Ultimii clienţi ai unei idilice case

TIPĂREȘTE

Ţineam neapărat să ajungem în partea de nord a Insulei La Palma întrucât e cel mai recomandat loc pentru a admira stelele. Cum infrastructura turistică a insulei este net inferioară altora din Arhipeleagul Canarez, a durat ceva timp perioada de căutări astfel încât alegerea să corespundă şi altor criterii, ca de exemplu poziţionarea ei astfel încât să permită şi accesul la traseele de drumeţie din cele două zile despărţite de noaptea petrecută în nord.

Am ales o casă rurală în El Tablodo, sat în care am ajuns la vreo două ore după lăsarea întunericului, coborând către el de la şoseaua ce înconjura insula pe un drum cu hârtoape şi îngust, dar, mai ales, extrem de abrupt. Caracteristică ce a determinat stări de teamă în sufletul Adrianei şi strângeri ale mânerelor portierei de i s-au albit degetele.

                Proprietarul ne-a transmis anterior detalii cu privire la modalitatea de a ajunge la destinaţie şi ne-a înştiinţat că iluminatul public e redus ca intensitate având în vedere faptul că ne aflăm într-o Rezervaţie Starlight, însă nici chiar o întuneceală să îţi bagi degetele în ochi nu mă aşteptam să găsim la faţa locului.

                Memorasem punctele de orientare expuse în mail, precum tomberonul galben de gunoi existent la prima intersecţie după ce intri în sat, casa albă ce apare după a nu ştiu câta curbă, piatra sub care vom găsi cheia, dar imaginaţi-vă un sat cocoţat pe coclauri, cu o casă aici şi două mai încolo, cu un “drum” pe care erai nevoit să înghesui maşina cu mare atenţie pentru a nu-i şifona oglinzile laterale în coborârea pe o pantă ce devenea tot mai abruptă. Ce intersecţie, care tomberon vizibile prin buruienile crescute pe ambele margini ale uliţei?

                Abdicăm de la respectarea reperelor gazdei şi ne lăsăm pe mâna GPS-ului. Ne oprim într-un loc atât de strâmt la un cot al drumului şi improvizăm o miniparcare de abia mai poate trece cineva pe lângă maşină, când suntem anunţaţi că destinaţia noastră este pe partea stângă.

                Pornim lanternele telefoanelor şi păşim pe o cărare îngustă către o casă situată undeva mai sus de şosea. Batem la uşi, ridicăm puţin vocea în speranţa că cineva iese din ea pentru a ne arăta camera. Iar când o uşă se deschide aflăm că persoana ce a mânuit clanţa e un turist iar gazda stă undeva mai sus, în dos.

                Şi coboară spre noi nedumerită, întrucât el nu mai aşteaptă oaspeţi. Îi arătăm rezervarea şi – ca şi cum nu s-au acumulat deja în cantităţi consistente oboseala şi frustrările de a nu ne fi cazat încă la ora asta – se luminează la chip şi ne informează că trebuie să ajungem în altă parte a satului. El administrează ambele case, numai că nu ne poate conduce până acolo întrucât e ora la care trebuie să se ocupe de masa şi culcarea pruncilor. Îţi vine să paralizezi când ne indică prin noaptea deasă cam în ce zonă a satului trebuie să ajungem…    

                Bombănesc, vă daţi seama! Cu ce folos? Că nu înmoi inima nimănui. Imaginaţi-vă un plonjon în necunoscut şi legat la ochi. Cam aşa mă simţeam eu. Trebuia să ajungem nu ştim unde şi noroc cu răbdarea Adrianei că a reţinut cum trebuie o indicaţie şi cu pozele de pe net ale casei, pe care am indentificat-o la lumina lanternelor telefoanelor.

                Casa va rămâne o amintire întipărită pentru totdeauna în memoria noastră turistică. Atât pentru dificultatea de a ajunge cât şi pentru arhitectură şi poziţionare.  

Adriana s-a îndrăgostit de ea! A pozat-o şi măsurat-o aidoma unui proiectant, şi-a notat detalii, i-a savurat frumuseţea dorind să o transpună pe un domeniu al cărui plătitori de taxe şi impozite să fie familia noastră.

Aveam să aflăm că suntem ultimii oaspeţi pe care îi găzduieşte, de puţin timp schimbându-şi proprietarul care vine cu alte intenţii decât oferirea de cazare turistică.

Suntem cazaţi într-o casă veche, tradiţională şi cu un aer puţin stătut, care mă duce înapoi cu 40 de ani, pe vremea când dormeam în camera de dinainte a lui Mama Mare. Parcă şi perna avea acelaşi miros, podina scârţâia la fel sub apăsarea paşilor pe scândura veche, cu îmbinări uzate iar geamurile mici acoperite cu perdeluţă având în partea superioară un brâu îngust de macrameu.

Închipuiţi-vă o casă construită pe 3 nivele pe un deal abrupt, cu intrare din/de pe deal la fiecare etaj. Şi acum, la 2 luni de când am văzut-o şi dormit în ea, îmi vine să scriu că e lipită de deal cu partea dreaptă, atât de bine se mulează pereţii pe pământul şi pietroaiele acestuia.

Suprafaţa casei este redusă iar scările interioare de lemn – singurele ce permit accesul de la un nivel al altul – sunt într-atât de strâmte şi înghesuite încât era nevoie să le parcurg cocoşat şi cu braţele nu foarte depărtate de trup. De altfel, trolerele le-am transportat pe rând şi în faţa mea pe scări, nu încăpeau de voiam să le duc normal în mâini.

La nivelul inferior se aflau bucătăria cu geamuri mici pe doi dintre pereţi, un mic hol şi un dormitor foarte mic de aveai loc doar să te strecori printre paturi pentru a te aşeza la somn.

La mijloc găseai baia, micuţă ca dimensiuni şi oarecum înghesuită. Tot aici era amenajată şi o sufragerie decorată rustic, cu pleduri de-ale locului, cu fotolii şi o canapea vechi şi un mini televizor. Din sufragerie ieşeai pe un mic balcon de lemn cu o superbă privelişte către coasta Atlanticului. Spre care puteai coborî pe scara de lemn anexată.  

La ultimul etaj se afla un al doilea dormitor cu două paturi, acesta cu o suprafaţă puţin mai mare decât cel de jos.  

Farmecul casei provenea şi din forma plus tencuiala pereţilor. Aceştia nu erau drepţi din zidire şi nimeni se pare nu a fost într-atât de perfecţionist de-a lungul timpului încât să îi aducă într-o stare de supărătoare netezire, deloc potrivită cu ambianţa generală.   

Dacă interiorul îl găseam atrăgător dar cu un oarecare iz de vechi şi aer închis, exteriorul era senzaţional! Şi aveam să îl descoperim dimineaţa când ne-am trezit şi nu ne săturam de admirat de pe balcon.

Pante abrupte verzi ce se prăvăleau în ocean, pigmentate de case micuţe şi albe având în jurul lor terase de culturi agricole de dimensiuni reduse, destinate cultivării celor strict necesare traiului cotidian.  

Un lătrat de câine, un cotcodăcit de găină sau un behăit de berbecuţ contribuiau la această atmosferă bucolică pe care îţi venea tare greu să o părăseşti.

Dar ne aştepta ultima zi a noastră în Canare. Şi era de drumeţie, nu de leneveală…  

---

VIZUALIZĂRI: 307 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI