GRAD SATISFACȚIE
NOTARE MEDIE REZULTATĂ
Cetatea Albă - reflecții istorice
Încurajaţi de succesul obţinut în noiembrie 2016 cu excursia organizată la Cernăuţi, profesorii din cercul de informatică al soţiei mele au hotărât ca în minivacanţa de 1 Mai a anului 2017 să organizeze o excursie la Odessa şi Cetatea Albă, alte locuri cu încărcătură istorică pentru poporul român. Ca fost profesor de istorie şi ca un pasionat de tot ceea ce ţine de trecutul nostru nu puteam să ratez această oportunitate, mai ales că nu am fi avut curajul să întreprindem pe cont propriu o astfel de călătorie.
Lipsa de informaţii asupra stării drumurilor din Bugeacul ucrainean şi-a spus din plin cuvântul – organizatorii excursiei au crezut că dacă vom trece graniţa pe la Galaţi - Giurgiuleşti vom parcurge o bună bucată din drum pe şosele româneşti, a căror stare ne era cunoscută, dar realitatea s-a dovedit mai rea decât cele mai negre închipuiri.
Mai întâi, lentoarea cu care s-au mişcat atât grănicerii moldoveni cât şi cei ucraineni a bătut orice record. Se pare că doar cu 3 zile înainte în Ucraina intrase în vigoare o lege care dispunea că paşapoartele trebuie verificate atât de grăniceri, cât şi de poliţişti. Aşa că, după verificarea prin sondaj a bagajelor, după ce vameşii ne-au restituit paşapoartele şi credeam că puteam pleca, ele au fost strânse din nou pentru a le înmâna poliţiştilor. Bineînţeles că organizatorii au trebuit să îi sensibilizeze şi pe ei şi cu toată atenţia acordată – denumită eufemistic „transparenţă” – sejurul nostru prin vămi a durat nu mai puţin de 3 ore. Unde mai pui că, pentru a ajunge pe teritoriu ucrainean am trecut prin 2 vămi moldoveneşti care, deşi se aflau la doar câţiva kilometri una de alta, au presupus îndeplinirea aceloraşi formalităţi. Datorită topografiei specifice a Bugeacului ucrainean – o porţiune îngustă de pământ situată în sudul Republicii Moldova – era să mai trecem printr-un rând de vămi pentru că drumul care ocoleşte limanul Nistrului trece iarăşi pe la moldoveni. Cercetând mai bine harta organizatorii au constatat că mai există un drum spre Odessa care trece chiar pe limanul Nistrului, pe podul de la Zatoka, aşa că s-a luat hotărârea să urmăm acest traseu. Mai precis, de la Tatarbunar (y) nu am luat-o spre zona litorală, prin Zhovtyi Yar, pentru că drumul părea şi mai rău, ci prin Sărata, spre Zelene, iar în intersecţia de aici am luat-o spre Cetatea Albă.
Că veni vorba despre drumuri, nu credeam că pot exista altele mai proaste decât cele de la noi. Cel pe care-l parcurgeam noi părea distrus după un proiect întocmit cu responsabilitate, în care nici proiectantul şi nici executantul nu a omis vreun detaliu. Am mers cu o medie de 20 km/h pentru că gropile erau atât de mari şi de multe, că erau imposibil de ocolit, iar în 2-3 rânduri roata autocarului a lovit cu atâta putere aripa interioară, încât am crezut că s-a stricat suspensia şi că vom rămâne acolo. Aceasta este de fapt starea tuturor drumurilor din Bugeacul ucrainean, care au fost construite în anii 50 ai secolului trecut, în plin război rece, pentru a servi şi ca piste de aterizare pentru avioanele militare ale timpului, iar după ce nu au mai putut servi şi acestui scop au fost neglijate. Statul ucrainean investeşte foarte puţin în întreţinerea lor – am întâlnit doar câteva porţiuni de drum reabilitate, care ne dădeau nădejdi, dar nici nu apuca bine autocarul să prindă viteză că şi trebuia să încetinească.
Practic, până la Cetatea Albă este o sărăcie lucie şi un peisaj încremenit în timp ce aminteşte de ultimii ani ai Uniunii Sovietice, la tot pasul putând fi văzute maşinile şi camioanele ce constituiau cândva mândria industriei sovietice. Probabil că localnicii preferă vechile Volgi, Mosckwici-uri şi Lada şi din raţiuni practice, ele rezistând mai bine pe aceste drumuri şi se repară mai ieftin, ca şi vechile camioane şi autobuze. Întreaga zonă se prezintă aşa pentru că este în mod evident o margine uitată de lume, cu legături terestre dificile cu restul teritoriului ucrainean iar contribuţia ei la bugetul central este infimă în comparaţie cu cel necesar unei bune administrări.
Am fost însă surprins să constat că majoritatea caselor din localităţile prin care am trecut sunt după model săsesc, ca în Ardeal, şi mi-am reamintit că în întreaga Basarabie a existat o puternică minoritate germană, estimată în anul 1941 la peste 100.000 persoane şi care, în baza unui acord dintre Antonescu şi Hitler din acelaşi an, a fost transferată în Germania.
În Cetatea Albă – sau Belgorod-Dnestrovsky, cum i-au spus ruşii (însemnând Oraşul Alb de pe Nistru, spre a-l deosebi de alte oraşe cu numele de Belgorod din cuprinsul Imperiului ţarist) – am ajuns spre seară şi am străbătut doar o parte din el, în drum spre Zatoka. Mi-a făcut impresia unui oraş cenuşiu şi amorţit, asemeni multor altora din cuprinsul fostei Uniuni Sovietice, însă, cum urma să ne întoarcem a doua zi pentru a vizita cetatea, speram să-mi pot schimba întrucâtva impresia.
Am fost însă cuprins de emoţie când la orizont a început să se zărească limanul Nistrului şi podul de la Zatoka, lung de vreo 200 metri, construit peste Strâmtoarea Ţarigradului, prin care Nistrul se varsă în Marea Neagră. În perioada interbelică Zatoka (Zatocea) era un mic sat de pescari şi reprezenta cea mai estică localitate a României Mari; în timpul Uniunii Sovietice a devenit o staţiune destul de căutată – un fel de Eforie – pentru că se putea face plajă atât la mare cât şi la limanul Nistrului. În prezent îşi petrec concediile aici turişti din Republica Moldova şi din zona limitrofă a Ucrainei care au venituri (şi pretenţii) mai modeste şi care preferă mai multă linişte; nu pentru că staţiunea ar arăta rău, ci pentru că nu oferă suficient din ceea ce îi tentează în prezent pe tineri.
Călătoria din ziua următoare spre Cetatea Albă era să ne coste scump: abia ce ieşisem de pe podul rutier (căruia am fost din nou tentat să îi estimez jumătatea care, pe vremea României Mari, marca graniţa dintre noi şi fosta Uniune Sovietică), că ne-a şi oprit poliţia ucraineană pentru două nereguli majore – şoferul nu se odihnise suficient, după ce în ziua precedentă condusese de plăcere timp de 17 ore pe drumurile complet distruse, iar autocarul nu fusese înregistrat la nu ştiu ce oficiu. Amenda era uriaşă, echivalentul a vreo 600 euro şi, timp de mai bine de jumătate de oră am stat bosumflaţi pe lângă autocar, mulţi regretând decizia de a întreprinde această excursie. Până la urmă organizatorii au dat dovadă de „transparenţă” deplină şi totul a revenit la normal, iar procesul-verbal de contravenţie, pe care poliţiştii apucaseră să-l scrie, a fost rupt şi dat la reciclare.
În drum spre cetatea medievală am trecut din nou prin Bilhorod-Dnistrovskyi – cum îi spun acum ucrainenii oraşului, deşi nu au alt Bilhorod care să justifice diferenţierea – iar ceea ce am văzut nu mi-a putut schimba impresia iniţială. Este un oraş mic, cu blocuri comuniste gri, cărora li se scorojesc tencuielile. Igor, ghidul nostru, care este român şi a copilărit într-un sat din apropiere, ne-a spus că localnicii lucrează în special în turism, la Zatoka, şi cu câştigurile din sezonul estival încearcă să supravieţuiască tot anul. Oraşul nu a prosperat prea mult nici în timpul Uniunii Sovietice pentru că populaţia a crescut de la 33.495 locuitori în 1930 – când era pe locul 17 în România Mare, fiind mai mare decât Bacăul, de pildă – la doar 50.078 locuitori în 2011. Unde mai pui că şi structura etnică s-a schimbat radical, românii reprezentând acum mai puţin de 2%.
Parcarea la cetate este chiar în apropierea Turnului porţii principale iar ceea ce îşi atrage atenţia încă de la început este mărimea ei impresionantă. A fost cea mai mare cetate a Moldovei iar în prezent constituie cel mai mare sistem medieval fortificat de pe teritoriul Ucrainei. Trecutul ei este la fel de impresionant, fiind fondată în sec. V î. e. n. de grecii din Milet, care i-au dat numele de Tyras, ruinele oraşului antic putând fi încă văzute în faţa intrării principale. De-a lungul timpului oraşul a alternat perioadele de independenţă cu cele ale unor stăpâniri efemere sau de mai lungă durată – a dacilor lui Burebista, a romanilor, hunilor, bizantinilor, genovezilor, tătarilor, moldovenilor, turcilor şi ruşilor. Şi numele lui s-a modificat în timp: Tyras, Turris, Asprocastron, Maurocastron, Moncastro, Asprocastron, Turla, Cetatea Albă, Akkerman, Belgorod, Bilhorod.
Cetatea actuală îşi are nucleul în fortăreaţa construită de genovezi prin sec. XIII. Ulterior au fost ridicate zidurile primei incinte, pentru sporirea capacităţii de apărare – numită Cetatea dinlăuntru – iar în cele din urmă a fost edificată şi cea de-a doua incintă, mai mare – Cetatea dinafară – destinată adăpostirii civililor în timpul asediilor. S-a ajuns astfel la o suprafaţă fortificată de peste 9 hectare, cu ziduri groase şi 34 de turnuri înconjurate cu un şanţ cu apă şi pod mobil la intrare. La acestea se adăuga citadela sau donjonul în care apărătorii se puteau retrage în cazul în care asediatorii ar fi ocupat ambele incinte, într-o încercare disperată de a rezista până la sosirea ajutoarelor. Turnurile erau denumite fie după ocupaţia celor însărcinaţi să le apere (al rotarilor, al pescarilor), fie după destinaţia lor în timp de război (al comandantului, cu praf de puşcă) sau în timp de pace (al paharnicului, al aprodului, al pitei), fie aveau denumiri abstracte (al neamului, al crăiesei, al roabei, al veseliei, cu caturi, cu lemn, cu pisanie, al stemei). În prezent turnurile poartă denumirile pe care le-au primit la mult timp după dezafectarea cetăţii şi care n-au avut nicio legătură cu ea – al lui Ovidiu, al lui Puşkin etc.
Atât zidurile cât şi turnurile s-au păstrat într-o stare incomparabil mai bună decât cetăţile rămase în stăpânirea Moldovei, care au fost distruse de Alexandru Vodă Lăpuşneanu la ordinul turcilor, însă suferă din cauza lipsei de întreţinere curentă şi a unui proiect de restaurare a întregii cetăţi, pentru recrearea farmecului medieval. În prezent incintele au mai mult aspectul unui bâlci, cu locuri de distracţie pentru copii, cu tonete care vând ca suveniruri pretinse cioburi de amfore antice şi magneţi cu Ştefan cel Mare, dar şi chioşcuri cu bere şi mici. În beciul Turnului cu praf de puşcă este o expoziţie cu instrumente de tortură, destul de macabre, mai ales că este slab luminat, deşi este clar că nu aceasta a fost destinaţia încăperii.
Cum domnii moldoveni nu aveau cronicari oficiali, nu se ştie exact când şi în ce împrejurări a ajuns Cetatea Albă în stăpânirea lor. Probabil că au profitat de slăbirea puterii tătarilor şi au preluat-o fără vreun efort deosebit, pe care memoria colectivă l-ar fi reţinut. Cea mai veche menţiune privind apartenenţa ei la Moldova datează din anul 1386, din timpul lui Petru Muşat, când se numea încă Moncastron. În timpul lui Alexandru cel Bun primeşte denumirea de Cetatea Albă şi tot el aduce de aici în capitala Moldovei moaştele Sfântului Ioan cel Nou – care se va numi apoi „de la Suceava”. Ioan a fost un negustor grec din Trapezunt, născut prin anul 1300, foarte evlavios şi care îşi trăia efectiv credinţa, motiv pentru care constituia un exemplu pentru locuitorii cetăţii cosmopolite. Comportamentul lui i-a atras însă şi invidia negustorului veneţian Reitz care, pentru a-l pierde, i-a spus comandantului tătar al cetăţii că Ioan ar dori să se convertească la vechea credinţă a tătarilor, tengriismul. Vestea i-a provocat comandantului o mare încântare dar, când a fost confruntat cu refuzul lui Ioan, s-a mâniat şi l-a supus la cazne şi ulterior unei morţi de martir, pe care Ioan a îndurat-o cu seninătate.
Cum după moartea lui Ioan s-au petrecut mai multe minuni care i-au fost atribuite, trupul lui neputrezit a fost deshumat şi mutat într-o biserică din oraş, de unde, în anul 1402, a fost adus de Alexandru cel Bun la biserica Mirăuţi din Suceava – numită aşa pentru că aici erau miruiţi domnii Moldovei la urcarea lor pe tron. A stat aici până în anul 1589, când a fost mutat în noua catedrală mitropolitană cu hramul Sfântul Gheorghe, şi a fost considerat ocrotitorul Moldovei înainte ca Sfânta cuvioasă Parascheva – adusă în ţară abia în anul 1641 – să îi uzurpe titlul. A avut şi un destin nefericit: în anul 1686, când regele polon Jan Sobiesky s-a retras din campania eşuată din Moldova, mitropolitul cărturar Dosoftei, care era filopolon, a trebuit să îl urmeze. El nu a plecat însă cu mâna goală, ci cu odoarele şi cu documentele Mitropoliei precum şi cu moaştele Sfântului Ioan cel Nou, pe care le-a depus în biserica din oraşul polonez Jolkiew, unde au stat aproape o sută de ani. Abia în anul 1783 au fost readuse în catedrală mitropolitană din Suceava de episcopul Herescu al Rădăuţilor, faptul fiind posibil întrucât la acea dată atât Bucovina cât şi Galiţia poloneză se aflau sub ocupaţie austriacă.
Practic însă, chiar dacă se întorsese acasă, din cauza noii graniţe austriece Sfântul continua să fie absent din viaţa religioasă al Moldovei iar absenţa lui i-a profitat cuvioasei Parascheva, care se afla mai la îndemână. Ce a urmat este îndeobşte cunoscut.
Din cetate am ţinut să ieşim la limanul Nistrului care, lângă ziduri, are şi o porţiune netedă, ca o plajă. Chiar dacă apa din liman este dulce, întrucât Nistrul se varsă în Marea Neagră, Cetatea Albă era port atât la fluviu cât şi la mare. Avea o poziţie favorabilă comerţului maritim pentru că în timpul furtunilor valurile mari nu se propagau şi în liman iar corăbiile – comerciale sau pescăreşti – găseau uşor ape liniştite. Pescuitul era, se pare, o activitate destul de profitabilă din moment ce însuşi Petru Rareş a fost negustor de peşte înainte de a se urca pe tron, şi făcea aici dese călătorii de afaceri.
Pescarii din Cetatea Albă au scris dealtfel un capitol inedit din istoria Moldovei, care nu este însă deloc amintit în manuale. Dezvoltarea cetăţii a stârnit rivalitatea negustorilor genovezi din cetatea Lerici (Oceacovul de astăzi) situată la vărsarea Niprului în mare, proprietatea fraţilor Senarega. Corăbiile genoveze au început să le atace pe cele moldoveneşti şi, când situaţia a devenit de nesuportat, la 25 mai 1455 o mână de pescari din Cetatea Albă, cu câteva pânzare, au cerut găzduire în Lerici pretextând că abia au scăpat dintr-o furtună. Odată ajunşi înăuntru ei şi-au scos armele, au dezarmat străjile şi au preluat controlul cetăţii iar fraţii Senarega au fost luaţi prizonieri şi au fost duşi la Suceava, unde sunt predaţi domnului Petru Aron. A fost singura iniţiativă privată care a adus un câştig teritorial pentru Moldova. De atunci cetatea Lerici (căreia i se mai spunea şi Vozia) a devenit proprietatea domnilor moldoveni, faptul trebuind privit ca unul firesc din moment ce pe întregul ţărm al Mării Negre dintre Cetatea Albă şi Mangop exista o importantă populaţie de moldoveni, amintită în documentele vremii.
Tot pe aici, dinspre liman, se pare că au pătruns turcii în cetate pe 5 august 1484, după şapte zile de asediu. Chilia – cealaltă cetate de la mare – căzuse la 14 iulie, în urma campaniei fulger întreprinse de sultanul Baiazid al II-lea împotriva Moldovei. Ştefan cel Mare a bănuit că la mijloc ar fi fost şi o trădare şi nu este deloc exclus pentru că el fortificase Cetatea Albă pentru a rezista unor asedii de durată. Oricum, după escaladarea zidurilor apărătorii ar fi trebuit să continue rezistenţa în citadelă până la sosirea ajutoarelor, ceea ce se pare că nu s-a întâmplat, garnizoana preferând să capituleze. Baiazid al II-lea a distrus oraşul a cărui populaţie, estimată la 20.000 locuitori, a fost strămutată la Constantinopol.
Lunile iulie-august ale anului 1484 au fost o perioadă de coşmar pentru Ştefan cel Mare, care a pierdut tot ce realizase până atunci în lupta împotriva turcilor. Fără Chilia şi Cetatea Albă – „plămânii” prin care respira economia Moldovei – principatul va începe să decadă. Ştefan nu a putut repeta performanţa lui Alexandru Vodă din anul 1451 care a recucerit Cetatea Albă după ce turcii o cuceriseră în anul anterior, deşi s-a străduit îndestul, acceptând inclusiv umilinţa de la Colomeea. Încercarea lui Petru Rareş de a relua lupta antiotomană s-a încheiat cu un eşec şi mai răsunător, el pierzând şi cetăţile Lerici şi Tighina precum şi sudul Basarabiei, unde turcii au creat Raiaua Tighina. Mulţi moldoveni au părăsit teritoriul raialei iar în locul lor turcii au colonizat tătari, care au plecat însă în anul 1812 pentru a se stabili în Dobrogea şi în Cadrilater, atunci când ruşii au ocupat Basarabia. În locul tătarilor au fost aduşi colonişti ruşi şi ucraineni, care de atunci sunt majoritari în acest colţ de provincie.
Poate v-am obosit cu atâtea amănunte istorice dar am făcut-o ca să vă fac să înţelegeţi ce a însemnat pentru mine să fiu acolo, în inima acelei cetăţi multimilenare care ne-a aparţinut odată. Am urcat pe metereze şi am mers de-a lungul lor, uitându-mă prin creneluri în zare, spre limanul Nistrului şi spre câmpul din faţa cetăţii, încercând să-mi imaginez ce au văzut ostaşii moldoveni în acea fatidică zi de 5 august 1484. Ulterior, urmele unui secol de dominaţie moldavă se vor şterge, se vor estompa sau vor fi minimalizate în mod deliberat. Pe Turnul porţii principale era stema Moldovei cu pisania pusă de Ştefan cel Mare: „În anii de la Întruparea Domnului 6984 s-au săvârşit această mare poartă, în zilele binecredinciosului Io Ştefan voievod şi în zilele panului Luca şi panului Herman”. În zidul din stânga Turnului este încastrată o ghiulea de piatră, trasă poate chiar în timpul asediului din anul 1484. Acum, în dreptul stemei moldave şi a pisaniei flutură o flamură cu stema oraşului Bilhorod-Dnistrovskyi, astfel că nu se poate şti dacă mai sunt la locul lor. Biserica ridicată de Ştefan cel Mare în cea de-a doua incintă a fost distrusă de turci, care au construit în locul ei o moschee, ce s-a năruit şi ea, însă minaretul s-a păstrat până în zilele noastre.
Am ieşit ultimul din grupul nostru din cetate, trecând pe lângă nişte turişti occidentali şi asiatici care se fotografiau la intrare. Ce reţin ei din ceea ce le explică ghizii? Că stăpânirea moldavă asupra Cetăţii Albe o fost doar una din efemerele stăpâniri care s-au succedat în cele două milenii şi jumătate de existenţă neîntreruptă, că a fost cucerită de pravoslavnici de la turci în urma unui război pentru eliberarea creştinilor din Balcani, evenimentul permiţând intrarea întregii Basarabii în epoca modernă.
Este un punct de vedere greşit? Depinde din ce unghi priveşti evenimentele şi câtă greutate îi dai fiecăruia. Graniţa dintre istorie şi ideologia bazată pe fapte istorice este foarte îngustă şi poţi să nici nu-ţi dai seama când o treci, cum se întâmplă deseori în manualele de istorie. Spre exemplu, în septembrie 1924 a avut loc „insurecţia” de la Tatarbunar care, dincolo de implicarea certă a Uniunii Sovietice, a surprins prin numărul mare de participaţi – peste 1000, toţi provenind din rândul populaţiei locale ucrainene – prin amploarea luptelor dintre rebeli şi militarii români, veniţi chiar din Cetatea Albă, dar şi prin asprimea represiunii. Evenimentul este prezentat pe larg în manualele ucrainene şi deloc în cele româneşti – poate pentru că a relevat starea de nemulţumire a populaţiei basarabene faţă de abuzurile noilor funcţionari români, aroganţi şi corupţi, ori pentru că personalităţi marcante ale vremii, între care Romain Rolland, Albert Einstein, Upton Sinclair, George Bernard Shaw, Louis Aragon şi Thoman Mann – şi-au manifestat adeziunea faţă de cauza insurgenţilor.
Poate că ar trebui să luăm lucrurile aşa cum sunt – Cetatea Albă nu va mai fi vreodată a noastră şi este inutil să căutăm argumente pentru a ne îndreptăţi în faţa ucrainenilor. Ei nici n-au astfel de complexe, chiar dacă independenţa lor este de dată recentă. Cetatea face parte şi din trecutul lor iar pentru încărcătura ei istorică este considerată o locaţie potrivită unde tinerii îndrăgostiţi să îşi unească destinele – în timpul vizitei noastre două perechi de proaspăt căsătoriţi au avut şedinţe foto pentru albumul de nuntă.
La întoarcerea în Odessa (voi posta curând impresiile) toţi eram puţin nostalgici. O traversare în sens opus a podului de la Zatoka a marcat părăsirea teritoriului vechiului Bugeac, pe care cine ştie când îl vom putea revedea.
Trimis de marimag in 06.06.17 21:36:20
- Nu a fost singura vizită/vacanţă în UCRAINA. A mai fost în/la: CERNÂUȚI
4 ecouri scrise, până acum, la acest articol
NOTĂ: Părerile și recomandările din articol aparțin integral autorului (marimag); în lipsa unor alte precizări explicite, ele nu pot fi considerate recomandări sau contrarecomandări din partea site-ului AmFostAcolo.ro („AFA”) sau ale administratorilor.
- Coordonate GPS: 46.20007800 N, 30.35231100 E - CONFIRMATE
ECOURI la acest articol
4 ecouri scrise, până acum, la acest articol
@marimag: Frumoasă lecție de istorie domnule profesor (de istorie) din orașul copilăriei și adolescenței mele - Piatra Neamț! Mulțumim!
Într-o altă conjunctură, plecând din București, am făcut și eu traseul pe care îl descrii atât de amănunțit. De drumurile din sudul Moldovei și Ucrainei ne-am "lovit" și noi la fel de dureros. Nu voi uita niciodată porțiunea impracticabilă dintre Cetatea Albă și Bolhrad - Vinogradivka asfaltată cândva, atunci când am fost noi - și înțeleg că și după aceea - plină de gropi pe care nu le poți nici număra, nici ocoli. Îmi închipui cât de exasperați au fost șoferii dacă au preferat să meargă pe câmp, croind un nou drum cu roțile propriilor mașini. Drumul de pământ este mai neted și mai bun, dar numai atunci când nu plouă.
Și trecerile de frontiere au ajuns proverbiale. A fost cel mai scurt circuit pe care l-am făcut, dar am colectat cele mai multe ștampile pe pașaport: Leușeni - Palanca - Maiaky - Vinogradivka - Vulcanești - Giurgiulești sunt numai intrările și ieșirile în sau din Moldova și Ucraina. În afară de punctele vamale românești, peste tot am pierdut mult timp. Este un lucru știut că ucrainenii așteaptă "darul".
Foarte frumos articolul, interesant și de folos celor care sunt interesați de evenimente istorice care nu sunt redate sau asupra cărora nu se insistă în manualele școlare.
Felicitari!
Îmi place lecția de istorie și mi-ar mai place să citesc articole viitoare scrise de dumneavoastră din care să aflu mai multe despre istoria locurilor pe care le vizităm.
Fotografiile sunt la rândul lor pline de semnificații!
Călătorii plăcute!
Articolul a fost selectat ca MiniGhid AmFostAcolo pentru această destinaţie.
Articol selectat ca fiind „de interes editorial crescut” (interes crescut din pdv al politicii saitului!)
— e fie (1) dintr-o destinaţie apreciată ca „inedită”, fie (2) despre un obiectiv/destinație la care, la momentul publicării, nu existau impresii recente.
Voturile FB/FU, B/U sunt de valori semnificativ mai mari.
(Eventualele voturi exprimate anterior selecţiei au fost «convertite» în unele de 1300 PMA, respectiv 600 PMA)
- Folosiți rubrica de mai jos (SCRIE ECOU) pentru a solicita informații suplimentare sau pentru a discuta cele postate de autorul review-ului de mai sus
- Dacă ați fost acolo și doriți să ne povestiți experiența dvs, folosiți mai bine butonul de mai jos ADAUGĂ IMPRESII NOI
- Dacă doriți să adresați o întrebare tuturor celor care au scris impresii din această destinație:
in loc de a scrie un (același) Ecou în "n" rubrici, mai bine inițiati o
ÎNTREBARE NOUĂ
(întrebarea va fi trimisă *automat* tuturor celor care au scris impresii din această destinație)
- Jul.2016 Cetatea Alba - istorie, impresii de calatorie si recomandari — scris în 10.05.17 de Radix7 din IASI - RECOMANDĂ
- Aug.2012 Cetatea Alba - perla pierduta a Voievodului Stefan — scris în 30.08.12 de iulianic din BUCURESTI - RECOMANDĂ
- Oct.2009 Cateva ore de istorie si o plimbare incantatoare la Cetatea Alba — scris în 17.05.10 de ileanaxperta* din BUCURESTI - RECOMANDĂ