicații bi-lingve. De reținut ar fi că vizita se desfășoară în plin soare, nu prea sunt zone cu umbră, ca prin alte părți. Deci, acționați în consecință. Sunt toalete și în sit, dar și la micul magazin de suveniruri din parcare.

Ghidați de GoogleMaps, ne-am îndreptat mai apoi spre situl arheologic al vechiului oraș Pergamon, unul dintre locurile la care visez să ajung de peste 10 ani, de când vizitarea muzeului omonim din Berlin mi-a aprins imaginația. Acesta se află etalat pe panta și pe culmea unui deal destul de înalt; dealtfel sunt două zone distincte de interes, cea de sus (Akropole), mai importantă și mai interesantă și cea de jos. Pentru cei care țin neapărat să le viziteze pe amândouă, trebuie început de sus (acolo e și intrarea oficială în sit, jos n-am văzut decât ieșire) și coborât apoi pe treptele vechiului teatru antic până la zona inferioară. Diferența de nivel mi s-a părut notabilă (o să vedeți în poze), iar panta e foarte abruptă (e teatrul antic „cel mai vertical” pe care l-am văzut până acum). Noi am vizitat doar zona de sus, ar fi însemnat ca după ce coborâm să urcăm iar dealul per pedes, să ne recuperăm mașina.???? În plus, căldura după-amiezei ne-a pus și ea frâne serioase! A, am uitat să spun că drumul sus-jos se poate face și cu telecabina, n-am idee cât costă.

Până să ajungem însă la Akropole, am trecut pe lângă ruinele Basilicii Roșii, le-am recunoscut din mașină și am țipat la Tati să ne oprim un pic – vechi lăcaș de cult construit din cărămidă roșie, pe locul unui templu ridicat de împăratul Hadrian. N-am intrat s-o vizităm, ne-am mulțumit doar cu câteva fotografii.

Și la Akropole se plătește parcarea, parcă 10 lire. Biletul de intrare tot 42 lire. Nici despre acest obiectiv nu voi scrie separat, așa că o să amintesc doar câteva lucruri. Pergamon a fost oraș antic grecesc, care în perioada elenistică a devenit chiar capitală a Regatului Pergam, sub conducerea dinastiei Attalos în anii 200 î. Hr. Aici a fost inventat pergamentul, care a împumutat numele orașului (aici a funcționat și o mare bibliotecă antică). Mai apoi, după cucerirea romană, Pergamonul a fost capitala provinciei Asia, dar ulterior a fost detronat de rivalul Efes. Situl arheologic este inclus în patrimoniul UNESCO din 2014.

Din gloria trecută a orașului n-a mai rămas mare lucru, dar tot am fost emoționată să mă preumblu printre ruinele vechiului palat regal și să poposesc în umbra coloanelor de marmură albă ale Templului lui Hadrian. Cele mai importante artefacte – componente ale Templului Atenei și întregul Altar închinat lui Zeus – se pot admira azi (așa cum am făcut-o și eu în două rânduri chiar) la Muzeul Pergamon din Berlin. Ce caută acolo, știe toată lumea: arheologii care au investit în scoaterea la lumină a acestor minuni au considerat că li se cuvin de drept, așa că și le-au însușit în numele țării a căror cetățenie o purtau. Legislație în acest sens nu prea era pe vremea aceea, se poartă tratative în prezent, dar puține speranțe ca valoroasele artefacte antice să-și regăsească drumul către casă...

Două cuvinte doar despre vestitul teatru antic construit de greci și consolidat de romani, cu o capacitate de 10000 de persoane, cu 3 secțiuni orizontale distincte și cu o perspectivă de te iau toate amețelile când privești spre bază! N-am avut curaj să cobor decât câteva trepte, oricum pe căldura aia nu vedeam niciun rost! A, și mai oferă Akropola asta vederi fabuloase, atât spre orașul Bergama, cât și spre lacul de acumulare Kestel!

Ne-am încheiat vizita la umbra unui copac, pe terasa cafenelei de la intrare, revigorându-ne cu câte o cafea și un pahar de apă rece...

Ar mai fi fost de interes Muzeul Arheologic din Bergama, primul de acest fel din Turcia, dar nu mai era timp și pentru el, până la următoarea cazare din Kuşadası mai aveam de străbătut vreo 200 km.

Masa de prânz am luat-o la un restaurant chiar la intrarea în Aliağa; am văzut indicatorul și am coborât în parcare. Nu ne-a venit să credem ce oază de liniște ne aștepta! Mese și scaune așezate direct pe iarbă, la umbra copacilor, iar dincolo de un gărduleț, la 2-3 metri, marea! Un golf fără valuri, cu câte o barcă ancorată în larg sau agățată la câte un mic ponton... Ora prânzului trecuse de mult, așa că eram singurii clienți. Familia toată era la masă înăuntru și când am intrat, ne-au întâmpinat de parcă eram niște prieteni buni pe care îi așteptau în vizită! Foarte ospitalieri turcii, mai ales cei cu care am interacționat pe coasta de vest! (Cei din Istanbul parcă un pic mai înțepați, dar nu generalizez; peste tot am dat de oameni grozavi!) Ne-au dus apoi în bucătărie și la lada frigorifică, să ne alegem ce vrem. Câștigătoare au fost vreo 2-3 meze (îmi amintesc de niște iaurt cu vinete coapte – o nebunie!), urmate de ceva pește și de nelipsita salată cu de toate. Delicios!

Tot cam pe-aici am hrănit și mașina prima dată în Turcia. Cu o singură excepție, am alimentat de la Shell; costul motorinei 6,2 – 6,5 lire/litru. Am văzut peste tot oferte de 5 lire și ceva, dar ni s-au părut dubioase și n-am încercat; poate erau ok, nu știu.

Ne-am continuat drumul, am tăiat peninsula Foça, la capătul căreia am intrat, în sfârșit, pe autostradă. Am uitat să vă spun că reușisem să luăm card HGS din Gokçeada (25 lire cardul propriu-zis plus încărcat cu 50 lire egal 75 de lire); și cartelă de telefon cu internet inclus și-a luat Tati tot de acolo, alte 110 lire.

Altă viață pe autostradă! Bucuria nu ne-a ținut mult, căci pe măsură ce ne apropiam de Izmir, devenea din ce în ce mai aglomerat. Izmirul ne-a impresionat teribil, mă refer la dimensiuni, am mers minute bune pe lângă el și nu se mai termina! De vizitat l-am lăsat pe altădată (deși inițial mă bătuse gândul, normal, dar v-am zis că a trebuit să selectez la sânge).

Am ajuns la Kuşadası aproape de ora 19, destul de devreme cât să mai prindem o bălăceală în superba piscină infinity a hotelului, La Vista Boutique Hotel & Spa pe numele lui complet. Aici am avut un apartament cu living și dormitor, de asemenea cu mic dejun inclus, la 160 euro. Alt răsfăț! În plus, poziționarea lui a fost excelentă, cu vedere la mare, chiar între Peninsula Yılancı și Güvercinada (Insula Porumbelului).

În seara aia nu ne-a mai ars de nicio plimbare, de fapt am vrut să ajungem la un restaurant pe care-l ochisem pe GoogleMaps, dar pe care l-am găsit închis. Până la urmă ne-am dat seama că nu ne era chiar așa de foame, prânzul întârziat încă se simțea în stomac și am sfârșit prin a ronțăi niște fistic pe balconul apartamentului nostru și a ne hidrata cu câte o berulă. 70 lire cina pentru 3 persoane!???? (Aveam să mâncăm ulterior la banii ăștia, și chiar cu mai puțini, și chiar mâncare adevărată! Voi povesti la momentul respectiv! Turcia este o țară tare accesibilă!)

Ne aștepta încă un tur de forță: Efesul, Casa Fecioarei Maria și – speram – Şirince, plus drumul către următorul popas, Bodrum. Era clar că va trebui să tăiem de pe listă Priene, Milet și Didim! Totuși, parcă n-am fi plecat din Kuşadası fără să-l mirosim așa, deloc!... Eu și Tati oricum ne trezim mai devreme, așa că am lăsat fata să mai doarmă și, după micul dejun, am plecat în recunoaștere. Am ajuns mintenaș la Insula Porumbelului, de fapt legată de oraș printr-un dig construit acum câteva zeci de ani. A fost folosită în trecut ca avanpost militar, iar în prezent este amenajată ca o mică și frumoasă grădină botanică, prin care te poți plimba gratis între orele 8 și 23; noaptea se închide. Totul e înconjurat de zidurile de apărare reabilitate total, iar în vechiul fort sunt expuse machete de corăbii și scheletul unei balene. Pe insuliță se mai găsesc un far alb, un monument dedicat lui Barbaros Hayreddin Pasha (cunoscut și sub numele de Barbă Roșie), mulți iepurași pufoși în libertate, câteva pisici planturoase și o colonie de porumbei, într-un spațiu special amenajat. Tare bine ne-a prins această plimbare de dimineață, am fost aproape singuri acolo...

Am asistat apoi la plecarea (cu multă gălăgie și muzică la volum crescut) vaselor cu turiști spre excursiile lor zilnice, în timp ce ne-am continuat incursiunea pe faleză, în direcția centrului. Am remarcat și Turnul cu Ceas, și un parc frumos, cu o fântână ce avea în mijloc o statuie albă, tot cu porumbei. Mi-ar fi plăcut să urcăm în orașul vechi, dar nu era timp de asta. Câțiva pași prin bazar tot am făcut, ne-am dus pe o stradă și ne-am întors pe alta și am zis că, de bine, de rău, l-am bifat și pe-ăsta.

După ce ne-am decazat, a trebuit să ne întoarcem câțiva km pe drumul pe care veniserăm cu o zi înainte. Toate punctele de interes sunt apropiate între ele și am decis să începem cu Efesul. Bine am făcut, căci e un sit destul de întins, cu o sumedenie de elemente super-interesante, iar zonele de umbră sunt și aici foarte rare – destul de solicitant deci.

Înainte să intrăm în zonă, am fost controlați la documente de o echipă de jandarmi (toată lumea era controlată). Apoi se mai merge puțin și drumul se bifurcă: Efes în dreapta, Casa Fecioarei Maria în stânga. Am mers în dreapta, vreo 2-3 km. Parcarea e imensă și gratuită (parcă), iar biletul de intrare costă aici 72 lire. Am vizitat întâi ruinele unei biserici dedicate Fecioarei, unde am intrat în vorbă cu un nene ce însoțea un grup de vreo 10-12 măicuțe, îmbrăcate toate la fel (catolice, după cum păreau). M-a întrebat de unde sunt și, după ce i-am răspuns, a zis: „Me – Irak. Buum, buum!” Și a început să râdă. Oamenii sunt extraordinari; indiferent de cât de aprige sunt condițiile în care-și duc zilele, reușesc de multe ori să-și păstreze simțul umorului. Din instinct de conservare, cred...

M-a impresionat colecția de sarcofage de piatră, unele superb decorate. M-am cocoțat pe treptele Teatrului Antic, ăsta avea dimensiuni normale și ne-am pozat și noi, de data asta, în fața celebrei Biblioteci a lui Celsius, pe care nu mă mai săturam s-o admir! Mi-a plăcut foarte mult și frontonul Templului lui Domitian. Am vizitat și ansamblul Caselor Terasate, la care se plătește separat (36 lire biletul) – unul sau mai multe palate romane, parțial conservate (se lucrează încă), unde pot fi admirate mozaicuri deosebit de frumoase și resturi de picturi murale.

Ne-am nimerit să trecem pe lângă un ghid care povestea în engleză unor turiști vestici ceva despre Împăratul Traian și cum a cucerit el Dacia. „Teritoriul României se chema pe atunci Dacia.” „Wow! N-am știut!”, a replicat un tip. Ne-am băgat în vorbă, desigur: „Noi suntem din România!” Ghidul s-a bucurat și ne-a arătat locul unde scria, cu litere grecești, că Traian a cucerit Dacia. Da, chiar am recunoscut „Dakiko”!

Am mers apoi până în capătul vechiului drum pavat cu plăci mari de marmură, unde mai sunt câteva artefacte, printre care un mic odeon. Am remarcat că aici este cealaltă intrare în sit; cred că grupurile venite cu autocarul intră pe o parte și ies pe cealaltă. Noi a trebuit să facem drumul înapoi, până la parcarea în care aveam mașina.

Super-tare Efesul, am plecat copleșiți! Parțial, și de căldură! :)

Ne-am schimbat direcția spre Casa Fecioarei, dar până acolo am văzut indicator cu Seven Sleepers Cave și ne-am oprit. Ai mei n-au mai avut chef să vină, m-am dus singură. Am văzut câte ceva din sit printre niște gratii, nu se vizitează, nu pare amenajat. Citisem povestea și-mi plăcuse. Pe scurt, este despre 7 tineri frați creștini, care au fost îngopați de vii într-o grotă a cărei intrare s-a zidit, din porunca împăratului roman Decius (sec. 3), pentru vina de a nu se fi lepădat de credința creștină. Ei s-ar fi trezit 200 de ani mai târziu, toți în aceeași zi, ar fi reușit să facă o spărtură în zidul care între timp se șubrezise, iar unul dintre ei s-a dus în sat, să cumpere pâine, plătind-o cu o monedă ce avea pe ea chipul lui Decius. Prima dată băiatul era să fie linșat, oamenii crezând că a găsit un tezaur vechi, dar pe urmă au înțeles. Toată lumea s-a minunat nespus, considerând întâmplarea o reconfirmare a puterii lui Dumnezeu. Povestea celor 7 tineri din Efes apare în diverse documente, semnate de Sf. Grigorie din Tours (sec. 6) sau Pavel Diaconul (sec. 8), dar și în Coran. La un moment dat, tinerii au plecat cu adevărat la Domnu’ și apoi au fost canonizați. Se pare că relicvele celor 7 au fost găsite de cruciați, iar astăzi s-ar găsi la Marsilia, în Biserica St. Victoire.

În zonă este și o tavernă tradițională, tare ne mai îmbia răcoarea ei, dar ne era teamă că ne vom moleși și o s-o lăsăm baltă cu vizitatul...

Am ajuns în curând la Casa Fecioarei Maria, după ce am urcat serpentinele unui deal. Și despre acest loc există o poveste, cea a călugăriței Anna Katharina Emmerick, care a trăit la o mânăstire din Germania în sec. 19 și ale cărei viziuni au făcut posibile descoperirea locului unde Maica Domnului și-a trăit ultimii ani din viață. Și aici se plătește – 10 lire parcarea și 35 de lire de persoană intrarea pe proprietate. Am perceput locul ca pe unul de pelerinaj pentru toată lumea, de orice credință; majoritatea vizitatorilor erau turci, dar am auzit vorbindu-se în jur multe alte limbi, printre care și româna.

Am lăsat mașina într-o parcare mare, parțial umbrită de pini mediteraneeni, apoi am coborât o alee în pantă, vreo 2-300 m, ajungând în zona cafenelei, tarabelor cu suveniruri și toaletelor, zonă pe care am tranzitat-o rapid. Am admirat un baptisteriu uriaș, săpat pur și simplu în sol, apoi la mică distanță am întâlnit căsuța de piatră, simplă și frumoasă, umbrită de un copac gârbovit, cu trunchiul încins de inele metalice. În căsuță nu ai voie să fotografiezi, dar te poți reculege câteva secunde în fața micului altar împodobit cu lumânări aprinse. Din ce îmi amintesc, sunt doar 2 încăperi, cea cu altarul și alta în care sunt expuse câteva „daruri” făcute Fecioarei de celebre fețe bisericești (papi, de exemplu), atunci când au vizitat acest loc.

Pe urmă am coborât spre izvorul despre care se crede că are apa sfințită; de fapt sunt mai multe captări, cu debit destul de mare, nu durează mult să-ți umpli recipientele pe care ți le-ai adus de acasă (cât pe ce să uit!; străbătusem jumate din parcare când mi-am amintit și m-am întors la mașină după câteva pet-uri goale). Nu știu cât o fi de sfințită apa, dar e rece și gustoasă, numai bună să te revigoreze într-o zi caniculară de august!...

Până la Şirince GPS-ul ne dădea vreo 15-20 km, nu eram inițial hotărâți să mergem acolo, dar era păcat să ratăm, fiind atât de aproape! În plus, trebuia rezolvată și problema mesei de prânz. Tot pe drumuri șerpuite am parcurs această distanță, dar am ajuns și am parcat chiar la intrarea în sat, la Restaurantul Artemis; „două dintr-o lovitură”!

Şirince are o istorie veche și a fost locuit preponderent de greci până la schimbul de populație din 1923. S-a păstrat încă arhitectura caselor vechi, de piatră, majoritatea locuite în prezent de etnicii turci, multe transformate în taverne sau boutique-hoteluri; s-au păstrat și vreo 2 biserici. Numele de Şirince (însemnând „drăguț” în limba turcă) i-a fost dat, se pare, de guvernatorul de Izmir, în 1926. Locul atrage zilnic sute de vizitatori, atrași de farmecul străduțelor pietruite, exclusiv pietonale, mărginite de case cochete, totul scăldat într-o mare de flori și de verdeață!

Am prins o masă cu vedere la casele de pe deal și am mâncat în compania (activă a) pisicilor de pe terasă, apoi am pornit a face câțiva pași prin sat. Am nimerit imediat în zona bazarului și a cafenelelor, care mai de care mai colorate și mai frumos gătite! Pur și simplu, nu știi încotro să-ți îndrepți privirile și camera foto! Oferta era impresionantă – vin, produse din măsline, săpun, jucării și tot felul de alte chestii manufacturate etc! Muzici din toate părțile, flori, decoruri tradiționale, lume cât încape!... Greu de reprodus atmosfera aceea fantastică...

Am ajuns până la o intersecție unde era o moschee, am zis să ieșim din nebunia aia și am hotărât s-o cotim spre dreapta, pe o străduță pietruită, ce părea să urce. Vă recomand cu căldură încălțăminte cu talpă aderentă când vizitați Şirince, altfel riscați să vă accidentați. Zona asta mi-a plăcut și mai mult, mai puțină agitație, colțuri tradiționale minunate, pisici, taverne, cafea la nisip...

Era cât pe ce însă să mă țăpănez cu o tanti care, de la fereastra de la etajul unei case vechi, invita trecătorii să intre, să-i viziteze locuința; pe ușa de la intrare era scrisă aceeași informație, stângaci, în mai multe limbi: costul = 1 liră. Am zis că hai, 1 liră nu înseamnă nimic... Am urcat, împreună cu Milena, Tati n-a vrut. Tanti ne-a arătat plafonul frumos sculptat în lemn al unei camere și a menționat „300 de ani!” Pe urmă ne-a îndemnat să cumpărăm din produsele expuse pe niște rafturi – botoșei tricotați, ierburi aromatice ambalate, săpun de casă, chestii de-ăstea... Nu-mi trebuia nimic, dar am întrebat totuși cât costă o punguță cu vreo sută de grame de legume deshidratate și mărunțite, un fel de „vegeta” – 30 de lire. Nu, mersi! Am plătit cele 2 lire pe care le datoram și am coborât, în vociferările doamnei. Deci, nu pierdeți nimic dacă declinați invitația! :)

Am ajuns la biserica din deal, Sf. Dumitru pe numele ei. Construcția albă, masivă, se ține destul de bine, dar interiorul arată jalnic. Se disting încă vreo câteva chipuri de sfinți, precum și un Hristos central, pe iconostasul de lemn... De jur împrejur era o mică expoziție de tablouri. Am ieșit cu sufletul amar, am mai admirat un pic din pridvor priveliștea către vale, apoi am coborât la parcare...

În Selçiuk ne-am abătut doar câteva minute până în fața ruinelor Bisericii Sf. Ioan Evanghelistul (cel căruia i-a fost încredințată Fecioara după crucificarea lui Iisus, spre a-i purta de grijă); biserica păstrează și mormântul sfântului. Mi-ar fi plăcut s-o vizităm pe îndelete, dar era deja trecut de ora 5 după-masa și mai aveam drum lung de făcut... Selçiuk-ul, atât cât l-am tot foit astea două zile în sus și-n jos, mi s-a părut un orășel tare drăguț, mi-a părut rău că n-am căutat aici loc de cazare. Mai are multe de oferit pe lângă cele bifate de noi: rămășițele unui templu închinat Artemisei, o citadelă pe un delușor, un muzeu arheologic. În fine, poate altădată...

Am parcurs drumul spre Bodrum fără nimic semnificativ, doar că am trecut minute bune pe lângă un lac uriaș, Bafa pe numele lui; pe harta Google aveam însemnat situl arheologic Herakleia, aflat pe țărmul său nord-estic, dar evident că a trebuit să-i spunem adio deocamdată. Apusul de soare l-am admirat câteva minute undeva, pe marginea șoselei, cu puțin înainte de finalul traseului...

Bodrumul ne-a întâmpinat cu o ploaie de bouganvillea de toate culorile și cu balamucul consacrat deja de pe șoselele sale tot mai înguste, cu cât ne apropiam de zona veche a orașului. Aici am avut cea mai ieftină cazare din tot sejurul, o triplă cu mic dejun la doar 54 de euro, la Pasha Motel – un hotelaș fără mari pretenții, dar curat, administrat de 2 tipi, poziționat perfect însă, la câțiva pași de plaja pubică a orașului (spre stânga) și de faleza cu terase și bazar (spre dreapta). Am renunțat la cină, dar nu și la plimbarea de seară, care ne-a amețit și ne-a obosit teribil, până am ieșit din zona turistică și ne-am pierdut pe străzile orașului... Ne-am pierdut la propriu; când ne-am uitat pe hartă și am văzut cât de mult ne depărtaserăm, ne-am crizat, dar numai un pic. Ne-am redresat traseul și ne-am încheiat seara cu o bere cumpărată de la un mic supermarket și savurată pe marginea promenadei, alături de localnici, cu ochii la vaporașele ce se legănau pe mare...

Bodrumul are multe de oferit din punct de vedere turistic, ne propuseserăm ca a doua zi dimineață să vizităm măcar Citadela și rămășițele mausoleului lui Harnicanas, una din cele 7 minuni ale lumii antice. Obosiserăm însă și am preferat să ne relaxăm vreo oră și ceva pe liniștita plajă din apropiere... Câteodată se mai termină și Duracell-ul, ce să-i faci?! :)

(va urma)

---

VIZUALIZĂRI: 3576 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI