Cu charter în Antalya – oare a meritat?

TIPĂREȘTE

O decizie luată din scurt: o săptămână în Antalya în continuarea vacanţei din Egipt şi, totodată, o premieră pentru noi – prima dată cu un zbor charter în Turcia, după experienţa din urmă cu zece ani, când am ajuns în Antalya tot pe calea aerului, însă cu zbor de linie cu Turkish şi cu escală la Istanbul.

Singura variantă disponibilă pentru noi, fără riscuri şi emoţii legate de posibile întârzieri, modificări ale orarului de zbor, era să plecăm duminica, chiar dacă din Egipt urma să ne întoarcem sâmbătă la prânz. Fiind abia la început de sezon şi înainte de începerea vacanţelor şcolare, curse erau mai puţine, doar una în ziua dorită de noi, aşa că alegerea a fost tare simplă :D. Urma să zburăm cu o companie relativ nouă pe piaţă, FlyLili, despre care aveam doar o impresie OK de anul trecut de la un amic mulţumit, iar după ce am rezervat şi plătit am aflat despre experienţa catastrofală a altui amic de dinainte de Paşti, care încă se mai ceartă cu ei solicitând despăgubiri. Dacă aflam în timp util povestea asta, sigur nu-i mai alegeam :D, dar, din fericire, în cazul nostru, cu toate neplăcerile întâmpinate, nu a fost dracul atât de negru.

Un alt element de noutate l-a constituit aeroportul pe care opera charterul, respectiv Aurel Vlaicu din Băneasa, de pe care nu mai zburasem din 2011 şi aproape că nu-mi mai aminteam multe de atunci. M-am încurajat singură imaginându-mi că sigur a fost modernizat în cei 13 ani scurşi de atunci, că va fi mai puţin aglomerat decât cel din Otopeni, că vom ajunge mai uşor şi vom plăti mai puţini bani la taxi etc. Aiurea! A fost ca o întoarcere în timp, parcă totul era făcut la mişto şi am făcut permanent haz de necaz pentru a nu mă enerva inutil cu lucruri pe care nu le pot schimba.

Orarul de zbor anunţat la momentul rezervării, cu menţiunea că poate suferi modificări, era unul avantajos: la plecare, Bucureşti – Antalya 07.00-08.45, iar la întoarcere, Antalya – Bucureşti 16.00-18.00, câştigând prima zi şi plecând la o oră rezonabilă în ultima zi. După nici o săptămână, am fost anunţată de prima schimbare a orei zborului de întoarcere: 15.45 în loc de 16.00, neimportantă, pe aeroportul din Antalya constatând că s-a revenit la orarul iniţial, dar măcar dacă ar fi fost respectat şi acela ☹

Chiar dacă am decolat de pe un aeroport absolut pustiu, la propriu, am fost chemaţi cu TREI ore înainte de zbor, o aberaţie greu de înţeles, în condiţiile în care zborul nostru era SINGURUL afişat. Ne-am conformat şi am ajuns la Băneasa cu trei ore şi cinci minute înainte. Există un singur terminal atât pentru plecări, cât şi pentru sosiri. Obişnuită cu nebunia generală de pe Otopeni, aici totul mi s-a părut prea mic, prea ca la ţară =))

La acea oră foarte matinală am găsit o mare de oameni în unica sală de aşteptare. Cu greu am reuşit să găsesc un scaun liber pentru soţul meu, pentru mine nu ar mai fi fost posibil decât în cazul în care, cu scandalul de rigoare, le-aş fi trezit unora copiii culcaţi pe câte două trei locuri, însă, după atâtea necazuri şi probleme, îmi propusesem să fiu zen în această vacanţă, aşa că i-am lăsat în nesimţirea lor, chiar dacă ăsta era doar începutul.

Ies afară să fumez o ţigară, ocazie cu care întreb o angajată de la pază în legătură cu existenţa unui loc de fumat după check in, aflu că ar fi existat cândva, dar a fost desfiinţat şi n-am de treabă şi întreb dacă există acolo şi un salon VIP, că la Otopeni sunt două. Tipa se uită ciudat la mine, iar doi pasageri care auziseră discuţia izbucnesc brusc în râs. Am înţeles ideea şi nu am mai comentat.

Revin în interiorul terminalului şi constat că o mare parte din cei aflaţi pe scaune se aşezaseră deja într-o grămadă (dez) ordonată în zona ghişeelor de check in, încă nedeschise. Soţul îmi sugerează să ne aşezăm şi noi la rând, oare care rând? Şi de ce? , de parcă s-ar fi terminat locurile la avion :D. Mă aşez doar eu la coadă împreună cu cele două bagaje de cală. Pe partea stângă începe să se formeze un nou rând, cel al PRIORITARILOR, care tot creştea şi creştea ☹ aşa că dacă iniţial eram, cam a o suta la coadă, înainte de deschiderea ghişeelor, m-am trezit a o sută cincizecea cred ☹. Stupid şi frustrant, totodată.

Mereu au fost asemenea abuzuri, dar de data asta aveau legea de partea lor, o lege suficient de ambiguă pentru a fi interpretată după urechea fiecăruia :D şi în propriul interes sfidându-i pe toţi ceilalţi. Îmi asum riscul de a fi înjurată de toată această categorie, care are numai drepturi peste tot, nu-mi pasă, însă poate îmi explică şi mie cineva de ce este nevoie de minim 5-6 până la 9 adulţi tineri şi perfect sănătoşi şi voioşi care să „însoţească” un minor sub 5 ani, TOŢI băgându-se în faţa celorlalţi ☹

Toate aceste ore interminabile de aşteptare, în picioare, înainte de check in m-au făcut să regret că nu am mers cu propria maşină, caz în care, chiar dacă aveam de aşteptat prin vămi, măcar stăteam jos, că nu-mi lua nimeni locul de la volan :D.

De parcă toate astea nu ar fi fost suficiente, proasta organizare a contribuit la sporirea disconfortului. Deşi fusesem chemaţi cu trei ore înainte pe un aeroport de pe care urma să decoleze un SINGUR avion în următoarele ore bune, ghişeele de check in s-au deschis cu mai puţin de o oră şi jumătate înainte de decolare ☹.

Aeroportul din Băneasa dispune de un număr impresionant de fix 4 (PATRU) ghişee :D. Evident, din cele patru au fost deschise doar trei, apoi au rămas doar două, la care oricum funcţionarii respectivi se mişcau mai mult în reluare. Deh... ora sosirii la serviciu fusese prea matinală şi pentru ei şi nu se treziseră de tot. Cu cinci minute înainte de ora planificată pentru decolare am reuşit şi noi să predăm bagajele, să primim cărţile de îmbarcare şi ne-am grăbit spre controlul paşapoartelor şi cel de securitate. După noi mai erau aproximativ treizeci de pasageri la coada de la check in,  care nu aveau nici copii mici, nici nu însoţeau minorii prietenilor şi nici nu dăduseră din coate pentru a avansa mai repede.

La controlul documentelor din două aparate funcţiona doar unul :D, dar a mers repede, pentru că „grădiniţa” deja trecuse demult, controlul de securitate s-a desfăşurat rapid, fără probleme şi am ajuns şi la porţile de îmbarcare, care erau doar trei sau maxim patru dacă nu greşesc. Era deja ora 7.00. Am mai avut timp doar pentru o vizită fulger la toaletă şi m-am grăbit spre autobuz. Am apucat să văd un chioşc modest de unde nu am mai apucat nici să cumpăr câte o sticlă de apă.

Autobuzul ne-a plimbat ceva până să ajungem la locul unde era parcat avionul, un avion măricel, spre surpriza mea neinscripţionat. Cam ciudat, dar în acel moment nu-mi doream decât să decolăm mai repede şi să ajungem la destinaţia dorită. Am zburat cu un Airbus A321-200, vechiuţ, dar în stare încă bună.  Încă nu îmi este prea clar al cui era de fapt avionul cu care am zburat, dar nici nu mai contează. Pe instrucţiunile de zbor aflate în spătarul scaunului din faţa mea scria SpringJet, în timp ce pe eşarfele purtate la gât de către însoţitoarele de bord scria HiFly, iar pe biletele noastre scria FlyLili. Nebuloasă totală 😵‍💫

Majoritatea pasagerilor se îmbarcaseră, oricum eram deja în întârziere, dar ce mai conta, eu nu-mi doream în acel moment decât să mă aşez pe scaun, deoarece nu-mi mai simţeam picioarele de durere şi de oboseală după cele trei ore de aşteptare în picioare. Dar nici aici nu am avut noroc, găsindu-ne locurile ocupate de o tipă cu fata ei, de peste 5 ani, eu cred că avea cel puţin 7, dar se îmbacase cu prioritate deh... Culmea este că aveau bilete vreo două rânduri mai în faţă, dar i-o fi plăcut locul meu de la geam. I-am explicat cât am putut de calm că stă pe locul meu şi că nu intenţionez să i-l cedez sub nicio formă. Soţul mă ruga doar să nu fac scandal, văzându-mă gata să explodez de nervi şi după toată oboseala acumulată. Tipa m-a ignorat total întorcând capul ostentativ spre geam. A urmat un foarte imperativ „VALEA, ACUM!” , tot fără rezultat, după care am contactat însoţitoarea de bord, arătându-i biletul şi cerându-i să rezolve problema. Surprize, surprize... personalul de zbor NU vorbea deloc româneşte. Hmmm... nicio problemă pentru mine, am trecut instantaneu pe engleză şi s-a rezolvat imediat, în pofida protestelor stupide ale individei care tot bânguia cum că fata ei vrea să stea la geam neapărat şi privirilor de-a dreptul criminale pe care mi le-a aruncat la plecare. Pot fi acuzată de insensibilitate şi de lipsă totală de empatie pentru că am răpit unui copil plăcerea de a sta la geam, aşa este, însă eu aş fi fost chiar proastă dacă îi cedam locul meu, cât timp propriul ei tată se lăfăia pe un loc la fereastră două rânduri mai în faţă durându-l fix în partea dorsală de dorinţele fiicei lui şi nu a renunţat nici după toată agitaţia creată.

Cu o întârziere de treizeci şi cinci de minute am reuşit să decolăm şi noi.

Zborul a fost OK, am adormit imediat după decolare, o performanţă pentru mine şi semn al oboselii acumulate, dar şi pentru oricine în acel concert greu de suportat şi m-am trezit când trebuia să fixăm centurile înainte de aterizare. M-am temut de eventualele turbulenţe de deasupra Antalyei, despre care tot auzisem, însă nu a fost deloc cazul. Aterizarea a fost puţin cam bruscă, dar OK. Am aterizat la ora 9.20 după un zbor scurt de o oră şi patruzeci şi cinci de minute, fără a se fi recuperat ceva din întârzierea de la plecare.

În Antalya formalităţile au fost cele obişnuite pe un aeroport internaţional, recuperarea bagajelor nu a durat prea mult, am intrat şi în magazinele Duty Free, dar fără a cumpăra ceva, iar după control am ieşit din aeroport în căutarea reprezentantului touroperatorului. L-am găsit, m-a găsit şi el pe mine în sistem şi mi-a indicat numărul microbuzului de transfer, însă nu şi locul acestuia în imensa parcare din spate, dar într-un final l-am nimerit. Ne-am răcorit cu câte o sticlă de apă foarte rece oferită de către şofer contra sumei de 1 euro bucata, dar tare bine ne-a mai prins 😊. Ne-am cunoscut şi cu ghidul moldovean, tânăr şi simpatic, care urma să ne însoţească până la hotel. Eram şase adulţi şi un copilaş în microbuz, fiecare familie alesese un alt hotel din zona Side, iar al nostru era al treilea şi ultimul.

Am făcut şi un popas lângă o benzinărie unde opreau multe autocare şi microbuze, genul unde puteai mânca sau bea ceva, cu toaletă gratuită, o oprire care nu era neapărat necesară, dar nici nu m-a deranjat.

Pe drum ghidul ne-a mai povestit una alta despre Turcia, nimic nou sub soare, niciuna din familii nefiind la prima vacanţă în Antalya, despre excursiile opţionale care pot fi făcute, dar nimeni nu părea prea interesat, despre ora de întâlnire cu ghidul hotelier şi aşa a trecut timpul.

La ora 12 intram şi noi în recepţia hotelului ales, un hotel aflat la 60 kilometri de aeroport.

Plecasem la ora 03.20 din faţa blocului în care locuim în Bucureşti şi după opt ore şi jumătate eram la hotel în Antalya. O fi mult, o fi puţin?

=

După doar o săptămână de relaxare, foarte puţin pentru mine care eram obişnuită cu vacanţe turceşti de minim două şi maxim trei săptămâni, a venit momentul întoarcerii acasă.

Transferul spre aeroport s-a făcut în aceeaşi formulă ca la sosire doar că în sens invers, noi fiind primii preluaţi. Am fost preluaţi de la hotel la ora 11.00, cu CINCI ore înainte de zbor, cam mult pentru un traseu de 60 kilometri pe drumul expres D400. Îmbarcarea celorlaţi turişti s-a făcut rapid, fără întârzieri şi am mai făcut o oprire la un magazin cu preţuri fixe în dolari, speciale pentru ruşii care constituiau 99% din clientelă. Nu am fost interesată să cumpăr nimic la preţurile triple faţă de cele din staţiune practicate de respectivul magazin, am mai fumat vreo două ţigări la umbră şi am plecat mai departe spre aeroport, unde am ajuns la ora 12.50, cu trei ore şi zece minute înainte de zbor, acesta fiind programat ca în varianta iniţială, 16.00, fără vreo întârziere anunţată.

Am repetat aceeaşi greşeală de la plecare, în sensul că, după controlul preliminar, ne-am grăbit să ne aşezăm la coada pentru check in cu o oră înainte de deschiderea ghişeelor. Puţin după ora 14 s-a deschis şi pentru noi check in-ul, am profitat de faptul că nimeni nu a mai putut invoca o lege aplicabilă doar în România, am reuşit să predăm bagajele de cală, să obţinem cărţile de îmbarcare şi locurile dorite printre primii şi am făcut imediat şi controlul de securitate, relaxat şi civilizat, chiar dacă am stat la cozi măricele.

Poarta de îmbarcare încă nu fusese stabilită, aşa că nu aveam altceva mai bun de făcut decât să aşteptăm oriunde urmărind afişajele, să dăm iama prin „mâncătoriile” din zonă sau să mai fac ceva cumpărături în magazinele Duty Free şi să fumez, în cazul meu, profitând de locul amenajat pentru fumători pe o terasă în aer liber aflată la ultimul etaj al terminalului, la fel cum exista şi pe terminalul domestic.

S-a afişat apoi şi poarta de îmbarcare, undeva la parterul terminalului, ajungând la avion cu autobuzele. Îmbarcarea a fost finalizată aproximativ la timp, dar ce folos? Stăteam pe loc şi aşteptam. Intervine pilotul care ne anunţă că vom decola cu întârziere şi timpul trece şi trece, fără să ne mişcăm de pe loc. Urmează o nouă intervenţie prin staţie a pilotului din care, în vacarmul general, nu am înţeles decât „Sorry” şi ceva despre un „slot” , concluzia fiind că întârzierea va fi încă şi mai mare ☹.

Pasagerii încep să vocifereze, evident, nemulţumiţi, copiii încep să se agite mai tare decât o făceau deja, moment în care însoţitoarele de bord, pentru a mai calma spiritele, decid să ne ofere gratuit câte un pahar de apă plată... caldă. Halal compensare! După ce am petrecut la bordul aeronavei o oră şi cinci minute după finalizarea îmbarcării, din motive de neînţeles pentru mine, ne pregătim, în sfârşit! , de decolare.

A urmat un zbor plăcut cu acelaşi avion ca la dus şi am aterizat pe aeroportul din Băneasa la ora 18.45. Am fost transportaţi cu autobuzul la terminal, controalele obişnuite pentru că veneam dintr-o ţară non-Schengen, o lungă aşteptare până la recuperarea bagajelor. Mi-au rupt mânerul la unul din bagaje, făcându-l inutilizabil, am vrut să reclam, dar nu aveam cui, mi se sugera să revin cu valiza a doua zi dimineaţa, dar evident că am renunţat şi am aruncat-o acasă imediat ce am golit-o de lucruri.

Am ieşit din aeroport şi am comandat un taximetru cu care am ajuns acasă. Am intrat în casă la ora 20.50, plecaţi fiind din hotel la ora 11.00, după aproape 10 (ZECE) ore ☹

Cu riscul de a plictisi cititorii, am povestit în detaliu experienţa primului meu zbor cu charterul spre Antalya. Eu am făcut permanent comparaţia cu multele drumuri făcute de-a lungul anilor cu maşina personală în această ţară, analizând avantajele şi dezavantajele fiecărei variante.

Din punct de vedere financiar, anul acesta a fost mai avantajos cu avionul.

Din punctul de vedere al duratei deplasării, tot cu avionul am ajuns mai repede, evident.

Poate am avut noi ghinion la alegerea agenţiei şi a companiei aeriene, nu ştiu, dar prea prost au mers toate şi prea proastă a fost întreaga organizare a transportului, transferului, TOT.

Despre stresul cântăririi repetate a bagajelor în scopul încadrării în cele 20 kilograme admise, nici nu vreau să-mi amintesc, în final reuşind să fac unul de 22 kg şi unul de 15 kg, pe familie fiind OK, iar la cursele charter nu au fost niciodată atât de stricţi ca la cursele low cost, dar oricum nu se compară cu un portbagaj plin de valize, plus bancheta din spate a maşinii, plus spaţiul dintre banchetă şi scaunele din faţă, toate burduşite de lucruri la fiecare întoarcere din vacanţă, de oboseau vameşii bulgari scotocind prin ele :D. Habar nu aveam cât cântăreau, însă cel puţin dublu, cu siguranţă.

Mergând cu avionul mă bucur doar că am scăpat de sila produsă de fiecare dată de excesul de zel al lucrătorilor din vama turco-bulgară, de răscolirea rufelor murdare şi toate cele.

Despre nebunia cozilor la check in sau despre vacarmul permanent generat de ţipetele micuţilor extrem de numeroşi iarăşi nu vreau să-mi amintesc. În maşina mea ascultam doar muzica mea preferată şi nu-mi ţipa nimeni non stop în creieri.

M-am întors de o săptămână acasă şi încă mă întreb dacă a meritat această variantă atât de uzitată de cei mai mulţi consumatori de Turcia. Cu o jumătate de gură răspunsul meu este unul afirmativ, pentru că, în contextul actual, nu aveam o altă alternativă. Sunt conştientă că şi pe viitor voi fi nevoită să fac acelaşi compromis, chiar dacă MIE NU MI-A PLĂCUT!

Cel mai mult mă afectează ideea de a fi nevoită să renunţ la vacanţele turceşti care îmi plac mie, lungi de două-trei săptămâni, cu mai multe hoteluri din zone diferite, cu avionul putând alege maxim două hoteluri, de preferat cât mai aproape unul de celălalt.

Ani la rând la întoarcerea din Turcia, când povesteam ce-am făcut/văzut pe acolo prietenilor şi cunoscuţilor eram considerată masochistă că am condus peste trei mii de kilometri, ba chiar şi zgârcită că nu am ales avionul. Asta cu zgârcenia nu avea niciun temei, deoarece costurile transportului pentru doi adulţi erau absolut comparabile în ambele variante.

Mi se arunca în faţă că, vezi Doamne, noi pierdeam două zile pe drum, adevărat, nu contest, când puteam ajunge în Antalya în mai puţin de două ore. Care „două ore” fraţilor, că noi am făcut aproape ZECE ORE??? Şi nu au fost condiţii meteo nefavorabile, nu a fost nicio defecţiune tehnică, nicio grevă sau tulburare politică, practic niciun motiv obiectiv care să justifice timpul pierdut aiurea.

Am ezitări şi dacă să recomand sau nu. Probabil, voi recomanda, deoarece, învăţând din propriile greşeli şi schimbând ceea ce depinde de mine, data viitoare sigur va fi mai bine!

Ce sigur NU voi recomanda este aeroportul Băneasa, pentru că redeschiderea acestuia pentru zboruri internaţionale eu o consider o glumă proastă, şi compania FlyLili!

---

VIZUALIZĂRI: 2365 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI