In inima Rotunda a Masivului Retezat

TIPĂREȘTE

Iubesc muntele. Multi dintre noi o fac, fara indoaiala. Desi nu sunt un catarator de performanta, ii admir sincer pe temerarii care se incumeta sa escaladeze muntii in coarda, curajul lor mi se pare fantastic. Daca si pentru cei care merg pe munte putem face aceeasi impartire pe categorii (ca in aproape toate sporturile), pot spune cu sinceritate ca eu ma incadrez mai degraba la “amatori”, decat la “profesionisti”. Merg pe carari de munte cu precadere vara, cand mai toate traseele turistice sunt deschise, iarna nu prea ma aventurez (mi-ar placea, dar imi dau seama ca nu sunt bine antrenat, a trecut varsta cand iubeam riscul neconditionat). Prefer confortul si caldura unei cabane sau a unei pensiuni situate in zone mai retrase, dar accesibile, unde sa pot lasa masina in parcare si sa ma pot plimba in voie in jurul locului de campare; daca am si un locsor nu prea inghesuit unde juniorul sa se dea cu sania, e ideal, nu-mi mai trebuie altceva. “Ai imbatranit, omule!”, veti spune, si mi-e tare teama ca aveti dreptate. Oricat ne-am dori sa nu fie asa, timpul trece peste noi ireversibil.

Am cunoscut Muntii Retezat in vremea studentiei si mi-au ramas in suflet pentru totdeauna. Eram tineri, fara griji si fara bani si aveam, desigur, 20 de ani! Mersul pe munte cu rucsacii in spate era o bucurie, aveam prietenii alaturi, grozavi toti, distractia era maxima cand eram impreuna. Viata insa, ne-a dus pe drumuri diferite si ne-am cam pierdut, dar atunci aveam lumea la picoare... Chiar si la propriu, cand am ajuns sus, pe varful Peleaga, la 2509 m! Alaturi de Bucegi, pe care i-am cunoscut de copil, muntii Retezat vor ocupa mereu un loc special in inima mea. Tin minte ca si-acum, de parca totul s-a petrecut ieri, nu acum mai bine de 17 ani, ca am fost foarte trist cand a trebuit sa ne intrerupem vacanta mai devreme cu doua zile din cauza grevei ceferistilor... Prin sistarea completa a traficului de calatori ne-au fortat plecarea de pe munte mai repejor decat planificasem. Cum pe vremea studentiei trenul era principalul nostru mijloc de transport (o mai fi la fel si pentru studentii de azi?) si catre casa, si catre destinatiile de vacanta, n-am avut alternativa, a trebuit sa ne grabim sa prindem ultimul tren care pleca din Petrosani spre Bucuresti. Se intampla in 1993, era prima mare greva din istoria postdecembrista a Romaniei, primul strigat de disperare al oamenilor in fata tavalugului reformei, aia care dureaza de vreo 20 de ani incoace. Ulterior au mai fost cateva incercari de impotrivire, mai timide sau mai infipte, fara prea mari sorti de izbanda... iar dupa-un timp, usor-usor, vestile rele au intrat in cotidian si lumea s-a blazat.

Dar, in fine, asta e... sa revin la Retezatul meu drag. Parafrazand titlul unui celebru roman al lui Dumas, “Dupa 15 ani” m-am intors si eu in Retezat. Le-am povestit cu asa pasiune alor mei despre frumusetile lui, despre padurile dese de brad, despre lacurile sale glaciare, cu ape curate, limpezi si reci, de culoarea smaraldului (cum numai la munte poti gasi), despre potecile si cararile sale salbatice, despre aventurile mele de-acum multi ani... incat i-am convins ca in vara lui 2008 sa purcedem catre muntii cei superbi din sud-vestul tarii, renuntand sa mai vedem marea in acel an. Nici concediu prea mult nu am avut, nici cu rumenitul la soare nu ma prea omor, ca sa nu mai zic si de diferenta de bugete, astfel ca balanta inclina mai mereu spre munte! Iar daca vrei cu tot dinadinsul soare, il gasesti si la munte, la fel de arzator in august ca si pe litoral. Si, daca vipia te doboara o zi-doua la rand, apai cu siguranta intr-a treia te va racori o bura de ploaie. Scurta si indesata, maxim 10-15 minute, c-asa ii sta bine muntelui.

Dupa cercetari asidue pe net, dupa masuratori si verificari de coordonate (atent analizate, derivate si integrate :)), dupa pozitia pe harta masivului, dupa accesul cat mai bun spre traseele turistice preferate, dupa studiul catorva tomuri despre traseele turistice (care scrise, care culese de pe net), dupa... alte milioane si milioane de criterii de care nu-mi mai amintesc, m-am decis: cabana Rotunda este locul ideal unde ne vom petrece cele 7 zile de concediu! Este vorba despre fosta cabana de vanatoare a familiei Ceausescu, aici tragea mult-prea-devreme-impuscatu’ cand venea la munte pentru doborat de ursi, cerbi, mistreti ori alte mandreti de animale salbatice ce fac si astazi faima Carpatilor in Europa si nu numai (chiar si capre negre... ce oameni fara suflet!). Dupa Revolutie, baietii smecheri, adica noua protipendada (provenita din vechea) au mai venit pe-aici la puscat ceva trofee, asa ca au pastrat-o in patrimoniul protocolului de stat - ma veti scuza pentru lipsa intentionata a majusculelor - ce-au astia, frate, oficialii din aparatul de stat, de sunt asa speciali, de ce le trebuie un “patrimoniu” separat de noi ceilalti, muritorii de rand? Mi se pare cel putin sfidator, de ce sa aiba atatea drepturi speciale, de ce sa plateasca mai putin la cazare, de exemplu? Castiga mai prost? In niciun caz, doar s-a vazut pe la tv; atunci?? Asta doar pana in 2001, cand a fost repusa in circuitul turistic normal, fiind vanduta intr-un final unei societati private... Privatizarea parea unica solutie cand incepuse sa se degradeze (de unde bani pentru intretinere?, ca doar veneau numai “saraci” acolo), iar statul (cinste lui, de data asta!) si-a dat seama la timp ca nu e in stare s-o mai intretina (stim cu totii ca statul este cel mai prost administrator, e lucru verificat in atatea si-atatea cazuri...) si a hotarat sa o vanda, pentru a nu ajunge in paragina. Ar fi fost pacat, va veti convinge cand veti ajunge aici.

Cabana Rotunda este situata pe Valea Lapusnicului Mare, care la confluenta cu Raul Ses formeaza lacul de acumulare de la Gura Apei, barajul de-aici fiind unul dintre cele mai inalte din Europa, dintre cele construite din anrocamente; dupa baraj, raul nou format se numeste Raul Mare si se varsa in Strei, afluent al Muresului. La cabana se ajunge relativ usor, distanta totala fiind putin mai mare de 400 de km, cam 6-7 ore de mers, depinde de cat de grea este talpa fiecaruia... :). Ruta pe care am ales-o plecand din Bucuresti, a fost urmatoarea: Pitesti - Ramnicu-Valcea - Targu-Jiu - Petrosani - Hateg, drumuri bune spre foarte bune pana aici. De la Hateg se urmareste ruta catre Otelu Rosu/Caransebes, iar dupa circa 9 km, la Carnesti, se face stanga, exista indicator; apoi inca 35 km, prin Clopotiva-Gura Zlata, pana la barajul Gura Apei. Aici e loc de popas obligatoriu pentru oricine alege aceasta intrare in masivul Retezat - privelistea ce se deschide catre vaile celor doua rauri montane care formeaza lacul de acumulare iti taie rasuflarea... cu greu gasesti aparatul foto si incerci sa surprinzi pe “pelicula” o particica din peisajul ce parca vine din basmele cu zane si cu feti-frumosi... si parca nu-ti vine sa mai pleci... Dupa ce trecem de baraj, urmeaza o bariera unde se achita o taxa de intrare cu automobilul in Rezervatie (o singura data, pentru tot sejurul, chiar daca am mai iesit, nu am mai platit, am aratat doar tichetul) si dupa inca 6 km pe drum forestier, foarte bun de altfel, ajungem la cabana... Paranteza scurta, Parcul National Retezat a fost creat inca din anul 1935, fiind primul din tara, gratie eforturilor depuse de prof. Alexandru Borza de la Universitatea din Cluj-Napoca (cel care a infiintat si Gradina Botanica de-aici) si se constituie in arie protejata de catre IUCN (Uniunea Internationala pentru Conservarea Naturii).

Locul ales pentru constructia acestei cabane este unul deosebit, cu siguranta cel care a hotarat amplasamentul a avut ochi bun. Sau poate era unul dintre rangeri, oameni care cunosc in cele mai mici detalii acesti munti. Si a ales locul astfel incat sa nu provoace distrugeri inutile mediului. Pentru ca aici valea Lapusnicului se largeste binisor, formand chiar un pic de lunca; ca urmare, cabana dispune de loc suficient, gazonul din fata ei avand dimensiunile unui teren de fotbal, daca nu mai mare. Brazii ce strajuiesc latura terenului dinspre drumul forestier sunt falnici, zvelti si umbrosi, protejeaza intrucatva terenul de joaca de praful ridicat pe drum de masinile care trec frecvent pe-aici. Bogatia padurilor din Retezat te fac sa te bucuri ca noi, oamenii, n-am reusit inca sa “tundem” toti muntii... si sa speram ca vom avea destula minte sa n-o facem nici pe viitor. Poate ca nici furturile nu sunt asa mari pe-aici, n-am prea vazut TAF-uri sau alte utilaje folosite in exploatarile forestiere; rangerii parcului patruleaza fara incetare zona si nu par oameni dispusi a face compromisuri pe spinarea naturii. Asa cred, asa sper, asa vreau sa sper...

Cabana Rotunda este cotata la 3 stele, pe care eu zic ca le merita cu prisosinta. Este mare, spatioasa, o constructie deosebita, colorata in alb si negru (culoarea lemnului baituit), are aspect montan cu vizibile influente tiroleze in stilul arhitectural (de genul celor intalnite si in cartierele mai vechi din Sinaia ori Predeal). Nu-i putin lucru faptul ca aici beneficiezi de confortul caracteristic oricarui hotel, ganditi-va totusi ca aici suntem la circa 1100 m altitudine, izolati in inima muntelui, la 50 de km de cel mai apropiat oras (care, apropo, este Hategul... fara suparare pentru locuitorii sai). Si, cu toate astea, cabana ofera confortul dorit: curatenie, camere dotate cu bai proprii, apa calda permanent. Televizor se gaseste doar la restaurant, dar e suficient, ca doar nu vii in Retezat ca sa stai in camera si sa te uiti la tv! Si, in treacat fie spus, o saptamana fara stiri (bomba sau nu) reprezinta sanatate curata, va asigur. Macar mentala... Punctul forte al cabanei este lipsa completa a GSM-ului, insa pentru cei dependenti de mobil acest fapt poate fi o piedica majora. Pentru noi n-a fost. Ma gandesc acum, arc peste timp, cum astepta si mama vesti de la mine cand am plecat cu sacul in spate pe munte... primul telefon acasa l-am dat din Gara de Nord... la sosire... s-o linistesc ca am prins “ultimul tren din Gun Hill” (adica Petrosani)... Si totusi, pentru urgente, cabana are un telefon via satelit, contracost evident (tarife ceva cam scumpe).

Camera pe care am rezervat-o era situata la mansarda si dispunea de trei paturi, separat si pentru junior, ca a iesit de multisor din categoria “pici”. Spatiul nu foarte mare, dar suficient, mobilier putin, parchet de lemn - eheei, de cand n-am mai vazut! Lenjeria era alba, curata si apretata, fiecare pat avea o pilota foarte pufoasa si folositoare pe timp de noapte, racoarea serii te cam facea s-o cauti prin somn. Pe timp de zi nu lasam geamul deschis (stiti cu totii de ce... povestile cu viperele din Retezat!) si cand veneam era un pic de zapuseala, dar dupa ce-l deschideam in 5 minute aerul de-afara il primenea pe cel din camera.

La parterul cabanei era barul, in fata caruia se afla si o masa de biliard pentru cei care doresc sa dea o bila, si restaurantul. Care restaurant dispune de un spatiu foarte generos, cu mese multe si mari, n-am vazut turisti care sa vina aici sa manance si sa nu gaseasca loc. Mesele sunt din lemn, un pic mai lungi, cu bancute de 3 locuri pe fiecare parte. Mancarea servita nu exceleaza prin varietatea meniului, dar este proaspata si bine gatita, timpul de asteptare e rezonabil, nu va ganditi ca la bucatarie se lucreaza “industrial” si vin 10 pizza deodata! Mai degraba “artizanal”, dar daca esti flamand de pe carari de munte vei aprecia gustul bucatelor la justa lor valoare. Mie mi-a facut impresia ca parca mancarea e facuta acasa, nu la restaurant; ma rog, aici fiecare are parerea si gusturile lui... Surpriza cea mare a fost ca bucatarul este bucurestean, ba chiar locuim si in acelasi cartier! Sotia lui lucra si ea aici, la receptie... Inca o data, se adevereste dictonul cu “ce mica-i lumea!” Restaurantul are si o terasa exterioara, prelungita pe langa peretele cabanei dinspre gazon, de unde se coboara cateva trepte din piatra spre curtea interioara. Exista chiar si cateva locuri de parcare (6-8) in spatele portilor de la intrare. Am uitat sa spun ca intrarea la cabana se face pe sub o poarta de lemn, rustica si faina (simpla, nu ca cele maramuresene). Putin mai in spate, exista si un chiosc de lemn unde stateam dimineata cu cate o cafea aburinda in fata... iar susurul raului din spate era fondul sonor ideal. Lapusnicul este un rau de munte cu debit bogat, cu multe repezisuri printre pietre si bolovani si cu mici cascade din loc in loc.

In sejurul petrecut la cabana Rotunda am cutreierat muntele in fiecare zi. Dupa primul traseu mai serios, cei mari ne-am ales cu o febra musculara de toata frumusetea, cei mai mici (adica mai mic) n-au avut probleme, ca, deh... sedentarismul ne omoara la oras... Despre locurile minunate pe care le-am descoperit sau redescoperit (evident, nu puteam rata o noua intalnire cu Bucura!) in Retezat, voi reveni.

Cele bune tuturor!

---

VIZUALIZĂRI: 10116 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI