Casa în Vânt

TIPĂREȘTE

Încă de la prima incursiune în Hexagon, am avut curiozitatea de a mă caza la una dintre faimoasele chambres d’hotes, pensiunile cu iz burghez care te îmbie prin indicatoare pe la colțurile drumurilor de țară. Nu a fost să fie și, iată, după ani buni, am zis să nu mai scăpăm ocazia.

Cum Bretania este rurală, departe de organizarea Normandiei vecine, am zis să încercăm la marginea straniului Keringard, de lângă Cleden-Cap-Sizun, la pensiunea Tyez An Eol, Casa în Vânt. Bine, în preajma Crăciunului, când făceam rezervările, toate aceste denumiri îmi păreau nepământești, după cum Bretania însăși îmi era departe de înțelegerea-mi comună.

Iar mailul primit de la Odile, patroana, cu ale sale indicații rutiere, nu era din astă lume, cu coordonatele ei GPS sau navigația inclusă direct în softul telefonului.

De aceea, după ce ne-am întors de la intrarea în Kernevez, am ajuns în luminișul cu pricina, la umbra copacilor înalți și supravegheați de privirea mirată a iepurelui din marginea pădurii. Curat montan, la malul mării!

Din pădure, intri în curtea unei foste ferme, frumos renovată și cochet ascunsă în verdeață. Prima impresie este aceea a unei construcții formate din două corpuri de clădire lipite, primul, care amintea de conacele din perioada Revoluției, iar celălalt, evident mai nou, cu acoperișul lung, mansardat. Lipseau balcoanele, dar geamurile înalte, cu flori, suplineau din plin lipsa.

Curtea părea pustie, dar în aer plutea un spirit blajin, încurajat, poate, și de anunțul desenat la intrarea în corpul principal, cel care semăna cu un conac, și în care Odile și Marcel te invitau să le calci pragul, chiar dacă, imediat sub anunț, scria, tot de mână, că întreaga pensiune este ocupată.

„Hait! ”

Până să zic de două ori, din casă iese un ins slab, înalt, cu părul grizonat și o figură ascuțită, așa cum te așteptai să vezi în desenele animate cu Asterix… S-a prezentat, îl chema Marcel, și ne aștepta. Cum, dar de unde știa el cine suntem? Cum să nu știe? Ne aștepta, iar camera noastră, în corpul nou, care avea chiar și un nume – Bruyere – era pregătită… Nici vorbă de buruieni prin zonă, dimpotrivă, după ce ne-a arătat sala pentru micul dejun, în clădirea numită, la rându-i, Romarin – deși rozmarinul nu creștea prin preajmă – ne-a oprit la parterul din Bruyere, unde, sprijinindu-se de blatul corpului de bucătărie, ne-a îmbiat cu un pahar de cidru sau de suc de portocale. Și acolo, la paharul de vorbă, ne-a detaliat aspectele importante ale cazării.

Parterul – un living, de fapt – conține mobilier complet de bucătărie, cu frigider, aragaz, cuptor cu microunde, chiuvetă și utilare completă, precum și o masă mare, din lemn. Două camere sunt la mansardă, spațioase – se întind pe toată lățimea clădirii, cu ferestre pe ambele laturi. Interiorul este generos, cu dulap mare, din lemn, pat matrimonial, noptiere, soldați pentru haine. În zona opusă, unde acoperișul începea să coboare, era amenajat colțul de odihnă, cu două scaune din trestie împletită, o masă rotundă din sticlă și televizorul. Cât despre sala de baie, înaltă, mai mult decât spațioasă, oferea tot confortul necesar.

Conexiunea la internet a fost perfectă, mai ales că routerul se afla sub noi, într-o cămară din livingul de jos. Cu mențiunea că era din acela, cu buton, încât trebuia apăsat, dacă, între timp, te deconectai de la internet. De loc deranjant, însă.

Ar fi de spus că locația oferea, pe lângă o curte generoasă, dotată cu toate cele trebuincioase unui grătar, și SPA, contra cost. Nu am avut timp să îl folosim, dar am văzut, seara, turiști bucurându-se de prezența-i.

Iar sala de mese, unde se aduna lumea bună la micul dejun, de la parterul clădirii numită Romarin, aducea a decorul unei piese de teatru clasic. Întotdeauna pregătită, cu chiflele fabuloase, coapte, cred, din timpul nopții, cu untul breton ușor sărat – am încercat, întors pe meleaguri carpatine, varianta de supermarket a acestuia, dar abia dacă am regăsit vreo asemănare cu gustul acela pufos, de la mama lui – cu bolurile pline cu dulcețuri – este una dintre tradițiile bretone, dulceața asta, făcută din tot soiul de fructe, cum ar fi combinația mortală de smochine, mere, ananas și cu cafeaua pe care, Marcel, generos, o toarnă în niște cupe imense, încât, a doua zi, chiar dacă nepoliticos, a trebuit să îl oprim – nu de alta, dar, oricât de bună ar fi fost licoarea, trebuia să ne îngrijim și de tensiunea arterială.

Iar dialogurile – de piesă de teatru – care se nășteau acolo, în jurul mesei, pornind, inițial, de la starea vremii – furtuna Berthe dădea bătăi de cap turiștilor – deviau pe tărâmuri misterioase, abordând subiecte geografice sau de istorie, presărate cu glume fine, încât, singura dată în periplul francez, am regretat că nu pot vorbi limba. Iar francezii – ca buni cetățeni ce se află – nici că știu alta!

Una peste alta, cele trei nopți petrecute la Tyez An Eol ne-au încărcat bateriile pentru restul sejurului. Și, cu regretul de a o părăsi, în acea dimineață senină, am aflat, de la Marcel, de norocul pe care l-am avut, deoarece casa lui intra în regimul Gîtes de France, adică, din chiar acea zi, nu se mai închiriau camere, ci câte un întreg corp de clădire. Acum am înțeles împărțirea, cu livingurile separate și dotările de rigoare.

Oricum, pentru cineva care vine cu întreaga familie sau cu prietenii, este o afacere de vacanță sigură și nu foarte costisitoare, în raport cu ceea ce oferă.

---

VIZUALIZĂRI: 2048 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI