La plimbare, prin Cappadocia – partea II-a

TIPĂREȘTE

7 octombrie 2019. Și ceasul, și telefonul de la recepție, sună mult prea devreme. La ora 5.00 suntem la microbuze. Este o vreme optimă de zburat cu balonul. Nu avem o distanță prea mare de străbătut. Numai vreo 8 – 10 km, până undeva în zona Çavuşin – Göreme. Totuși, mergem cu mașina cam 45 de minute. Chiar și așa, ajungem pe întuneric și oprim chiar lângă balonul nostru. Acesta este, deocamdată, culcat la pământ și primește aer de la o suflantă. După cam 10 minute începe și încălzirea acestuia și, ușor, ușor, balonul se ridică la verticală. Într-un final, suntem invitați în nacelă. Deși mă urc ultimul, am un loc privilegiat, aproape de un colț al nacelei, cu vizibilitate în două direcții. Nu am avut curiozitatea să număr colegii de zbor, dar remarc faptul că nu sunt numai membrii grupului nostru. Cred că, în total, am fost cam 30. Nu am avut curiozitatea, cred că nici nu aș fi putut, să număr și baloanele din aer. Ghida a menționat la un moment dat cifra 250. Este posibil. Din nefericire, nu am idee pe deasupra căror locuri trecem. Îmi aduc aminte de un tur al orașului Rodos, unde, șoferul trenulețului care ne-a plimbat, tot drumul ne-a explicat, în cinci limbi, ceea ce vedem. Același lucru l-am întâlnit și în excursia cu vaporul în lungul peninsulei Athos. Probabil că ar fi fost posibil și aici. Oricum imaginile sunt spectaculoase, chit că zona este locuită, sau nu. Pe la jumătatea perioadei, putem admira și răsăritul soarelui, spectaculos peste culmile învecinate. Zborul durează cam 50 de minute. Este de admirat îndemânarea pilotului, care conduce balonul într-un alt loc decât cel de decolare, exact acolo unde ne aștepta mașina, cu platforma pe care se așează, cu mare precizie, nacela. Momentul se încheie cu o fotografie de grup, un păhărel de șampanie și înmânarea unor diplome, nenominale.

Microbuzul ne întoarce la hotel la timp pentru a mai prinde micul dejun. După acesta, începe programul zilei.

Pentru început, ne întoarcem în Avanos, orașul de pe malurile Râului Roșu, unde am fost și ieri. Aici ne oprim la Sentez Avanos Hali, un atelier de confecționat și, bineînțeles, vândut covoare. Timpul petrecut aici depășește cu mult așteptările mele: peste două ore și jumătate. Începem cu o prezentare, în limba română, din partea unei românce stabilită de mult timp în Turcia, ce pare a avea un rol important în firmă. Prezentarea cuprinde câteva date despre companie, dar și prezentarea proceselor tehnologice de fabricație, de la gogoșile viermilor de mătase, la războaiele de țesut. În final ni se face o prezentare a principalelor tipuri de produse. Interesant este faptul că între acestea se află și tablouri. Nu chiar „Răpirea din serai”, dar pe aproape. Urmează partea cea mai lungă, negocierile și cumpărăturile. La plecare, sunt destul de mulți dintre ai noștri care se laudă cu o achiziție.

Următorul obiectiv este, cred eu, cel mai important al zilei: „Muzeul în aer liber Göreme”. În fapt, este vorba de un complex monahal creștin, cu începuturi în secolul al II-lea și în folosință până în perioada bizantină. Este inclus în Patrimoniul UNESCO din 1985. Zona Cappadocia a fost un adevărat loc de refugiu al creștinilor în perioada de persecuție romană. Totodată, aici s-au născut mai mulți dintre sfinții noștri, cel mai important dintre ei fiind [Sfântul Vasile cel Mare. Probabil că și numărul acestora o face pe ghida noastră, este drept de altă religie, să-l încurce pe Vasile cu Nicolae, născut tot în Turcia, dar ceva mai la vest. Zona mai este recunoscută și pentru faptul că a ignorat iconoclasmul impus de biserica bizantină în secolele VII – IX. Toate bisericile, săpate în stâncă, sunt bogat pictate, cu desene păstrate în condiții relativ bune. Tocmai aceste picturi au făcut ca otomanii ce au cucerit zona, necunoscători ai denumirilor creștine, să numească locașurile după una din picturile ce păreau mai importante. Aceste denumiri se păstrează și astăzi, astfel că avem „Biserica mărului”, „Biserica șarpelui” sau „Biserica neagră”. Interesant este faptul că picturile de până prin secolul al IV-lea sunt monocrome, într-o culoare maro – roșcată, iar cele din următoarele etape sunt policrome. Din nefericire, în nici un spațiu interior nu este permis fotografiatul sau filmatul, în fiecare locație fiind un „cerber” de pază.

Spuneam că toate bisericile sunt săpate în stâncă, de regulă cu o singură navă, cu sau fără stâlpi de susținere, și de dimensiuni relativ mici. Avem la dispoziție o oră și jumătate, atât pentru muzeul în sine, cât și pentru o altă biserică aflată în afara incintei, peste drum, la circa 150 m mai spre vest. Suntem lăsați să ne facem singuri traseul. Parcurg pe rând „Biserica mărului”, „Biserica șarpelui”, „Biserica Isus Pantocrator”. Pentru aceasta din urmă, stau la coadă, pe o alee în trepte, timp de vreo 15 minute, numai pentru a-i vedea interiorul printr-un grilaj închis. Interesant este faptul că „Biserica șarpelui” este, de fapt, „Biserica Sfântului Onophrius”. Nu cred că este Sfântul Onufrie al nostru, pentru că cel de aici a fost, de fapt, o femeie ascunsă în straie preoțești pentru a fugi de trecutul de prostituată și de bărbații ce o urmăreau.

Urc, apoi, până la „Refectoriu”. Aici ar trebui să identific magazia, bucătăria și sala de mese, dar mă cam încurc între ele. Cred că ar fi fost util un audio – ghid. Remarc, apoi, că sunt în criză de timp și cobor, pentru a mai vizita și „Capela Sfântul Vasile”. Aici îmi atrag atenția două morminte în pronaos, cu scheletele întregi, la vedere. Nu am idee dacă sunt originale, sau copii de plastic. Prea sunt complete și frumos aranjate. Coada mă împinge din urmă, și nu am timp să le analizez.

Dar cea mai mare biserică a complexului este, însă, în afara incintei muzeului. Se numește „Tokali (Buckle) Kilise”. Nu știu dacă traducerea „Biserica cataramei” este corectă sau nu. Accesul se face cu o parolă dată de ghidă. Din nefericire, biserica este în curs de reabilitare, și ne cam împiedicăm de schele. Prima biserică pe acest loc a fost săpată prin secolul al IX-lea, iar ulterior a fost extinsă. Astăzi se disting 4 zone: biserica veche, biserica nouă, biserica de jos, sub nivelul bisericii vechi și „parecclesion” (capelă bizantină) , la nord de biserica nouă. Prin ce atrage atenția această biserică?! - prin picturile sale. Într-un predominant albastru, comparat de ghidă cu „albastrul de Voroneț”, sunt înfățișate scene din viața lui Isus și a lui Ioan Botezătorul care, pare-se, nu se regăsesc în iconografia vestică. Cred că și aici ar fi fost util un audio – ghid.

Urmează masa de prânz care, din nefericire, nu mi-a rămas în amintire decât prin faptul că, la plecare, am cumpărat de la un comerciant local niște sâmburi de caise, prăjiți și sărați, mai buni decât orice fel de alune.

Apoi, după numai câteva minute de mers cu autocarul, oprim într-un punct înalt, de belvedere asupra „Ortahisar Belediyesi”, adică Municipiul Ortahisar. Din păcate, ori nu mi s-a spus, ori nu am auzit eu explicații cu privire la ceea ce vedem. Îmi aduc aminte, însă, că prin programul inițial ni s-a promis și o vizită la „cel mai înalt con de tuf calcaros”. Presupun că acesta este. Documentarea de acasă mă lămurește. Turcii îl numesc „Ortahisar Kalesi” – Castelul Ortahisar. Situat în mijlocul orașului, castelul este una dintre primele așezări cu mai multe etaje din lume. Primii care au început să sape locuințe aici au fost hitiții. În perioadele ulterioare, etaje noi au fost excavate, apărând nivelurile superioare. A fost folosit de romani, bizantini, seljucizi și otomani. A avut un rol important în adăpostirea caravanelor ce parcurgeau „Drumul Mătăsii”. Aflată la o altitudine de circa 1200 m, formațiunea are o înălțime de 85 m și, datorită văilor din zonă, o înălțime de 120 m pe latura sudică, cea pe care o vedem noi. Avem circa 15 minute la dispoziție, pentru a admira priveliștea și a face fotografii.

Revenim din nou la hotel, pentru a-i lăsa aici pe cei câțiva colegi de excursie care nu s-au înscris la excursiile opționale.

Pornim, apoi, mai departe și ne îndreptăm iarăși spre Avanos. De data aceasta nu ne mai oprim în oraș, ci traversăm „Râul Roșu” și continuăm drumul spre nord pentru, circa, încă o jumătate de oră. Următoarea destinație este „Orașul subteran Özkonak”. Ni se spune că în zonă sunt 36 de orașe subterane ce au constituit adăpost pentru populația locală în vremuri de restriște. Fiecare din acestea puteau primi câteva mii de persoane, inclusiv animalele din gospodărie, timp de mai multe luni, până când cotropitorii părăseau zona. Nu toate orașele subterane sunt obiective turistice. Cele mai multe sunt folosite pe post de depozite. Cele vizitabile sunt de diverse mărimi, cel mai mare având 10 etaje în adâncime. Cel ales pentru noi, cred că este unul dintre cele mici, având numai 4 etaje.

O imagine întâlnită într-un prospect turistic, anterior acestei excursii, îmi arăta un asemenea oraș dezvoltat pe verticală, cu încăperi la nivele diferite și scări de acces între acestea. Pentru mine, „Orașul subteran Özkonak” a fost o deziluzie. Am văzut destule lucruri interesante: spații de adăpostit animalele la primul nivel, spații de depozitare diverse, dintre care unul special pentru păstrarea vinului, coridoare ce pot fi închise cu uși de piatră sub forma unei roți, nenumărate încăperi de diferite forme și dimensiuni, toate săpate în stâncă, coloane de ventilație până la suprafața terenului. Dar, diferența pe verticală între ceea ce se numesc „etaje” nu depășește 50 cm. Sunt, practic, 2 – 3 trepte între două încăperi succesive. Ar fi o diferență mai mare, între „etajele – 3 și – 4”, între care este un tunel de circa 20 m lungime, destul de sinuos ca traseu, și care coboară ceva mai mult. Ghida nu îl recomandă persoanelor cu probleme medicale, putând apărea greutăți de respirație. Eu îl parcurg, dus și întors, fără probleme. În capăt se află o încăpere săpată în piatră, ca toate celelalte.

Ieșirea se face la nivelul „etajului – 3”, la vreo 50 m mai la nord de intrare. Aici remarc faptul că între cele două diferența nu este mai mare de 1,50 m. Acasă, pe un sait de impresii turistice pe scurt, găsesc mai multe recenzii negative despre acest obiectiv, toate însoțite de mențiunea „nu recomand”. Subscriu acestei idei, înțelegând că sunt alte orașe subterane mult mai interesante.

Înapoi la autocar și înapoi spre sud. Următoarea opțională a zilei, și ultima este „Aşıklar vadisi”. Prezentată în programul excursiei ca fiind „Valea Îndrăgostiților”, întâlnită pe alte saituri sub numele de „Valea Dragostei” sau „Valea Iubirii”, este un loc în care, după părerea mea, ar trebui interzis accesul celor sub 18 ani. Nu voi detalia. Interesant este totuși faptul că locul are succes, că este în circuitul turistic, și nu numai. Privind de sus, am remarcat jos în vale o pereche de miri veniți să-și facă aici fotografiile tradiționale. În plus, este locul de unde se închiriază, și unde se fac circuite cu ATV-uri. În cele 20 de minute petrecute acolo am remarcat trei coloane de peste 20 asemenea vehicule venite sau plecate din vecinătatea locului unde am parcat noi. Am remarcat că majoritatea conducătorilor de ATV erau turiști proveniți din Asia. Acest aspect a avut și un dezavantaj: ne-a umplut nițel de praf.

În final, încheiem și această zi turistică, și ne îndreptăm spre hotel. Trebuie să ne odihnim bine căci ziua ce urmează va fi una dificilă. Ne întoarcem în Antalya.

X X

X

În caseta tehnică voi recomanda această destinație, dar numai pentru partea de excursie programată. Cele două opționale ale sfârșitului de zi nu au fost pe gustul meu, au fost o pierdere de timp și de bani. Cred că, din multitudinea de obiective din zonă, se putea găsi și altceva, mai interesant.

X X

X

Încă de la fața locului, am rămas cu impresia că traseul autocarului nu a fost chiar optim ales. Chiar dacă zona nu este foarte întinsă, de ce am trecut în două zile de trei ori prin același oraș? M-au convins de aceasta „Google”, împreună cu „Hărți” care, folosindu-se de telefonul meu, m-au cadorisit cu un e-mail, cu ilustrarea, pe zile, a traseelor parcurse în excursia din Turcia. În ultima fotografie anexată se poate vedea, este drept că prezentând oarecare aproximație, traseul parcurs de noi în ziua de 7 octombrie. Deși seamănă, nu este mâzgălitura unui copilaș pe perete.

---

VIZUALIZĂRI: 1432 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI