Casa Vox Montis din Voineasa/ Valea Lotrului

TIPĂREȘTE

Am revenit la Voineasa şi pe Valea Lotrului. Pensiunea la care fuseserăm cazaţi anul trecut era rezervată ȋn această perioadă şi am fost dezamăgit pentru că ne plăcuse mult. Era rezervată ȋncă o lună de atunci ȋncolo. Ȋn orice staţiune sunt mai multe oferte de cazare şi astfel am pornit odiseea căutării pe internet. Foarte haios a fost când am recunoscut unele vile şi pensiuni care, din fotografiile postate, păreau aşezate ȋn mijlocul unor pajişti, cu gazon sau fâneaţă rază de 50 de metri ȋn jurul lor. E un deliciu să-ţi pictezi ȋn minte amplasamentul unei pensiuni din poze ȋncercând cu ghiduşie să ignori faptul că ştii bine unde se află, ba din memorie, ba din google hărţi. E savuroasă distanţa dintre peisajul pastoral indus ȋn mod voit de cei care zugrăvesc detaliile pe internet şi realitate. Nu de puţine ori am găsit pensiuni care ţi se păreau ȋn creierii munţilor, ascunse ȋntr-un luminiş sau la o distanţă de o bătaie de puşcă de civilizaţie şi care, ȋn realitate, erau pe I. Gh. Duca (strada principală din staţiune) cu gardul la o distanţă de un metru de şoseaua judeţeană. Ȋntr-adevăr, unele sunt construite dincolo de curte, cu un gazon frumos ȋn faţă ca o "perdea de protecţie" ȋmpotriva traficului rutier, dar zidul altora ȋncepe chiar din gard de-l atingi cu mâna.

Până la urmă am ales Casa Vox Montis. Şi de ce să fiu rău, era şi ea destul de aproape de strada principală, undeva ȋn nordul staţiunii; cum coteşte drumul spre stânga pe Valea Mănăileasa, ea se afla undeva pe dreapta, dincolo de un pod, pe drumul care urmăreşte firul Lotrului. Domeniul acestei pensiuni poate fi localizat extrem de precis pe orice hartă: se află exact la confluenţa dintre râul Lotru şi afluentul său, Mănăileasa. Adică Lotru curge prin fundul curţii, unde ai o poartă dacă vrei să-i ȋncerci puterea curentului, iar Mănăileasa curge de-a lungul altei laturi a curţii, dincolo de un zid ȋnalt de piatră. Dacă stai ȋntr-o cameră dinspre sud, când va fi linişte, vei auzi cum plouă, ȋnsă nu este decât râul care curge peste bolovani, ȋn apropiere. Chiar ieşi pe balcon să vezi dacă ȋntr-adevăr plouă sau nu. Pensiunea „Vocea Muntelui” are vreo două etaje, fiecare cu patru camere cu baie proprie, iar la mansardă n-am urcat să văd ce este acolo, din curte se mai vedeau totuşi nişte ferestre. Unul dintre criteriile principale după care am ales-o a fost televizorul. Am pigulit ȋn toate ofertele detaliul acesta, căutam unul plat, care trebuia să aibă cu siguranţă un slot USB ca să bag stickul cu desenele animate copilului. Tarzan, Jane, Tantor, Terk şi profesorul ţicnit s-au văzut la perfecţie. Curtea era spaţioasă ȋncât am putut bate mingea la discreţie. Era o minge din aceea mai uşoară şi un şut foarte puternic abia o trimitea la celălalt jucător. Dar să termin cu pensiunea mai ȋntâi. La parter era o sufragerie cam cât două din apartamentul meu, cu mese ca la restaurant şi un mare televizor plat atârnat ȋntr-un colţ ca o pânză de păianjen. Ȋn celălalt capăt, trona o canapea cu o masuţă pentru şah şi table. Bucătăria era mai mare ca o sufragerie de bloc. Avea două frigidere mari, aproape goale şi un aragaz ȋnsoţit de o hotă cam stranii, SF. Aragazul era probabil electric, iar hota semăna cu o plasmă, era ȋnclinată şi dispunea de nişte butoane gen touchscreen, leduri, pe care n-am avut curajul să apăs, deşi proprietara ne-a făcut instructajul. Am folosit microundele. La parter, sub scară, mai este o baie de serviciu cu o maşină de spălat performantă, aproape nouă, ȋnghesuită ȋn spatele vasului de toaletă. Din bucătărie ieşi ȋntr-o terasă mare, acoperită şi mărginită până la brâu de un zid. Aveai la dispoziţie două mese de lemn lungi, fiecare ȋnsoţită de două bănci. Noi am mâncat la o masă rotundă, tot din lemn, pe lângă care se gudurau nişte scaune-fotoliu rabatabile, aflată ȋn colţul dinspre curte. Mai era şi o masă ȋn miniatură, evident pentru copii, care avea nişte scăunele ca ȋn povestea cu albă ca zăpada. Restul terasei era ocupat de o masă de ping-pong. Dacă e să-mi exprim o părere personală aş zice că aş fi preferat o masă de biliard, pentru că trebuia să te apleci mereu să cauţi mingea aia mică printre picioarele atâtor scaune. Această terasă se prelungea ȋn lungul casei pe ȋncă vrei 15 metri, pe o lăţime de 4 metri, sub care se aflau un şemineu, un grătar, un maldăr de lemne şi o masă de lemn cu scaune. Tot ȋn zonă se află şi camera centralei termice, care are 100 kw, necesară pentru o asemenea construcţie.

Ȋn partea din faţă a pensiunii, pentru iubitorii de aspecte rustice, odihnea pe veci, sub câteva ghivece de flori, o căruţă cu jug. Pe partea ȋnsorită a casei erau două legăne de lemn, lângă care o „groapă” cu nisip şi tot felul de jucării de plastic (şalupă, tractor…). Dincolo de grădină, aproape de malul Lotrului, se afla o cabănuţă cu terasă şi un lac 4x8 metri după aproximarea mea şi, adânc de până ȋntr-un metru, după spusele plutei uneia dintre undiţele băgate sub streaşină. Am dubii că ar fi fost vreun peşte acolo sau nu le plac bobiţele de pâine şi cocoloaşele de mămăligă la orele după-amiezii. Căbănuţa aceasta are, pe ambele laturi, terase acoperite, fiecare cu scaune, mese şi canapele, dar nu de calitatea celor de pe terasa de la bucătărie. Erau şi câteva şezlonguri de plastic, pe gazonul de lângă lac aproape sub umbra unui nuc tânăr. Seara, când stăteai pe balcon, puteai admira ritualul aducerii unei vite de la păscut şi introducerii ei ȋn grajdul proprietăţii vecine, dar şi ȋmpotrivirea vocală a dobitoacei faţă de stăpâna prea puţin grijulie cu manierele domestice.

Ieşind din curte şi pornind spre dreapta poţi ajunge ȋn zece minute de mers, pe o pajişte mare din stânga drumului, urcând puţin, pe care poţi pune la treabă copilul să culeagă un buchet pentru mama lui. Ca să-i dai palpilaţii, dacă nu e cuminte, poţi traversa cu el puntea peste râu, care se bălăngăne ca-n filme dacă sari pe mijlocul ei. La minusuri, din punctul meu de vedere, este un câine mare, ciobănesc, lăţos, din soiul celor care se iau la trântă cu ursul. Cu toate că proprietarul m-a asigurat că nu muşcă şi e cuminte, eu unul nu m-am simţit comfortabil să-l am prin preajmă. Adevărul este că nu a dat nici cel mai mic semn de agresivitate, dar ȋţi cam ȋngheaţă inima când se duce spre copil. Pe timpul nopţii l-au cam chemat străbunii pentru că le-a dat glas cu un hămăit vibrant de câteva ori, numai bine ca să nu te mai ia somnul o oră. Al doilea minus a fost faptul că a curs cabina de duş, ieşea apă pe dedesubt de ziceai că e viitură. Era acolo ȋn mijlocul băii o scurgere, ȋnsă nenea care a finisat podeaua şi a pus gresia ȋn loc să se comporte ca meşterul Manole s-a comportat ca un Dorel. Nu sunt meşter ȋn treburi de acestea, dar cred că ar fi fost bine ca podeaua să aibă o oarece pantă care să conveargă spre scurgerea asta. Nu bag mâna ȋn foc, ȋnsă dacă puneam un boloboc ȋn baie dădea perfect orizontal. Ciudat este că şi la pensiunea de anul trecut curgea pe dedesubt cabina de duş de stăteam cu un prosop acolo.

O parte bună este că ai fi putut să faci câteva activităţi gospodăreşti ȋn cazul ȋn care stai mai mult pe la oraş. Puteai sparge nişte lemne, jumuli nişte buruieni, aprinde focul cu un băţ pe care-l roteşti etc. ; n-am făcut nimic din toate aceste pentru că am stat puţin. Ȋmi luasem şi nişte filme bune pe un stick, dar n-am văzut niciunul.

---

VIZUALIZĂRI: 1890 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI