Șapte zile de vis la Parga – septembrie 2016 (V)

TIPĂREȘTE

Câțiva pași prin Albania - Sarandë

După vizitarea complexului Butrint, în jurul orelor 13.30, am plecat spre Sarandë (Saranda). Aici, aveam să servim masa de prânz, inclusă în prețul excursiei, după care, urma să avem la dispoziție, o oră program liber pentru vizitarea orașului.

Drumul, care nu a durat foarte mult ca timp, a continut într-un peisaj asemănător cu cel de la granița cu Grecia până la Butrint, doar că dacă pe partea dreaptă, puteam să vedem în continuare Marea Ionică cu apa ei albastră, treptat pe partea stângă a început să se înalțe un munte golaș, la baza căruia, începând de la nivelul mării se ridică orașul Sarandë. Acesta se întinde, sub forma unui arc de cerc, pe o distanță de doi, sau poate chiar trei kilometri, având în spate ca o imagine de fundal muntele înalt, lipsit de vegetație, și brăzdat de niște linii ce par a fi niște poteci sau drumuri foarte înguste, care urcă spre culmile lui iar în față Marea Ionică.

Spre deosebire de Parga și de altfel de toate celelalte orașe grecești pe care le-am vizitat, unde stilul arhitectural predominant este cel de influiență venețiană, aici ne-a întâmpinat un oraș cu o arhitectură modernă, cu construcții înalte, frumoase, care de la prima privire, îți arată că sunt dispuse în teren pe baza unui plan urbanistic bine gândit și aplicat, începând de la baza muntelui, foarte aproape de nivelul mării, până la o înălțime apreciabilă pe panta muntelui, pe toată lungimea arcului de cerc de care vorbeam. Sper să mai găsesc în arhiva mea foto, una sau două poze din 2012, când aflându-mă în Corfu, în stațiunea Sidari, am făcut fotografii de pe mare de la bordul vasului de croazieră cu care făceam o excursie în partea de nord est a insulei de unde se vedea foarte bine Sarandë.

Pe țărm, pe toată lungimea lui se află faleza orașului, largă, pavată toată cu mozaic venețian. Pe parte opusă mării se găsesc o mulțime de restaurante, cafenele, baruri și magazine cu suveniruri.

Principala activitate economică și sursă de venituri pentru populație, este turismul. Există acolo, o mulțime de hoteluri, marea lor majoritate cu capacitate mare de cazare și confort ridicat, care oferă toate facilitățile, motiv perntru care sunt foarte solicitate, iar în ultimii ani afluxul de turiști este într-o continuă creștere în Sarandë.

Am servit masa de prânz la un astfel de complex hotelier, unde se găseau de toate, respectiv, cazare, un restaurant foarte mare, cu terasă baruri de zi și o cafenea. Complexul se numește ”Nertili”, și este construit în partea de sud a orașului, la o înălțime apreciabilă față de mare, pe țărmul stâncos al acesteia. Restaurantul, cu ferestre mari, oferă o panoramă extraordinară la Marea Ionică, unde spre vest se vede Insula Corfu care este destul de aproape de țărmul albanez.

Mâncarea a fost foarte bună. Primul fel, o ciorbă, la care am cam strâmbat din nas când am auzit că este numai din zarzavat, dar după ce ne-a adus-o, când am gustat din ea ma-am gândit să mai cer o porție, dar m-am păstrat pentru felul al doilea, la alegere, o friptură de porc, în concurență cu una de pui sau cu o porție de pește prăjit sau creveți. Alegerea mea s-a dovedit a fi foarte inspirată pentru că celelalte concurente, erau cam mici, iar cei care le-au preferat au regretat că nu au luat ce am luat eu. Am avut și felul trei, o prăjitură bună și fructe.

Pentru că Sarandë este un oraș stațiune, pentru cei ce eventual vor alege să meargă acolo pentru mai multe zile, trebuie spus că au suficiente posibilități de a-și petrece timpul într-un mod plăcut. Astfel cei ce doresc să stea la soare, au la dispoziție mai multe plaje cu nisip fin și apă potrivită ca adâncime. Două dintre ele sunt în apropierea falezei, dar mai sunt și altele, aflate la o distanță mai mare cea mai îndepărtată aflându-se la doisprezece kilometri de oraș.

În afară de a merge la plajă, turiștii au posibilitatea să viziteze Complexul Butrint, Muzeul Etnografic, stațiunea Ksamili, aflată în apropere de Butrint, și biserica Shen – Kolli din Sarandë.

Nu m-am oprit asupra unor aspecte de ordin istoric despre orașul Sarandë, pentru că în mare, istoria lui este asemănătoare cu cea a Butrintului. Ar fi totuși ceva de spus, în legătură cu numele lui. Din informații pe care le-am găsit pe internet, reiese că numele de Sarandë, ar fi fost menționat pentru prima dată în anul 1412, și că acesta ar fi provenind din preluarea numelui unei biserici cu hramul celor 40 de Sfinți Martiri, ”Agii Sarandë” în limba greacă, sau ”Sancti Quarante” în limba Italiană. Potrivit unor scrieri din antichitate, în acele vremuri așezarea s-ar fi numit Onhezmi. Din anul 1939, pentru perioada cât localitatea s-a aflat sub ocupația fascistă italiană, orașul a fost denumit, ”Porto Eda”, în onoarea fiicei celei mai mari a lui Benito Musolini.

Tot căutând pe internet informații pentru a afla ceva mai mult despre dezvoltarea orașului și cum a ajuns un oraș atât de modern, am găsit câteva date despre locuitorii acestuia, care mie mi s-au părut înteresante. În anul 1913, când Albania s-a constituit ca stat de sine stătător compoziția populației aflate pe teritoril din sudul țării era una multietnică. După albanezi, cea mai consistentă parte a locuitorilor zonei era deținută de greci. Soarta acestora după înființarea statului albanez, nu a fost foarte fericită. Problemele cele mai mari pe care le-au avut s-au născut din motive religioase, deoarece statul albanez a incercat să interzică religia ortodoxă pe teritoriul său, pentru că, după cum se cunoaște, albanezii sunt musulmani. Mari probleme au avut grecii și cu folosiea limbii lor materne fiind obligați să învețe și să cunoască limba oficială a statului în care trăiau. Așa se face că, mulți dintre ei au ales să părăsească Albania și să se stabilească în Grecia.

După greci o altă etnie importantă era cea a ”Aromânilor”. Spre deosebire de greci, aceștia s-au dovedit a fi mai concilianți în raporturile cu noile autorități și nu au avut de suferit, adaptându-se noilor reguli de viață socială.

Citind despre aromâni, mi-am adus aminte că de fapt ceea ce m-a impresionat mai mult la povestea profesorului meu de geografie, a fost aceea că albanezii ar avea multe în comun cu noi românii și că am avea aceeași origine. Am dorit să fac această introducere despre aromânii din Albania și mai ales despre cei din Sarandë, pentru a crea un moment cât mai potrivit să aduc în discuție un eveniment foarte recent despre care în mod sigur nu multă lume a aflat.

Este vorba de o știre de care ca români trebuie să fim mândri. Iată-o: ”În data de 19 noiembrie 2016, de la ora 12:00, a avut loc evenimentul prilejuit de dezvelirea bustului marelui istoric si politician roman Nicolae Iorga, lucrare realizata cu sprijinul ICR de catre sculptorii de origine aromana Zisa Musa si Mario Musa, din Fier, Albania”. Am redat-o exact așa cum se află scrisă într-un articol pe internet.

Pentru a înțelege ce a determinat acest eveniment, redau în continuare un alt citat din articolul găsit pe internet: ”Nicolae Iorga (1871–1940), istoric, scriitor si om politic roman, academician si profesor universitar, prim-ministru al Romaniei (19 aprilie 1931–6 iunie 1932).

Prelegerile sale despre istoria Albaniei, care oferisera delegatiei albaneze la Conferinta de la Londra (1913) argumente pentru afirmarea drepturilor istorice ale poporului albanez, au fost publicate, in anul 1919, in cartea Brève histoire de l’Albanie et du peuple albanais.

Drept recompensa, Regele Ahmet Zogu i-a daruit lui Iorga, in anul 1931, un teren pe malul marii, in Sarandë, langa port. Nicolae Iorga a donat statului roman terenul in anul 1934, iar aici s-a construit, intre anii 1937 si 1938, cladirea Institutului Roman din Albania sau „Casa Iorga“, dupa planurile arhitectului Petre Antonescu. Institutul a devenit ulterior un important asezamant de cultura romaneasca. Se intăreau, astfel, relatiile diplomatice si culturale romano-albaneze.

Incepand cu anul 1935, Nicolae Iorga l-a delegat să se ocupe de viitorul Institut Roman din Albania pe profesorul Dumitru Berciu, ilustru istoric si arheolog.

Iorga a fost cel care a descoperit, in anul 1915, la Biblioteca Medicea Laurenziana din Florenta, cel mai vechi document cunoscut in limba albaneza, datat 1462 – Formula e pagëzimit, o formula de botez, un text liturgic scris de arhiepiscopul romano-catolic de Durrës, Pal Engjëlli. ”

Impulsul de a scrie despre acest eveniment, mi-a fost dat mai întâi, de faptul că sunt sinăian, oraș unde N. Iorga avea o casă, de fapt ea există în continuare și în prezent, și în al doilea rând de acela că fiica mea trăiește în Vălenii de Munte, unde Iorga a trăit și unde casa lui este azi Muzeul Iorga. Ar mai fi de spus că orașul Sarandë, este înfrățit cu orașul Vălenii de Munte. Cum s-a ajuns la asta nu mai trebuie discutat.

În încheiere, fac mențiunea că melodia care a însoțit cele cinci capitole review-ului meu se numește, ”Sto Perigiali to Krifo”, compusă de Mikis Theodorakis.

Sfârșit.

(youtube)

---

VIZUALIZĂRI: 3312 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI