Malahide Castle – castelul bantuit de cinci fantome

TIPĂREȘTE

De cum am ajuns in Malahide am fost placut surprinsa de aspectul localitatii. Casele toate aveau un aer "de resedinta de lux". Ternurile si gradinile caselor erau mult mai mari decat vazusem in alte zone, gradinile aveau tot felul de copaci, copacei si arbusti, nu doar gazon taiat impecabil; deci pe ansamblu in aer plutea un aer de mare clasa. Magazinele, restaurantele, cafenelele libraria si saloanele de frumusete, aratau mai bine ca in alta parte. La ferestre si la tocul usilor erau agatate cosuri cu flori. Aveam impresia ca toate casele si toti locuitorii, doresc sa se apropie cat mai mult de maretia si inalta clasa a castelului spre care si eu ma indreptam. Si acest lucru este posibil pentru ca in aceasta localitate, traiesc cei mai multi angajatori, antreprenori, manageri si liber profesionisti cu activitati superioare, din toata Irlanda. In a doua jumate a sec. XIX, localitatea a devenit o statiune balneara de lux pentru cei cu dare de mana din Dublin.

Numele localitatii vine de la "Mullach Ide" care inseamna "dealul Ide". Legatura cu Dublin-ul se poate face si cu autobuzele 42 si 43 sau 102 de la aeroport.

Primele atestari documentare ale localitatii au fost scrise odata cu venirea vikingilor, pe la 795 e. n... Locul era numai bun pentru ca are iesire la mare printr-un estuar si asta era pe placul vikingilor care si-au stabilit acolo baza navala.

Cand in 1171 regiunea a fost cucerita de anglo-normanzi sub conducera lui Henry al II-lea, familiei Talbot, mai exact lui Richard Talbot, care a facut parte din apropiatii regelui, i-au fost acordate terenuri intinse si portul, ca semn de multumire pentru vitejia si devotamentul dovedite. Din acel moment, istoria acestei localitati este strans legata de fam. Talbot, de castelul Malahide care era resedinta familiei, de portul pe care tot ei il aveau in proprietate si de luptele la care au participat si care le-au schimbat soarta, uneori de la o zi la alta.

Domeniul castelului ocupa un pic mai mult de 1 kmp. Exista un teren de criket, unul maricel de golf si o Gradina Botanica la fel de mare. Restul terenului este ocupat cu peluze frumos ingrijite, inconjurate de zone impadurite si cu alte terenuri de sport. Castelul este in centru acestui domeniu si din 1180 de cand a fost construit si pana in 1976 cand ultima descendenta a familiei l-a vandut statului irlandez (cu o mica pauza de 11 ani) a fost proprietatea aceleiasi familii. Asta inseamna aproape 8oo de ani... si 32 de generatii (asta daca socotim o generatie la 25 de ani, desi in evul mediu, casatoriile, nasterea copilor, dar si moartea, se succedau mai repede).

Odata trecute portile domeniului, exista in stanga o parcare (gratuita) sau se poate merge pe o alee ingusta pana in mijlocul domeniului, in apropierea castelului, unde mai exista inca o parcare. In cea de a doua am lasat si noi masina si ne-am continuat plimbarea pe jos. De la inceput eram incantata de imensul "verde" care ma inconjura; gazon tuns la milimetreu indiferent ca era in fata castelului sau pe terenul de fotbal de langa parcare, alei stajuite de copaci inalti si curatati de crengi uscate, totul era o incantare.

De la parcare, am stabatut o alee flancata de o parte si de alta cu un zid nu prea inalt, gros, medieval, pavata cu un covor asfaltic moden, din acela usor cauciucat cum sunt in parcurile pentru copii. Am ajuns la cladirea in care acum este magazinul de suveniruri, cafeneaua, receptia unde se cumpara biletele de intrare la castel si la Gradina Botanica a lui, birourile si alte zone administrative. Cladirea este noua, de cand castelul nu mai este locuit si a fost introdus in circuitul turistic ca muzeu; dar este atat de bine incadrata in peisaj incat ai crede ca este acolo de cateva sute de ani.

Desi pe un pliant turistic care ma inspirase in vizitarea acestui castel, scria ca programul este pana la ora 17,00 si ca ultima intrare in castel se face cu o jumatate de ora mai devreme, am aflat la fata locului ca ultima intrare era defapt la ora 15,00. Din fericire m-am incadrat in program, caci altfel as fi murit de ciuda ca nu l-as fi putut vizita si ar fi trebuit sa revin alta data. Si pretul biletului era diferit dar cum multe lucruri s-au scumpit de la 01 ianuarie, nu m-am mai mirat.

Mi-am cumparat biletul si in drum spre castel am trecut pe langa ruinele manastirii in curtea careia este si un mic cimitir si am ajuns la castel. In treacat fie spus, manastirea (Malahide Abbey) a functionat pana la jumatatea sec. XVII, si in cimitirul ei este (printre altele) mormantul lui Lady Maud Plankett, care a fost "servitoare, sotie si vaduva" in acceasi zi, cand sotul ei a fost uscis in ziua nuntii lor, intr-un duel.

Castelul Malahide, acum nelocuit si doar un superb reper turistic in istoria zbuciumata a familiei ce l-a stapanit aproape opt sute de ani si a Irlandei, arata exact ca un castel din povesti. Sau cel putin din povestile copilariei mele. O cladire solida, nu prea mare, cu doua etaje, cu turnuri rotunde la colturi mai inalte decat restul castelului - turnuri cu creneluri de aparare - si cu o gradina mare in jurul ei. In urma cu cativa ani ma gandeam; oare o sa ajung sa vad si eu macar un castel irlandez... din acela cu stafii? Ei bine, uite ca eram in fata unuia si mi se parea dragut, nicidecum infricosator. Si unde mai pui ca se spune despre el ca este cel mai bantuit castel din Irlanda...

Am intrat pe usa destul de mica, am prezentat biletul si am fost invitata sa parcurg singura cele cateva sali de la parter, unde era scrisa istoria castelului pe cateva panouri, pana se aduna si restul grupului cu care urma sa vizitez castelul. In zona respectiva, erau pe vremuri magaziile, bucataria si crama. Am facut cateva fotografii, desi vazusem cu coada ochiului anunturile care interziceau acest lucru. Acolo, in acele culoare, am aflat lucrurile esentiale ale acestui castel si ale familiei Talbot, stapana lui. Printre membrii familiei au fost personalitati de seama in conducerea statului, a regiunii, clericii, oamenii de stiinta iar Sir John Talbot cunoscut sub numele de Lord Furnival, a fost personaj in piesa lui Shakespeare "Henric al VI".

Cum ma plimbam eu pe acolo si citeam informatiile, am dat de o incapere mica (aflata in unul din turnuri) in care am ascultat povestile triste ale celor ce bantuie acum castelul. Caci daca alte castele sunt bantuite de una sau de doua fantome, aici treaba e mai complicata. In cele aproape opt sute de ani cat a fost locuit castelul si in care s-au petrecut si lucruri mai putin ortodoxe, mai putin fericite, dupa cum ar spune unii chiar horror... atunci nu e de mirare ca sunt si suflete nefericite, care nu isi gasesc linistea nici acum si care din cand in cand mai dau o tura prin castel in cautarea unor raspunsuri sau pur si simplu din amuzament fata de cei care trec pe acolo in acel moment.

Am facut si eu cunostinta cu cele cinci fantome, din fericire nu pe piele mea, nu in vre-o intalnire fata in fata, in urma careia sa simt ca am imbatranit cu zece ani de spaima sau sa imi fie jena sa povestesc patania ca sa nu zica lumea ca mi-am pierdut mintile... ci prin intermediul unui sistem audio, interesant, care mi-a povestit despre cei cinci nefericici care isi fac din cand in cand aparitia, daca ar fi sa dam crezare celor care spun ca s-au intalnit cu ei.

Primele dou fantome sunt ale lui Sir Walter Hussey, fiul Baronului de Galtrim si ale sotiei lui, Lady Maud Plankett care au trait in sec. XV. Lady Maud Plankett are o poveste extem de trista care a dvenit balada (sau legenda) pentru acest castel. Este povestea unei femei tinere, care intr-o singura zi, a fost servitoare, sotie si vaduva, (asa scrie pe piatra ei funerara) sotul ei murind in ziua nuntii lor, intr-un duel, in care a vrut sa ii apere onoarea si numele in fata unui rival. Nefericitul sot, a fost uscis, dar tanara mireasa s-a consolat repede cu pierderea si s-a recasatorit tocmai cu cel care o lasase vaduva... cu rivalul decedatului sot, cu Sir Richard Talbot.

Dar nici acesta nu a trait mult si dupa moarte a fost ingropat in curtea manastirii castelului, in Malahide Abbey. Se spune ca fantoma lui Sir Walter Hussey, apare in castel, atatandu-si rana capatata in duel si strigandu-si in zadar durerea.

Lady Maud s-a casatorit si a treia oara – cu John Cornwalsh, seful Baroului Regatului Irlandei. Dar cum era cam violent din fire si el a disparut (suspect) din viata femeii. Dupa moartea ei, castelul si mosia i-au revenit fiului ei, din a doua casatorie. Fantoma lui Lady Maud Plankett apare asa cum era in vremea celei de a treia casatorii si este fugarita de al treilea sot prin castel.

Cea de a treia fantoma este a lui Miles Corbett, care a primit in stapanire castelul si proprietatea de la Oliwer Cromwell dupa ce acesta din urma a cucerit Irlanda. Cand Cromwell a fost inlaturat si Miles Corbett a fost ucis pentru toate faradelegile pe care le facuse la castel, inclusiv profanarea manastirii castelului, in cei 11 ani cat a fost stapanul lui. Se spune ca o intalnire cu stafia lui este foarte traumatizanta; el apara imbracat in armura, iar dupa cateva secunde se "sparge in patru bucati " cu un zgomot sinistru, dupa care dispare.

A patra fantoma este cea a bufonului pitic Puck, care a trait in sec XVI. El era nu doar bufonul familiei ci si paznicul celor pedepsiti si inchisi in unul din turnuri. El a avut neobrazarea sa se indragosteasca de Lady Elenora Fitzgerald o domnisoara care a fost inchisa in turn. Pentru a nu pata numele si onoarea domnisoarei, intr-o buna zi Puck a fost injunghiat. Inainte sa moara, a jurat ca ii va bantui pe toti care se vor opune dragostei intre cei cu sange albastru cu oamenii simpli. Din fericire el doar mai apare prin castel, dar nu face rau nimanui si intalnirile cu el nu sunt inspaimantatoare.

Ultima este fantoma celui de al trei sot a lui Lady Maud, care apare de cele mai multe ori in timp ce isi fugareste sotia prin castel si tipa ingrozitor.

Dupa ce am ascultat aceste povesti, am zis merci ca este abia ora pranzului si nu sunt sanse sa ma intalnesc cu nici unul din aceste personaje.

Lunga viata a castelului, de la piatra de temelie pana la ultimul sau proprietar, Lord Milo Reginard Talbot care a murit in 1973 si pana la vinderea castetului de catre sora acestuia catre statul irlandez, este scrisa in perioade de timp dupa cum au fost ele mai importante si mai bogate in venimente. Pe un perete, este expus arborele genealogic al familiei. Sunt mentionati acolo, doar membrii familiei a caror viata s-a dus in castel, nu si cei care prin casatorie sau din alte motive au plecat departe de Malahide.

Dupa cateva minute, a venit ghida si impreuna cu ea, grupul nostru de vreo 14 persoane, a inceput vizita in castel. Din tot castelul, vizitatorii au acceas (doar insotiti de ghid) in patru camere mari, cateva incaperi mici si un hol cu tabloruri. La intrarea in fiecare camera, ghida ne aducea aminte ca fotografiatul, filmatul, mancatul si bautul sunt interzise.

Am urcat o scara in spirala prin unul din turnuri si la primul etaj am ajuns la una din cele mai vechi camere ale castelului - Oak Room. Este o camera nu foarte mare, a carei pardoseala era acoperita cu un covor care ma ducea mai curand cu gandul la o rogojina, cu peretii imbracati in lambriuri de stajar, cu multe piese de mobilier, incredibil de frumoase si de bine pastrate (sau reconditionate). Ghida ne-a povestit, ca pe vremuri, aceasta camera nici macar nu avea pardoseala din lemn ci era doar cu piatra, pentru ca exista obiceiul la acea vreme ca unele animale sa isi urmeze stapanul in casa – respectiv cainii de vanatoare. Tot acolo mai erau aduse si pasarile rare de pe mosie; si cum toate acestea faceau multa mizerie, exista si cate un mana de paie pentru aceste animale – de aceia acum covorul avea acel aer rustic... sa aminteasca cumva de paiele de altadata.

Exista si o legenda a acestei sali, care spune ca stapanul casei a fost rugat in somn de catre Fecioara Maria sa lambriseze aceasta camera in fildes. Cum fildesul era foarte rar si foarte scump, Lord Talbot nu a putut face acest lucru, dar a imbracat camera in lambriu de stejat bogat sculptat, si... l-a vopsit in alb, sperand ca Feciara nu va vedea diferenta. Problema a fost ca dupa cativa ani, nici el nu a mai suportat acel lambriu alb si a decis sa il vopseasca negru; si negru a ramas pana in zilel noastre. Toate piesele de mobilier mi s-au parut minunate; scrinuri, diferite dulapuri de mai multe dimensiuni, multe scaune, o lada de zeste si o masa inconjurata de scaune. Unul din pereti contine sase panouri cu scene religioase, inclusiv pe Adam si Eva. Ferestrele acestei camere sunt cele de la etajul intai, aflate deasupra usii de la intrare. In unul din capetele acestii camere, este o incapere micuta, care a fost in functie de epoca traversata, punct de observatie a imprejurimilor, loc de tragere in caz de atac sau birou in timp de pace, asa cum l-am vazut eu mobilat.

A doua camera vizitata a fost "Small Drawing Room ". Este o camera mult mai recenta ca aspect si decoratiuni. In ea sunt tablouri cu portete de familie, un semineu italienesc, delicat, din marmura, o oglinda deasupra lui si mobila rococo. Draperiile mari, grele si vechi, intregesc atmosfara.

De acolo am trecut in alta camera, "Large Drawing Room " mult mai recenta ca stil si mobilier pe care multe generatii au folosit-o si ca o camera pentru discutii, pentru primit musafirii, un fel de sufragerie. Covorul era bej cu un model discret albastru, canapeaua din centru este de tipul..., si in general mobila era mai delicata in linii si volume. La ferestre s-au pastrat vechi draperii de catifea bleumarin, cu drapaje ample, care ma fac sa ma gandesc cu groaza la cat de rar si de greu erau spalate. In tot castelul, suportii pentru draperii erau sub forma unui cap de leu, simbol regasit si pe blazonul familiei si in multe obiecte de decor. Alaturata acestei camere este o mica incapere, care azi am putea-o numi WC de servici. Acolo, se dueceau doamnele sa... In unul din peretii acelei mici incaperi, era un loc mascat cu o usita (cam cat o usa de frigider, ) in care slugile ascundeau olitele pline pana cand petrecerea se termina; a doua zi se facea curat un nisa din perete.

Din sufrageria mare, am trecut printr-un hol cu o scara ce duce la etaj, unde am stat un pic in fata unor tablouri si am mai ascultat povesti despre membrii familiei Talbot.

De acolo, am ajuns in cea mai mare sala a castelului "Grate Hall " realizata in 1475, odata cu modificarile si extinderea aduse castelului. Cand a fost realizata si decorata cu mobila scumpa si frumoasa cum era moda vremii, era una din cele mai elegante si rafinate sali de primire, de banchet si de servit masa din intrega Irlanda. Asa cum este acum nu vad ce altceva se putea face acolo decat a se servi mese bogate si delicioase. In centru este o masa f. lunga de 60 de picioare din stejar irlandez, care practic ocupa cam toata camera, inconjurata cu scaune. Pe laturile lungi ale incaperii sunt doua seminee rustice si dulapuri care serveau la depozitarea veselei, a pahareleor si a mancarii. In evul mediu se obisnuia ca mancarea sa fie adusa toata odata si lasata la indemana gazdei si a oaspetilor, care puteau manca in orice ordine vroiau, bucatele. Ghida ne-a facut si o mica demonstaratie de cum erau asezate si stanse farfuriile de pe masa (grea traba sa fii servitor pe vremea aia). Camera are ferestre doar pe una din laturile mici si pentru ca este foarte inalta, ferestrele sunt duble, una peste alta pe tot peretele. Intre cele doua ferestre este un micut si ingust balconas (in interiorul camerei) la care se ajunge pe scara in spirala ascunsa in spatele unei usi. De acolo, gazda putea face o primire "surpriza" oaspetilor pe care dorea sa ii impresioneze, sa ii umileasca prin pozitia de inferioritate in care erau pusi. Acolo pe peretele din dreapta este prezentat un steag original cu blazonul familiei; un leu si un caine sunt cele doua elemente principale; caci motoul familiei era "Viteaz si credincios ".

Peretii incaperii sunt practic o parte a arborelui genealogic, in imagini. Sunt portetele celor mai de seama reprezentanti ai familiei. Pe celalalt perete ingust al salii, este un tablou mare in care sunt infatisati cei paisprezece membrii ai familiei, veri tineri si frumosi, in timpul Bataliei de la Boyne (1690). Povestea lor este trista, caci dimineata, inainte sa plece la lupta, toti au servit masa in aceasta sala, iar seara dupa participarea la lupta... doar unul mai era in viata. Batalia de la Boyne s-a dat intre regele protestant William III al Angliei, impotriva regelui romano-catolic Iacob II. Iacob a fost infrant, protestantii au preluat puterea, dar familia Talbot a ramas ferma in credinata sa romano-catolica pana in 1774. La unul din colturile acestei incaperi era o usa care duce spre biblioteca castelului. Este o incapere nu foarte mare, dar plina de jos si pana in tavan, cu carti. Sunt exepmpare rare, si de mare valoare avand in vedere cati ani au trecut peste ele. In mijlocul incaperii sunt cateva scaune cu cate o masa micuta atasata la una din cotierele scaunelor (deci nu e o inventie de sec. XX) si un birou. Camera este slab luminata de o ferestra mica.

Aici s-a incheiat vizita mea in castel. De acolo am revenit la cladirea cu magazinul si cu receptia, prin care am trecut pentru a ajuge in Gradina Botanica a castelului.

Asa cum se vede pe harta proprietatii, Gradina Botanica ocupa o suprafata destul de mare si inconjoara castelul pe trei laturi, in fata lui fiind doar peluza. Gradina este creatia ultimului proprietar al castelului, Lord Milo Talbot din 1948. Imediat ce am intrat in ea am intalnit o sera cu plante exotice. Cum era inchisa, am trecut mai departe si pe partea dreapta a aleii am intalnit un mic lac, cu plante specifice in jurul lui. Era atat de limpede si de frumusel, incat in el se oglindeau perfect copacii de pe mal. Am trecut apoi pe langa Rose Garden si am ajuns la alte doua mici sere. Dar imediat ce am ajuns iar pe aleea principala, am vazut in fata sera victoriana. Nu este mare, dar se profileaza elegant cu silueta ei alba, in verdele gradinii. Si aceasta sera era inchisa, dar se vedeau in interior cativa palmieri si alte plante tropicale. De acolo m-am dus spre partea dreapta a gradinii, unde sunt doua mari zone, amenajate dupa modelul gradinilor franceze; atent desenate cu ronduri simetrice de flori, care urmareasc nu doar simetria desenului, dar tin cont si de infloririle plantelor si de culorile acestora.

M-am intors cam pe aceleasi alei pe care incepusem plimbarea, dar am continuat drumul si prin spatele castelului. Plimbarea a fost placuta si desi este o gradina micuta, realizata de un proprietar nu de o societate mare de cercetare, colectia este destul de variata si merita toata admiratia. Nu este usor ca un singur om, din bani personali sa realizeze si sa intretina asa ceva... Sunt destul de multi copaci si arbusti adusi din alte colturi ale lumii, care s-au adaptat climei de pe insula si care fac acum impreuna cu castelul, un tablou medieval minunat.

La sfarsit am facut un mic popas la terasa de langa Gradina Botanica. Am luat un suc si o prajitura, nu de pofta ( desi au fost f.bune ) ci doar pentru a prelungi cat puteam de mult sederea acolo. Dar cum totul are un sfarsit...a trebuit sa plec, caci se facuse ora inchiderii.

---

VIZUALIZĂRI: 4523 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI