Păcat de peisaj!

TIPĂREȘTE

De ce Hotel Camping Agiannis?

În drum spre Peloponez, gazda noastră pentru următoarele 9 zile, ne-am oprit pentru o noapte la Hotel Camping Agiannis**.

N-a fost cea mai deşteaptă alegere pe care am făcut-o vreodată, dar nici cea mai proastă. Două elemente au contat: preţul şi distanţa faţă de Bucureşti.

Am căutat un loc „de pus capul” o noapte, deci ceva ieftin şi fără pretenţii, dar cu baie proprie. Restul nu prea avea importanţă pentru o şedere atât de scurtă. Agiannis îndeplinea condiţia: a costat 25 de euro în septembrie, mai precis noaptea de 7 spre 8 septembrie.

În privinţa distanţei, am căutat ceva aflat pe la jumătatea drumului Bucureşti-Tolo. Zona Salonicului se încadra în această cerinţă dar n-am găsit o cazare atât de ieftină în oraş (am luat în considerare şi preţul parcării, ştiut fiind că acesta te poate „scutura” de mulţi bani). Şi într-un final am decis să încerc o variantă de camping-hotel situat chiar pe malul mării – m-am gândit că poate facem şi o baie la apus...

Localizare

Hotel Camping Agiannis este situat la 40 km sud de Salonic şi 25 km nord de Katerini, în satul Makrygialos, căruia noi i-am zis „Marghioliţa”, că ne era mai uşor de ţinut minte şi pronunţat. Pe autostrada Salonic-Atena este următoarea ieşire de după Methoni.

Până aici, toate bune şi frumoase. Numai că indicaţiile de pe booking – „după 100 m fă la stânga, după 25 m fă la dreapta, coteşte la stânga la a treia stradă etc. ” – s-au dovedit a fi prea complicate pentru minţile noastre obosite după un drum de aproape 800 km. Marghioliţa dormea profund la ora 6 după-amiaza, nici ţipenie de om pe stradă, un singur indicator cu campingul la intrarea în sat, după care ioc. Am dat ocol „centrului” format dintr-un scuar, biserică, primărie şi câteva prăvălii anemice, şi într-un final am găsit un localnic binevoitor care ne-a arătat o stradă în stânga: „mergeţi pe ea drept înainte”, a gesticulat el. Şi într-adevăr, la vreo 20 de metri după intersecţie, urcat într-un pom şi abia vizibil în spatele frunzelor, un indicator scris de mână ne îndruma spre camping. Am mers tot înainte, am ieşit din sat şi după circa 100 de metri de drum asfaltat care traversa nişte câmpuri agricole am zărit intrarea la camping.

Campingul

„Restaurant – Pool – Reception”, aşa promitea panoul care ne-a întâmpinat la intrare. Numai că la „reception” nu era nimeni. Doar un afiş cu o săgeată în stânga care ne îndruma spre „market”. Bun şi aşa!

Am intrat în incintă. Mulţi copaci, tomberoane pline, alei asfaltate şi câteva maşini trase în faţa rulotelor (caselor mobile), căci asta e oferta de camping: rulote adăpostite sub nişte foi de cort fixate pe stâlpi metalici. Sub cort şi în faţa rulotelor exista spaţiu suficient pentru mese şi scaune. Foarte surprinzător, nu am văzut corturi, deci nu ştiu dacă poţi veni cu cortul de acasă sau e musai să închiriezi rulote de la ei. Nu ştiu nici dacă poţi să campezi cu caravanul, dacă ai aşa ceva în dotare, iar pe booking nu se face vorbire decât despre hotel.

Am ajuns şi la „market”, unde era – evident – închis, aşa că ne-am îndreptat spre piscină, sau mai bine zis piscine: una pentru adulţi, cealaltă pentru copii. Câţiva adulţi şi copii se zbenguiau în apă sub privirile plictisite ale barmanului. Piscinele arătau bine, n-am ce să zic! L-am scos din letargie pe barman, căruia i-am vârât sub nas rezervarea printată, şi tinerelul ne-a arătat cu deştu’ clădirea restaurantului-terasă, aflat la câţiva paşi mai încolo. Am mers şi am discutat cu un nene care se bătea de muscă, aşezat la o masă şi privind în zare. Omul s-a uitat la rezervare, a dispărut înăuntrul restaurantului şi după trei minute a apărut cu cheia de la cameră. „Vrem să plătim”, am zis noi. „No problem, later”, a răspuns el. Bun şi later. Hai să aruncăm mai întâi o privire în jur.

Restaurantul-terasă avea o poziţionare de vis: chiar pe malul înalt, deasupra mării. Mese erau destule dar chiar şi mai pe seară, la ora cinei, nu am văzut decât patru cupluri care se înfruptau din nişte peşti. Noi mai aveam mâncare în traista de acasă, aşa că nu vă pot spune nimic în legătură cu meniul sau preţurile practicate. Pot doar să bănuiesc că era pe bază de peşte şi fructe de mare şi la preţuri normale. De ce spun fructe de mare? Pentru că în larg se vedeau plase sau cum le-o zice, folosite pentru prinderea scoicilor şi seara am văzut venind cu barca un pescar cu julvelnicul plin de peşti.

De pe terasa restaurantului se cobora la plaja cu nisip grunjos, acceptabil la prima vedere, dar ceea ce m-a iritat era murdăria. Peturi, ambalaje de tot felul, mucuri de ţigară, tomberoane care dădeau pe afară. Se vede treaba că nimeni nu mai făcuse curăţenie pe acolo de nu ştiu când. Arăta atât de rău, încât am renunţat, cu părere de rău, la ideea unei prime băi în mare. Şi oricum, mă aşteptau destule zile de bălăcit în Peloponez!

Când am coborât treptele, m-am întâlnit cu o grecoaică; tocmai urca de la plajă. Ne-am salutat şi am intrat în vorbă. În cele zece minute, cât a durat o conversaţia, am aflat, în afara unor amănunte din viaţa ei personală pe care n-are rost să le detaliez aici, că era de trei zile la Agiannis, că stătea la hotel şi că îi părea rău că totul se degradase în ultimii trei ani, de când fusese ea ultima oară acolo. Proprietarul se schimbase, m-a informat ea, şi treburile nu mergeau bine.

Semne că situaţia nu era tocmai roză se vedeau, ce-i drept, cu ochiul liber: marketul (unicul) a rămas închis şi seara şi a doua zi dimineaţa, barmanul şi tipul de la restaurant (alţi membri ai personalului nu am avut plăcerea să cunoaştem) păreau scârbiţi, iar mici indicii de delăsare se puteau observa la treptele ciobite, zugrăveala scorojită, aleile nemăturate, florile neudate şi multe altele.

Hotelul şi camera

Hotelul e chiar în spatele restaurantului şi camera noastră, aflată la etajul 1 (din 2), era cu vedere spre mare, ferma de midii şi terasa localului.

Holul de recepţie era deprimant de-a dreptul: mi-a amintit de hotelurile comuniste din oraşele mici ale patriei natale. Un desk (gol) din cel mai ieftin pal cu putinţă şi câteva mese rablagite cu scaune vechi şi tapiţeria roasă. Am urcat cu o singură sacoşă pregătită pentru acea noapte şi am ajuns pe palier. Mocheta roasă, întuneric beznă. Am pipăit de-a lungul pereţilor şi am găsit într-un final camera.

Mică – 12 mp, dar ştiam asta din descrierea de pe booking. Ce nu ştiam era că pentru a ieşi pe balcon trebuia să te caţeri pe patul dinspre geam şi de acolo să „sari” afară, şansele de a te strecura în spaţiul îngust din faţa uşii fiind mult reduse pentru două persoane corpolente, aşa ca noi. (V-aţi prins, cred, că termenul „corpolent” e un eufemism, nu-i aşa?). În afara celor două paturi lipite, cu saltele bune şi cearşafuri curate dar vizibil îngălbenite, camera mai avea în dotare un scaun şi un birouaş deasupra căruia era fixată o oglindă şi deasupra ei, aproape de tavan, un televizor mic şi vechi dar care funcţiona. Am verificat asta aşa, ca chestie, căci oricum n-avea canale decât în limba greacă. Şi aerul condiţionat mergea, dar n-am avut nevoie. Internetul nu l-am verificat. Dulapul, foarte îngust şi cu balamalele stricate, nu se închidea, dar am trecut şi peste asta. Tot mobilierul era vechi şi uzat. Cel mai tare m-a enervat însă lustra cu trei becuri, din care numai unul funcţiona, şi veiozele, fixate pe perete mult deasupra patului, aşa că trebuia să te scoli în şezut ca să le aprinzi sau stingi. Exista şi un minibar zgomotos, dar după oboseala acumulată peste zi am dormit buştean şi nu l-am auzit.

Baia era suficient de mare, cu cada de duş înălţată. Am găsit prosoape, săpun şi hârtie igienică. Nimic de reproşat, cu excepţia uşii, roasă în partea de jos, care scârţâia şi se împingea, fără a se închide.

Balconul, cu o masă rotundă şi două scaune comode dar cam mâncate de vreme, a fost locul unde ne-am cantonat. Acolo am mâncat de seară, am pălăvrăgit despre Grecia şi am privit marea, care ne promitea, începând din ziua următoare, clipe de relaxare şi infinită bucurie.

Bye-bye, Agiannnis

Pe la cinci dimineaţa m-a trezit un zgomot ciudat: pleosc-pleosc. Ce să fie? Am ieşit pe balcon: ploua şi picăturile se izbeau de copertina metalică a tavernei, aflată chiar sub camera noastră. Am fost în Grecia de aproape 20 de ori şi vă jur, până atunci nu mă plouase niciodată. Aoleu, mi-am zis, te pomeneşti că am greşit cu programarea vacanţei în septembrie. (Ca să vă liniştesc, vă spun de pe acum că n-a fost cazul). Uşor îngrijorată dar neavând ce face, am sărit din nou în pat şi am adormit imediat la loc.

La şapte eram, şi eu şi Adrian, în picioare. Am terminat rapid cu micul dejun şi strânsul celor câteva lucruri pe care le luaserăm din maşină.

Problema era plata: în camping domnea o linişte absolută, barul de la piscină, restaurantul şi marketul erau închise, în jur nimeni. Seara coborâserăm la restaurant, în încercarea de a plăti acolo cazarea, căci am avut aşa, o presimţire, că ora noastră de plecare de a doua zi avea să fie mult prea matinală pentru personal. Omul de la tavernă ne refuzase însă banii, dând disperat din mâini şi mitraliindu-ne cu greaca lui, în care a strecurat totuşi două cuvinte edificatoare: „tomorrow” şi „boss”. Aha, deci exista un şef care urma să apară a doua zi, eventual la prima oră.

Aş!

După ce am aşteptat vreun sfert de oră, timp în care ne-am fâţâit de colo-colo, ba spre market, ba spre piscină şi tavernă, doar-doar vom zări pe careva căruia să-i îndesăm banii în mână, am recurs la ultima soluţie: am lăsat cei 25 de euro, împreună cu printul cu rezervarea, pe o masă din holul de recepţie al hotelului şi la ora 8 am plecat. A fost pentru prima oară în activitatea noastră susţinută de turişti când nu am avut efectiv cui să plătim şi am fost nevoiţi să recurgem la o asemenea variantă. Dar banii au ajuns acolo unde trebuia: ştiu asta pentru că la două zile după aceea am primit pe mail notificarea de la booking în care eram rugaţi să comentăm sejurul la Agiannis.

Ceea ce am şi făcut, şi anume în spirit negativ. Complexul în sine e frumos, are dotările de bază (tavernă, piscine, bar, rulote, plajă), însă nepăsarea cu care a fost tratat în ultimii ani se vede de la o poştă. E nevoie de investiţii, de reparaţii, de mobilier nou, de curăţenie, şi până când lipsurile nu vor fi remediate, nu vi-l pot recomanda. Fără asemenea măsuri drastice, după părerea mea în câţiva ani se va alege praful de Hotel Camping Agiannis!

Şi e păcat, zău. Pentru că principalul său atu – peisajul – e natural şi de el ar trebui să se profite.

---

VIZUALIZĂRI: 3590 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI