Muntele Athos - Gradina Maicii Domnului - partea I (Alexandros Palace)

TIPĂREȘTE

Gradina Maicii Domnului 2010

Partea I... Alexandros Palace, un spatiu divin

A. Preambul

Sa nu credeti ca sunt o persoana religioasa. E drept, in copilarie, mergeam la biserica in fiecare duminica dimineata, insotind-o pe bunica din partea tatalui, o femeie blanda si foarte intelegatoare (era dorinta ei si m-am supus!). Dar n-o faceam din convingere. Totusi, biserica ma atragea in mare masura si asteptam cu nerabdare sa ajung acolo. Insa, nu pentru starea de beatitudine obtinuta prin rugaciune si posturi (nici nu stiam ce sunt toate acestea!), ci pentru ca numai in curtea lacasului de cult ma intalneam cu prietenul meu, un caine aparut de pe te miri unde si pe care-l iubeam foarte mult. Il strigam Cotoi (bunica il poreclise asa pentru ca avea o figura ce aducea oarecum cu a unui motan si, in mod inexplicabil, raspundea la numele asta). Asadar, asteptam cu nerabdare sa merg la biserica, iar cand ieseam de acolo, cainele venea direct la mine si ma lingea pe mana cu smerenie (numai pe mine, spre mirarea tuturor!), iar eu il imbratisam si stateam asa multa vreme, pana ce bunica intervenea spunand: „- Hai, gata! Pleaca de aici! Esti prea murdar! ”... (Dupa moartea bunicii, nu l-am mai revazut pe Cotoi, cu toate ca l-am cautat cu inversunare). Doar atat ma lega de biserica si de multe ori m-am intrebat: „Ce s-o fi intamplat cu Cotoi? ”.

Nu-mi amintesc ca preotul care pastorea enoriasii acestei biserici sa-mi fi acordat vreo atentie, sa-mi fi spus o vorba buna (care sa ma impresioneze cat de cat!) sau sa ma fi indrumat in ale religiei. In afara de un tanguit prelung (completat cu un fel de incantatii ce nu aveau vreun efect asupra mea!) si de plimbarea cu cadelnita printre credinciosi (care se grabeau sa dea repede din mana dreapta, schitand un fel de cruce – uneori, era numai o miscare dezordonata, semn ca persoana in cauza era prea absorbita de ritual, ori de propriile ganduri), nu mi-a retinut cu nimic interesul si atentia. Totusi, in amintire imi mai staruie si astazi imaginea unui alt preot, de la biserica din cartierul unde ne-am mutat si la care, noua noastra locuinta era arondata. Asadar, cand veneau sfintele sarbatori, iar acesta ne intra in casa pentru a sluji, insotit sau singur („- Ca sa indeparteze duhurile rele, mamico! ”, imi preciza mama, de fiecare data cand ceream explicatii pentru ca nu credeam in harul preotului), incercam un sentiment amestecat de jena si dezgust: cand pleca, tinea mereu palma intinsa, iar mama trebuia sa-i puna bani in ea, de cele mai multe ori, insuficienti (ca niciodata nu a stiut cat sa-i dea ca sa-l indestuleze, iar el insista...).

Mai de curand, un post de televiziune l-a infatisat pe marele credincios, Gigi Becali. Se impauna cu calatoria lui la Muntele Athos, isi etala atasamentul fata de religie de parca ar fi avut drepturi exclusive si revelatii divine, ori se lauda cu donatiile facute pentru biserici. Si cu toate ca, evident, nu sunt o persoana religioasa, am socotit ca omul acesta impieteaza imaginea specifica unui crestin daruit astfel de catre Divin: modestie, daruire de sine, maturitate si intelepciune. Asemenea actiuni nu se discuta si nu se face caz de ele; ele se traiesc in intimidate si cu multa discretie. Dar nimeni nu parea sa fie deranjat (nici biserica!) si prin urmare, nu se cadea ca tocmai eu, o laica, sa iau atitudine. Si apoi, cine sa se uite in gura mea? Cine sunt eu? ... De altfel, oriincotro as privi la liderii din aceasta tara (de religie, de guvern, de partid sau de opinie), mi se pare ca regasesc unele trasaturi de-ale acestui jalnic personaj. Oricum, este din ce in ce mai greu sa intalnesti blandete, ingaduinta si intelegere. In schimb, constati la tot pasul dorinta de imbogatire prin orice mijloace si setea de a-l domina pe celalalt, toate acestea pangarind tot ce este profund, delicat sau sfant in inimile noastre. Si nu mai exista disponibilitate pentru a asculta aproapele!... Iar lucrul acesta dureaza de prea multa vreme!

Se pare ca interventia bunicii in copilaria mea a fost insuficienta pentru a ma determina sa-i inteleg actiunea si drept urmare, sa urmez calea religiei, eventual sa tin seama de aceasta. Asadar, niciodata nu m-am manifestat ca o persoana evlavioasa si deci, nu am nutrit o anumita piosenie fata de “Muntele Athos” (Muntele Sfant), asa cum am vazut ca fac cei mai religiosi. Cu toate acestea, realitatea mi s-a infatisat altfel, iar in cele ce urmeaza, veti vedea cum.

B. Decizia de a petrece o luna la Muntele Athos

Intr-o zi de aprilie, rece – asa cum au ajuns sa fie pe la noi zilele de primavara (poate ca sunt in concordanta cu raceala ce ne-a cuprins inimile!), Costas Papademos, un grec instarit care de mai multa vreme traieste cu matusa Lucretia, sora tatei, iar de dragul ei a invatat limba romana si pierde timpul prin Romania, ne-a zis in timpul unei partide de poker: „- Tache (ca asa-l cheama pe tata), in prealabil, am vorbit cu Istvan si Adela si le-am cerut parerea. In iunie, vreau sa va invit pe toti in Grecia. Stati la mine. Jucam poker pana dimineata”. Tata a solicitat lamuriri: „- Ce sa facem noi, Fanariotule, la tine acasa? . (Asa l-a poreclit el pe Costas, spre hazul nostru – de fapt, tata le da porecle tuturor prietenilor!). Nu ne esti ruda de sange si nici n-ai la noi mare datorie de pe urma pokerului”. „- Ba, ma insor cu Lucretia. Si-o sa-mi fii cumnat”. Tata s-a uitat la el surprins (de parca, chipurile, n-ar fi stiut de planurile lor, cu toate ca matusa ne avizase in prealabil) si a intrebat: „- Bine, ba, dar ce-are chestia asta cu Istvan si Adela? Ca noi nu suntem nici unguri, nici nemti, nici protestanti si nici catolici”. (Ca sa vedeti unde-l ducea pe el mintea, adica, vezi Doamne, daca in Grecia, ortodoxismul este religie de stat, catolicii si protestantii ar trebui sa fie exclusi de la cununiile religioase – de aceea am privit la el revoltata, intrebandu-ma daca chiar il intereseaza religia si doreste sa provoace o noua schisma crestina sau face bascalie de om). „- Ce-are, ba, sula cu prefectura? a raspuns Fanariotul amuzat. Mai e pana la nunta. Eu invita la voi ca prieteni. Nu merge la biserica. Nici nu gandit asa. Vreau sa distram impreuna. Jocam poker. Si, cu asta ocazie, cunoaste familia. Si ei la voi” (Fanariotul nu vorbeste perfect limba romana, dar intelegi ce vrea sa zica si, uneori, e atat de amuzant ca-ti vine sa te strambi de ras – a invatat-o cu tupeu!). Dupa cateva clipe de gandire, tata a stabilit: „- Ba, la tine nu putem sta toti: nu ne-am simti bine, iar rudele tale ne vor privi cu circumspectie. Ce-i aia? Sa-ti inviti trei-patru familii de prieteni ca sa joci poker cu ei? Si sa-i tii pe mancare si bautura. Fiecare dintre noi este ciudat in felul lui, uneori, mai facem si mofturi, iar daca se intampla sa pierdem la poker, nu ne mai intelegem intre noi!... Dar ideea nu-i rea, asa ca, hai sa gasim o locatie in apropiere. Ne stabilim resedinta acolo si putem sa te vizitam in voie. Stam o zi, ne pupam cu toate rudele tale, apoi ne retragem ca sa va barfim, dupa cum ne sta in caracter”. Si a zambit amuzat de tabloul ce tocmai il infatisase. Dintr-o data, mi-am dat seama ca tata avea dreptate. Si ma gandeam incantata la discutiile pe care le vom avea despre Fanariot si familia lui. Brusc, acesta ne-a privit si a exclamat: „- Alexandros Palace! ”. Nu auzisem de palatul asta si am vazut ca nici tata nu-l stia. Drept pentru care, constatand ca ne durea-n cot de ideea lui, Fanariotul a continuat nemultumit: „E hotel de cinci stele la Halkidiki, la Aghios Oros. Va iau odai acolo. (Auzi colo, „odai”! , de parca ar fi fost turc, nu grec. Pana si tata, care de obicei este foarte serios atunci cand Fanariotul vorbeste, a zambit cu ingaduinta). Pana la Alexandroupoli (acolo are casa Fanariotul!), pe autostrada, de la hotel, estem vreo 250 km; facem la voi trei ore”... Asa s-a stabilit ca vom petrece toata luna iunie la Muntele Athos (Aghios Oros) si, drept urmare, l-am pregatit din timp pe Mitica, prietenul meu (ca doar n-o sa stau fara barbat atata vreme!): „- Corcodel, sa nu faci nazuri, cum ca n-ai sa mergi cu mine la Muntele Athos (ii spun asa pentru ca-i place sa pescuiasca, iar iarna, ca sa nu raceasca la copca, poarta mereu in jurul gatului un fular alb din lana – a vazut chestia asta pe undeva, prin Suedia). Fa bine si puneti in garda patronul, iar in luna iunie, sa nu conteze pe tine; daca are afaceri in Grecia, pe la Kavala, Alexandropouli sau Salonic, sa-ti dea procura de reprezentare”. (Mitica lucreaza la o firma de export-import si e mare expert in contracte cu Europa de sud-est).

Fara sa vreau, mi-am amintit amuzata ceea ce spunea Gigi Becali in trecut: „- Euuuu! am sa ma duuuc la Muntele Athos, sa ma roog lui Dumnezeu! pentru aceasta tara! , pentru toti oamenii din ea! ”. Si gandindu-ma la oameni, am stabilit ca trebuie sa aflu neaparat daca este corect ca regiunea aceasta sa se numeasca Gradina Maicii Domnului. In definitiv, socoteam eu, chiar daca sunt o mireana, trebuie sa inteleg motivele care-i indeamna la pelerinaj pe credinciosii ortodocsi. Poate ca voi afla si ce-a facut acolo Gigi Becali, ca in Romania, lucrurile nu s-au schimbat in bine dupa ce s-a laudat ca ar fi calcat pe muntele sfant!

In prealabil, m-am documentat, dar n-am fost prea incantata de cele ce-am aflat. Oricum, unele informatii pareau interesante:

1. De la Bucuresti pana la Ouranopoli, drumul cel mai convenabil este Ruse – Velico Tarnovo – Nova Zagora – Svilengrad – Ormenio – Orestiada – Soufli si de acolo, pe autostrada, pana la KOMBOC 27, apoi – Stavros – Olimpiada – Stratoni – Ierisos – Nea Roda – Trypiti (port, nu localitate!) – Ouranopoli. Atentie! Drumul nu trece prin Sofia (si deci, nu esti nevoit sa astepti la cozile interminabile de pe centura orasului). Mai mult, poti sa mergi cu 100 – 150 km/h fara sa-ti faci griji ca te opreste politia. In plus, nu trebuie sa urci si sa cobori muntele (de la Velico Tarnovo, mai exista un drum prin Gabrovo – Kazanlic – Stara Zagora – Plovdiv – Pazardik – Velingrad – Gose Dolev – Exochi – Serres – Alistrati – Amfipoli – Stavros, cred ca-i cel mai scurt, dar are prea multe serpentine si n-am putut sa aflu daca, pe acolo, soseaua bulgareasca este corespunzatoare). Si apoi, pe drumul propus de mine, mergi pe malul Marii Tracice (Marea Egee), prin aer curat si sarat si nu prin praful drumurilor bulgaresti. Uitandu-ma pe www.michelin.com, am aflat ca diferenta de kilometraj intre variante nu este prea mare si, prin urmare, aceasta parea sa fie cea mai rapida. Dar cel mai important era faptul ca treceam pe langa Alexandroupoli si ne familiarizam cu imprejurimile. Mai fusesem pe ruta aceasta pana la Kavala, atunci cand am calatorit spre Thassos si am fost incantata de drum.

2. Peninsula Athos are cam 30 km lungime si, in medie, 12 km latime. Se circula pe un singura sosea care se termina la Ouranopoli, de unde incepe regiunea Athos, scaldata de apele Marii Egee. Aceasta are la capatul sudic, Muntele Athos propriu-zis, cu o inaltime de circa 2040 m. De la Ouranopoli, incepe granita. Femeilor nu li se permite accesul. Chiar si barbatii, daca vor neaparat sa ajunga acolo, trebuie sa se imbarce pe un feribot care ii transporta pana la Daphne, port al capitalei regiunii, Karyes (Careia). Ei bine, luand cunostinta de interdictia accesului pentru femei, m-am revoltat: pai bine, frate, regiunea este supranumita Gradina Maicii Domnului, iar barbatii vin cu pretentii exclusiviste? De aceea, am cercetat cu atentie datele despre istoria Muntelui Athonului, potrivit careia, regiunea ar fi fost vizitata, mai de mult, de catre Maica Domnului, in drumul ei de la Ierusalim spre insula Cipru (Unde Lazar, cel inviat de Iisus Hristos in ziua patra din morti, fusese hirotonisit episcop de catre insusi Varnava, ucenicul Sfantului Apostol Pavel. „Ce chestie! ”, ma gandeam eu. „Oare, cum s-or fi transmis toate informatiile astea peste timp? Prin viu grai? Le-o fi scrijelit un credincios pe vreo stanca? ”. Ei bine, am pierdut foarte mult timp, dar nu m-am luminat). Iar unul dintre cei ce fac asemenea afirmatii este Ierom Pimen de la Schitul romanesc Laku si pretinde ca are nevoie de ajutor financiar pentru finalizarea constructiei chiliei sale (daca insisti, poti sa afli si numarul de cont in care sa-i trimiti niste bani! – de parca ar construi un castel, nu o chilie). In fine, trecand peste multe amanunte de ordin tehnic, am aflat ce ma interesa: incepand cu anul 883, imparatul bizantin Vasile I Macedoneanul a dat porunca potrivit careia, calugarii de la Muntele Athos sa nu fie deranjati in niciun fel, de nimeni. Mai tarziu, prin aceste locuri ar fi trecut Tegudia, sotia imparatului Teodosie cel Mare, careia i s-ar fi interzis accesul in biserica de catre o voce tunatoare (!). Inca nu s-a explicat fenomenul si nu cred ca-l vor explica vreodata. Asadar, din vremuri stravechi, femeile n-au voie sa intre in aceasta zona. Incalcarea poruncii se pedepseste aspru. Se fac unele referiri la o femeie care s-ar incapatanat sa nu se supuna interdictiei si, in virtutea credintei sale curate in Dumnezeu, a reusit sa patrunda in acest bastion masculin (imbracata in haine barbatesti!) – drept pedeapsa, ulterior, la scurta vreme, existenta ei lumeasca ar fi fost curmata in chinuri, din vointa Maicii Domnului. (Si te gandesti: „De ce nu a traznit-o pe loc? Nu era mult mai eficient? Nici nu se chinuia femeia si chiar aveam de ce sa ne temem!). Ei bine, citind toate aceste asertiuni, m-a cuprins tristetea: la ce poate sa-i duca mintea pe barbati, ca sa pastreze o regula care contrariaza si incearca sa te atraga printr-un mister rudimentar. De fapt, totul se bazeaza pe o straveche lege umana: orice lucru interzis este dorit cu infocare!

3. Din 1926, regiunea Athos a devenit o republica monahala autonoma in cadrul Greciei si este condusa de un guvernator care are la dispozitie un corp de politisti si soldati, pentru asigurarea pazei granitei si ordinea interioara.

4. Tarile ortodoxe au acolo manastiri si schituri. Romania are doua schituri: Podromu si Laku.

In fine, dupa ce am aflat toate amanuntele furnizate de internet (am vizionat si filmele cu calatoria lui Gigi Becali – m-am cutremurat de dezgust, indeosebi atunci cand am vazut cum acesta le oferea bani calugarilor si cu cata graba ei ii doseau!), mi-a cam pierit cheful sa mai merg acolo. Ma gandeam ca este o pierdere de timp, ca n-ai cu cine sa schimbi o vorba si ca, probabil, in loc sa ne distram, ne cheltuiam timpul prin biserici, cu rugaciuni si pupat de icoane. De aceea, m-am dus degraba la matusa Lucretia, sa vorbesc cu Fanariotul. „- Pai bine, coane (ii place ca-i spun asa!), am inceput eu, tu vrei sa ne duci la manastire? Nu cumva sunt prea tanara pentru asa ceva? ”. Lucretia m-a privit surprinsa, apoi, intelegandu-mi temerile, m-a sustinut: „- Chiar asa, Costas, ce sa caute ei la Muntele Athos sau cum ii spui tu, Aghios Oros? Mai bine se duc in Thassos, ori la Kavala, ca-i mai aproape”. „- Voi, muierili, lasat gura mic! a sarit el ca ars. Nu stie nimic. Vedeti voi si multumitii la mine. Nu e cum se-arata din aeroplane”. Niciodata n-am inteles de ce grecii si chinezii, exprimandu-se in limba romana, pronunta cuvintele cu vocea pitigaiata (mai ales daca sunt nervosi!) si, cand am facut aceasta observatie, Fanariotul mi-a recomandat sa invat limba greaca daca vreau sa ma lamuresc si doresc sa ma descurc singura la Muntele Athos, ca-n alta parte nu vrea sa ne duca. Ignorandu-i mofturile si recomandarile, matusa Lucretia m-a luat de o parte: „- Nu-ti face probleme. Daca Costas a spus ca este bine, va fi minunat. Probabil ca s-a pregatit si nu cred ca-l mai putem intoarce din drum. Ai sa vezi, este surprinzator de meticulos si, dupa cat il cunosc eu, este posibil sa iasa foarte bine, iar experienta asta te va pune pe ganduri. In trecut, la fel i s-a-ntamplat si mamicii. Ei bine, ca sa fiu sincera, vorbele din urma ale matusii Lucretia m-au convins! Mi-am amintit de Cotoi si m-am domolit. Insa, in privinta Fanariotului, lucrurile s-au cam complicat si am inceput sa nutresc planuri de razbunare: „Te las lefter la poker, Fanariotule! ”, gandeam eu. „Numai asa ai sa inveti sa te adresezi cu respect, atunci cand vorbesti femeilor in limba romana! ”...

C. Calatoria spre Ouranopoli

N-am avut probleme cu drumul. Am calatorit pe ruta stabilita de mine, vreo zece ore, ne-am oprit in parcurs (ca autostrada are, in apropierea ei, niste restaurante minunate, prevazute cu instalatii de aer conditionat). Am plecat pe la 7:00 si am ajuns pe la 17:00, patru masini. Am fost surprinsi de atitudinea celor de la vama bulgara din Ruse, care ne-au indrumat sa cumparam vignetele pentru drum de la o benzinarie privata (nu sunt asa sigura ca era privata!), iar aici mi s-au cerut 50 de lei pentru una cu valabilitate de 7 zile (mi s-a vorbit direct in romaneste!). Istvan a intrebat in nemteste, ca si cand n-ar fi stiut limba romana si nu ne-ar fi cunoscut: „- Cat? ”. „- 7 Euro”, a raspuns gestionara de acolo, in limba engleza. „- Pai, de cand 7 Euro fac 50 de lei? ”, am intrebat eu cam sifonata. „- 7 Euro! ”, mi s-a precizat din nou, pe un ton obraznic, ca si cand nu auzisem bine ce pretentii avusese ea inainte. Tata, care se afla undeva, in spate, mai catre usa de la intrare in cosmelie (!), a zambit sugubat si a strigat direct in limba bulgara: „- Iscam da ce izplasciat v leva (Vreau sa platesc in leva) ”. „- Ve ste blgarski ezic? (Sunteti bulgar?) ”, a intrebat gestionara benzinariei. „- Ima roman (Sunt roman) ”. „- B tozi sluceai, sedem evro! (Atunci, 7 Euro) ". N-am mai comentat, dar ne uitam cu totii la tata, de parca venise de pe luna. Stiam ca nu cunoaste limba bulgara si de fiecare data cand trecusem prin aceasta tara, vorbise ruseste. Asadar, am stabilit ca se pregatise in prealabil. Oricum, era un bun exemplu pentru mine si mi-am amintit ca, in trecut, asa facea mereu pentru a ma determina sa invat. Iesind afara din incinta camarutei unde se afla gestionara benzinariei (Atentie! Nu uitati sa solicitati chitanta! Noi n-am cerut-o si am aflat ulterior ca pretul unei vignete este de 5 Euro), sotul Adelei, Hans, un austriac get-beget, care este pus mereu pe glume, a intrebat in limba germana: „- Sunteti cumva agentul bulgar 007? ”. „- Imi pare bine ca m-ati recunoscut, a raspuns tata, permiteti-mi sa ma prezint:(si a continuat in limba bulgara) aghent nula nula sedem (agentul 007) ”. Am ras cu lacrimi, iar gestionara, care iesise dupa noi, auzind ce raspunsese tata, ne privea cu gura cascata si cu oarecare timiditate. A fost prima oara cand am regretat ca, in prealabil, n-am incercat sa invat bulgareste, cat de putin (mi-am cumparat deja un ghid de conversatie si cred ca la prima iesire prin Bulgaria, ma dau la banditii astia – poate ar fi bine sa scriu si la Ambasada lor din Bucuresti). I-as fi spus ceva legat de jegmaneala romanilor care trec pe acolo. Si am sa procedez cu fermitate si tupeu, spre nemultumirea unor compatrioti care sustin ca daca mergi intr-o tara straina, trebuie sa respecti obiceiurile locului si sa nu protestezi daca esti tratat incorect. Dar, oare, unii dintre noi nu procedeaza la fel cu cetatenii straini?

Drumul nu a fost obositor. Mai mult, ca prin farmec, intrand in Stavros (un orasel aflat la baza peninsulei Halkidiki, imediat dupa iesirea de pe autostrada – de aici soseaua are numai doua benzi de circulatie, este destul de bine turnata si, de regula, trece prin localitati), m-am simtit foarte relaxata: ma linistisem, ma impacasem cu mine insami si cu toata lumea. Priveam la Mitica (care conducea masina) cu intelegere si multa dragoste. „Ce se intampla, frate? ”, ma gandeam contrariata. „Ce-i cu afectiunea asta care ma invaluie? Nu sunt la biserica si nici in stare de sugestie hipnotica”, mi-am spus revoltata, facand eforturi ca sa revin la starea mea obisnuita. Mitica tocmai oprise masina si-l intreba pe un grec: „- Ouranopoli? ”. Omul a aratat drumul pe care trebuia sa continuam si a raspuns in limba engleza: „- 60 km”. Am stabilit ca ar trebui sa-mi sara mustarul: socoteam ca ne induce in eroare. Dar Mitica a pornit masina, de parca ar fi fost incantat de situatie si mi-a spus: „- Ma, nu stiu ce se-ntampla. E atat de placut aici, incat as merge asa toata viata. 60 km e prea putin. Ma simt foarte calm si chiar multumit”. Iar cand am vazut copacii de pe muntii din vecinatate (foioase si conifere, amestecate), m-am simtit si mai relaxata. La Olimpiada, pe tarmul Golfului Strymonikos (Orfani), am vazut mai multi pescari cu lansetele intinse, asezate in fata unor corturi montate pe o pajiste inverzita si destul de larga: totul stralucea in lumina soarelui care se indrepta spre asfintit, gata sa se ascunda dupa muntii aflati pe partea dreapta a drumului, totul era in deplina concordanta, de parca natura insasi ne privea pe toti cu toleranta, intelegere si multa dragoste. „- Sa venim si noi aici”, i-am spus lui Mitica. „E atat de frumos”. „- Trebuie sa venim neaparat. Bine ca mi-am luat sculele de pescuit! ”.

Soseaua se intrerupe la un moment dat (se lucreaza la drum!) si trebuie sa ocoliti prin Stratoni (un orasel pe malul Golfului Ierissos). Exista si o benzinarie acolo, dar pretul benzinei este ceva mai ridicat (daca trebuie sa alimentati, faceti-o la Stavros!). La Nea Roda, tata, Istvan si Hans, care o luasera cu masinile inainte, ne asteptau chiar la iesirea din oras. „- Iata, mi-a aratat Istvan, asta este supermarketul cel mai bun din zona”. „- Pai ce? ”, am intrebat eu contrariata. „Mancam de la supermarket? ”. „- Binenteles ca nu, dar daca vrei sa scrii despre locurile astea, asa cum ne-ai impuiat capul, e bine sa le dai celor ce sunt interesati, toate amanuntele”. „- Si tu de unde ai aflat informatia? ”. Mi-a aratat cu mana o masina cu numar de Ungaria, care se afla parcata in fata supermarketului. „- Am discutat cu proprietarul masinii de acolo. A venit aici cu sotia si doi copii mici, pe cont propriu, la intamplare, cu altii ca el. Sta la niste greci din localitate si plateste 20 Euro pe noapte: o camera spatioasa, confortabila, cu baie, acces la bucatarie. Si se gasesc camere berechet, iar grecii sunt foarte primitori, vorbesc engleza. Se poate face plaja oriunde, apa e minunata si se mananca la tavernele din zona. Sunt destule si deosebit de convenabile”. M-am uita in jur si am vazut in departare, in apropiere de o latura a supermarketului, niste corturi saracacioase. „Oare, cine locuieste acolo? ”, m-am intrebat nelinistita. „- Mai avem mult? ”, am spus imediat, ca si cum as fi vrut sa sterg impresia neplacuta generata de vederea corturilor si a unor persoane negricioase care se aflau in jurul lor. „- Nu, mi-a precizat Istvan. Drumul merge pe partea cealalta a peninsulei si urmeaza Trypiti, un mic port in golful Agios Orous, in vecinatate – insula Amouliani. Hotelul se afla imediat, pe partea stanga a dumului. Cel cu care am vorbit era foarte impresionat auzind ca stam acolo. Spunea ca de pe sosea arata minunat, iar hotelul seamana cu un palat”. Am traversat gatul peninsulei (cam doi kilometri pe sosea) si in fata noastra a aparut portul Trypiti (este foarte mic, priviti la poze!) si, peste apa, insula Amouliani. Frumuseatea locurilor ne-a socat, drept pentru care, am oprit masinile, ca sa privim in voie. Soarele stralucea dintr-o parte a insulei, iar pe cer zburau doua hidro-avioane vopsite intr-un verde crud. Brusc, acestea au pierdut inaltime, s-au apropiat de luciul apei si s-au asezat pe ea. Fara sa reduca viteza, au mers un timp pe oglinda acesteia, apoi s-au ridicat si s-au indreptat spre noi. In momentul cand au ajuns deasupra, au aruncat facand un zgomot ciudat, o cantitate insemnata de apa. De jos, vedeam oamenii din cabina pilotului, iar in aer plutea un miros proaspat de apa de mare. Apa eliberata din hidro-avioane a cazut la o distanta de circa zece metri de masinile noastre. „- Sunt pompieri”, a presupus Adela. „Cred ca fac exercitii de lansare a apei la punct fix. Daca ar fi vrut sa ne ude, o puteau face cu usurinta”. Am privit din nou la avioane: s-au asezat repede pe apa si si-au umplut rezervoarele, din mers. Apoi, s-au ridicat din nou si au lansat incarcatura, langa noi, dar de partea cealalta a drumului. Am devenit constienta de faptul ca oamenii se jucau cu noi, dar o faceau intr-o maniera placuta. Iar lucrul acesta mi-a adus aminte de copilarie si m-am relaxat foarte mult. Si in fiecare zi, la ora aceea (aproximativ ora 17:00), daca eram la hotel, ori pe plaja acestuia de pe tarmul marii, asistam la aceeasi demonstratie incantatoare.

Cand am ajuns la hotel, Fanariotul si matusa Lucretia ne asteptau in incinta receptiei si se aratau foarte nelinistiti. „- Cartile de identitate, ori pasapoartele, va rog! ”, a facut ea cu sobrietate si cu o tinuta de persoana importanta („Ce-are, draga, matusa Lucretia? ”, m-am intrebat nedumerita. „A inceput si ea ca Fanariotul, sa se impuna autoritar. Asta ne mai lipsea acum! ”), colectandu-le si dandu-i-le solemna lui Costas pentru a ne inregistra. „- V-ati lasat asteptati. Ne era teama ca pierdeti masa si ar fi fost pacat”, a mai adaugat, privindu-ne cu raceala, ca pe niste copii indisciplinati. M-am uitat la tata si la Mitica: amandoi isi faceau cu ochiul, mustacind si imitand-o, fiecare in felul lui. Si atunci m-a pufnit rasul, iar cand Fanariotul m-a privit scandalizat (vezi, frate, ii luam in deradere eforturile organizatorice!), nu m-am mai putut abtine si am ras din toata inima. Tata si Mitica mi-au tinut isonul. „- De ce radeti, draga? ”, a vrut mama sa stie. „- De ce-o sa urmeze! ”, a raspuns tata printre hohote. „- Adica, ce? ”, a facut Fanariotul revoltat de lipsa noastra de consideratie pentru munca depusa, privindu-ne indarjit, ceea ce ne-a facut sa radem in nestire. Nu s-a mai putut intelege nimeni cu noi. Iar rasul acesta sanatos a devenit molipsitor. Ne-am imbratisat cu totii, ca si cand am fi vrut ca, astfel, sa ne transmitem unul-altuia telepatic si prin atingere, motivul real de buna dispozitie, spre uluiala Fanariotului care nu reusea sa inteleaga defel. Si cu cat facea mai multe eforturi ca sa priceapa ce se petrece (din cand in cand se uita la Lucretia, isi ducea degetul la tampla si-o intreba din priviri daca mai suntem intregi la minte!), cu atat radeam mai mult. „- Haide, gata! ”, a facut matusa Lucretia categorica. „Am priceput. Si aveti dreptate. Asa este, Costas s-a pregatit, dar trebuia sa luam lucrurile mai relaxat. Toata viata am facut bascalie de astia, cu batu-n cur, iar acum, si noi facem la fel”... „- Dar noi n-are bete-n cur! ”, a strigat Fanarionul exasperat, cu nevinovatie. Ei bine, in momentul acela, toti cei care intelegeau limba romana (si erau mai multi romani de fata! – asa mi-am data seama de originea lor) au izbucnit intr-un urias hohot de ras care a rasunat puternic in salonul destinat receptiei. Imaginati-va circa 15 – 20 de oameni, razand tinandu-se cu mainile de burta. Pana si Fanariotul, care in final a priceput despre ce-ar fi fost vorba, s-a asezat intr-un fotoliu ca sa rada in voie... Omul ce se afla la receptie i-a cerut explicatii in limba greaca; initial nu a reactionat pentru ca nu intelegea situatia iar Fanariotul a trebuit sa-i dea mai multe lamuriri; cand s-a dumirit, a izbucnit in ras si ne-a privit cu simpatie. Asadar, indiferent de limba sau educatie, cu totii reactionam in acelasi mod la umor.

D. Hotelul Alexandros Palace

Intradevar, de pe sosea, hotelul, situat pe un deal, straluceste aidoma unui palat. Si, trecand cu masina, ma intrebam cum reusisera ei sa construiasca o asemenea cladire. Dar n-am apucat sa ma dumiresc: imediat, pe partea stanga, a trebuit sa ne continuam drumul pe aleea de intrare. Initial, ai impresia ca intri intr-o gradina cu leandri si, pentru ca imediat te izbeste un miros uluitor de placut, de iasomie, incerci sa cauti explicatii. Drept urmare, am inceput sa privesc repede in toate directiile. Pe partea dreapta a aleii de intrare, se afla un parau mascat de un zid inalt, din stuf si privelistea te duce cu gandul ca in spatele acestuia s-ar afla o gradina si mai frumoasa. Apoi, te lamuresti repede ca te-ai inselat. De aceea, te uiti cu atentie peste gardul care separa aleea in sine, de gradina propriu-zisa (in care sunt amenajate terenurile de tenis!) si privirea iti este atrasa de un cactus urias, inflorit (ulterior nu mi s-a mai parut atat de mare!). Surpriza este atat de mare incat uiti de tine cateva clipe si analizezi informatiile cu iuteala. Oricum, pana atunci, mai vazusem cactusi infloriti, dar nu mi-am inchipuit ca undeva, in lume, poate sa existe un asemenea monument. Dintr-o data, in fata noastra au aparut mai multe alei betonate, o piscina mare cu doua bazine mari si albastre, situata la baza unei cladiri splendide ce sclipea in lumina soarelui. La ultimul ei nivel, am vazut niste chelneri care aranjau mesele si trebaluiau pe langa ele. Si mi s-a facut o foame teribila.

Asadar, hotelul in sine se afla pe un deal si este alcatuit din numeroase cladiri mici despartite intre ele prin alei betonate. Toate cladirile sunt asezate in trepte, in asa fel incat, din departare, sa ti se dea impresia unui palat. Intre diferitele niveluri ale aleilor, din loc in loc, sunt prevazute scari (placate cu dale din piatra!) cu balustradele albe, astfel incat sa te poti deplasa cu usurinta de la o cladire la alta, prin exteriorul acestora. De curand, mai spre varful dealului, s-a construit un stabiliment pe doua niveluri (de cinci stele!), lung si cu camerele asezate de o parte si de alta unui culoar placat cu marmura, care da spre o alta piscina minunata (priviti la poze!), in care se afla un jacuzzi si doua insulite interioare peste care trece un podet. (Initial, cand amvazut-o prima oara, am crezut ca este o cladire modesta si am fost foarte dezamagita. Insa, atunci cand am pasit dincolo de usa de la intrare, am ramas masca). Piscina este prevazuta cu mai multe dusuri si este inconjurata de un platou pe care se odihnesc numeroase sezlonguri. Dincolo de aceasta cladire (inspre varful dealului!), care privita de la piscina este incantatoare (priviti la poze!), se afla parcarea hotelului. Atunci cand hotelul este aglomerat, iar masinile nu mai pot fi parcate pe aleile asfaltate, in dreptul cladirii sau camerei unde locuieste fiecare (camerele de la parter, de 3 si 4 stele, dau direct pe alee!), se utilizeaza si aceasta parcare. Aleile si cladirile sunt permanent monitorizate cu camere de luat vederi, unele foarte bine mascate. Camerele de 5 stele sunt foarte mari, placate cu gresie, prevazute cu aer conditionat iar mobilierul este nou. Nu sunt prea bine izolate fonic si, daca te concentrezi sumar, poti sa auzi ce se discuta in camera alaturata. Televizorul aferent prinde suficiente programe, cateva in limba greaca, BBC, CNN, un post bulgaresc, unul rusesc, unul german si unul frantuzesc. Nu se prinde niciun program in limba turca (Intr-o zi, am intrebat la supermarketul de la Nea Roda daca au sunca de curcan si am vazut ca, brusc si inexplicabil pentru mine, vanzatoarea s-a simtit ofensata. Drept urmare, m-a trimis direct in Turcia – este din cauza pronuntiei englezesti a cuvantului „curcan”; am fost nevoita sa caut produsul preambalat in vid, prin galantarele magazinului si sa i-l arat. Devenind constienta de eroarea facuta, si-a cerut imediat scuze. Am dedus de aici ca ii detesta pe turci – probabil ca din 1922, cand cu razboiul greco-turc, in inimile unor greci, inca nu s-a instalat pacea! Fanariotul nu se putea opri din ras – probabil ca aratam caraghioasa in dorinta mea de a lamuri neintelegerea. Apoi, i-a aratat femeii obrazul, fara sa spuna nimic si mi-a parut rau pentru ea, mai ales ca i-au dat lacrimile – nu i-am inteles reactia si ma uitam aiurita la ei: „Frate, astia sunt sanatosi la cap? A gresit femeia, i se poate intampla oricui! ”, imi spuneam contrariata. „Si apoi, de cand a ajuns Fanariotul judecator peste vanzatoarele de la supermarket? ”). Paturile sunt foarte confortabile si sunt acoperite cu niste pilote mari si pufoase, usoare si calduroase. Baia este placata cu marmura, prevazuta cu un ventilator care porneste de indata ce aprinzi lumina (nu are fereastra in afara!) si totul functioneaza ireprosabil. In fiecare zi, se face curatenie iar lenjeria de pat se schimba la doua zile. Camerele au frigider si seif, iar hainele se pot aseza intr-un dulap incapator. Usa de la intrare se blocheaza pe baza de cartela magnetica, de care este prinsa o piesa mai grea din metal, pe care scrie numarul ei. (Initial, n-am inteles de ce trebuia sa porti piesa asta dupa tine. Insa, cand am ajuns la masa, am observat ca chelnerul isi noteaza numarul ei, iar daca n-o pastrezi la vedere – Mitica tinea mereu cartela in buzunarul de la pantaloni sau de la haina –, esti intrebat direct si ti se solicita sa arati piesa – asta numai la inceput, pana incep sa te cunoasca! Uneori, apare o tanara simpatica si politicoasa care face un fel de sondaj). Balcoanele de pe partea piscinei, prevazute cu doua scaune din metal si o masa, sunt spatioase. Cele de pe cealalta parte dau intr-o terasa mai mare, inconjurata cu flori din belsug si foarte bine luminata noaptea (unde se poate juca poker pana dimineata, dar sunt si alte spatii, mult mai potrivite pentru acest lucru!). De aici, poti sa zaresti varful dealului si, daca te vei duce acolo (in varf), ai posibilitatea sa privesti de sus, atat Golful Agios Orous cu insula Amouliani (pe o parte), cat si Marea Tracica cu Golful Ierissos si insula Thassos (pe cealalta parte, mai in departare). Personalul de deservire al hotelului locuieste in niste camere construite in pamant (!), situate de o parte si de alta unei alei care da in aleea principala a hotelului, in dreptul intrarii cladirii de 5 stele. O parte din acoperisul acestor camere, din beton armat si hidro-izolat, este mascat cu niste pietre ciudate, ovale sau rotunde (alcatuite din mai multe straturi de roca de culori diferite ce-ti atrag atentia), care parca te imbie sa le iei ca amintire. Multi turisti procedeaza asa si am vazut ca pietrele sunt completate de un gradinar, la un interval de o saptamana. L-am intrebat despre locul lor de provenienta, dar nu ne-am putut intelege, chiar daca Mitica a incercat sa vorbeasca greceste (Drept urmare, mi-am scos dictionarul de conversatie si am stabilit ca trebuie sa invat sa ma exprim direct in limba greaca – n-avea rost sa apelez la Fanariot; in final, m-am imprietenit cu un bucatar – Vassilis –, care-mi explica mereu diferentele de nuanta in exprimare; eu il invatam cum suna frazele in engleza si germana).

Hotelul Alexandros Palace ofera masa in regim de demi-pensiune (masa este inclusa in costul cazarii!), adica, dimineata de la 7:30 la 10:00 si seara, de la 19:30 la 21:00. Accesul in restaurant in tinuta necorespunzatoare (in costum de baie sau cu pantaloni scurti) este interzis. Si nu este ca la turci, la bulgari sau ca la noi, sa ignori interdictiile si sa nu te traga nimeni la raspundere. (Este adevarat ca in hotel stau multe fete bisericesti – preoti si calugari –, din Grecia, Serbia, ori alte tari iugoslave, care vin impreuna cu enoriasii lor – turism religios – si asteapta aprobarea pentru a merge la Dafne, in pelerinaj la Muntele Sfant. De regula, membrii grupului stau la masa impreuna si sunt extrem de linistiti, calzi, amabili si decenti, iar regula este ca nu trebuie sa fie deranjati in niciun fel. Poate ca de aici este interdictia tinutei sumare). Oricum, din cate stiu, aceeasi interdictie este valabila si la manastirile noastre din Bucovina. Nu am intalnit romani care sa fie lipsiti de respect si am fost impresionata de decenta conationalilor mei. (Dar am vazut, de exemplu, cetateni din Macedonia, Muntenegru sau Serbia care acceptau cu greu sa dea curs invitatiei managerului de a reveni imbracati decent). Si te simti bine la masa, oamenii nu se ingramadesc si nu se inghiontesc ca sa aiba intaietate la mancare (cum e la bulgari si la turci!). Intre mese este suficient spatiu si puteti sa serviti masa in liniste, fara a fi perturbat de miscarile dezordonate ale unora. Exista o singura problema care deranjeaza: seara, chelnerul te intreaba ce vrei sa bei, iar bautura, destul de scumpa pentru buzunarele unor romani, nu este inclusa in tariful sejurului (politica hotelului!). Nici nu puteti afla pretul bauturilor, pentru ca acestea nu sunt afisate la vedere, iar ca sa mergeti la bar pentru a va informa, este mai complicat: eu aveam mereu impresia ca se va face bascalie de mine daca as proceda asa! Intr-o zi, mai la inceput, mama a cerut un pahar cu apa si a trebuit sa plateasca 2 Euro, ceea ce a revoltat-o: „- Cum? Noua lei pentru un pahar de apa? ”, facea ea. „Pai, unde suntem aici? Ce-are apa asta in ea? Tache, (i-a poruncit tatei), de acum, mie sa-mi aduci apa minerala de la Supermarketul ala de la Nea Roda. Cu 2 Euro cumperi o sticla de doi litri! ”. Cu totii am izbucnit in ras, iar Fanariotul a precizat: „- La fel mi-a cerut si mie la Capsa, in Bucuresti! Lasa, ca aranjez eu. Nu trebuie sa mergem pana la Nea Roda pentru niste apa”. Mama s-a uitat jenata la el si cred ca dorea sa se scuze, dar acesta a adaugat: „- Inteleg foarte bine. Stiu cum ganditi voi. N-am vrut sa intervin de la inceput intrucat am considerat ca este bine sa vedeti realitatea, iar altadata sa va descurcati singuri stiind ce va poate astepta”. M-am uitat mai atenta la el: se exprima excelent. Tata ma privea zambitor: observase acelasi lucru. „- Iata, un prilej de meditatie! ”, mi-a spus ridicand incet din sprancene. Am inteles la ce se referea, dar Fanariotul s-a rastit la el: „- La ce sa meditezi, Tache? La un pahar de apa? ”. „- Nu”, a raspuns tata gasind o justificare si eschivandu-se usor amuzat. „Eu si fie-mea aveam o treaba cu nevasta-mea. („- Cu mine? ! a facut mama. Ce-aveti cu mine? ” a vrut sa stie, dar a renuntat imediat si a tacut: cred ca era multumita ca n-a facut nimeni caz de iesirea ei anterioara). La fel este peste tot, in Europa. Reactia aceasta este data de nivelul mic al salariilor din Romania. Si, pentru ca ai adus vorba, Fanariotule! , nu merge tot romanul la Capsa! Iar daca te gandesti mai bine, in Europa, 2 Euro este o suma mica! ”. „- Asa este! ”, a admis Hans, sotul Adelei, razand si deturnand sensul discutiei. „De aceea eu comand mereu bere. Peste tot ea este intre 5 si 20 Euro. Iar berea Mithos este foarte buna. Cred ca aici este si cea mai ieftina”. Mi-am amintit ce-mi spusese omul de la receptie, atunci cand am vrut sa aflu tariful unei camere de cinci stele... „- Cine intreaba? ”. „- Eu! ”, am raspuns scurt, de parca sunt nerabdatoare sa aflu. „- Ce nationalitate aveti? ”. „- Romana”, am facut intrigata de aerul omului, fiind convinsa ca face o gluma si eram curioasa sa vad cum si sa-mi insusesc stilul pentru a-l utiliza ulterior, dar ma inselam. „- Pentru cetatenii romani, pretul unei camere cu doua paturi este 50 Euro pe noapte. In luna iunie, binenteles! La aceasta, tur-operatorii mai adauga comisionullor. Pentru unguri este 60, iar pentru austrieci este 70. Exista o politica a lantului hotelier Alexandros, sa se tina seama de nivelul salariilor din tarile europene. De aceea, printre oaspetii hotelului, veti vedea mai multe nationalitati, iar daca-i intrebati despre pretul de contractare al sejurului, veti constata ca este diferit, in functie de tara. Oricum, francezii, germanii, englezii platesc mai mult, dar tariful este inferior altor destinatii ce le stau la dispozitie, asa incat vin foarte multi aici”. „- Dar grecii? ”, am vrut eu sa stiu. Omul m-a privit perplex, apoi a adaugat: „- Cetatenii greci vin aici in pelerinaj la Muntele Sfant. Este mai complicat sa va explic. Oricum, pentru oricine ar solicita o camera direct la hotel, ea costa 100 Euro pe noapte. In tarif este inclusa masa”... „- Asadar, pentru turismul religios, o camera este mult mai ieftina? ! ”, am insistat eu. „- Este mai ieftina”, a admis interlocutorul meu, fara sa-mi precizeze cu cat si s-a uitat jenat la Fanariot, care-l privea fix. (Atunci am stabilit, inca o data, ca trebuie neaparat sa-i iau banii la poker, Fanariotului, drept pedeapsa pentru faptul ca ma talona mereu si nu puteam sa fac toate investigatiile necesare). Precizez ca inainte de a pleca in aceasta calatorie, am accesat website-urile unor agentii de turism din Bucuresti. Cu aceasta ocazie, am aflat ca pretul unei camere la hotelul Alexandros Palace din Ouranoupoli era de 60 Euro (30 Euro de persoana, cu masa inclusa, in regim de demi-pensiune). Si cu reducerile aplicate (early booking) se ajungea la 27 Euro de persoana (pentru prima jumatate a lunii, in partea a doua era mai scump!). Asadar, spusele omului de la receptie m-au pus pe ganduri si atunci m-am decis ca, daca vreau sa aflu mai multe informatii, va trebui sa ies din tiparul obisnuit.

Restaurantul hotelului se afla la ultimul nivel al unei cladiri cu trei etaje (asa se vede de la sosea), dar intrarea se face de pe una dintre aleile hotelului, fara sa urci vreo scara (aleile sunt in rampa!). Acesta este prevazut in exterior, pe latura dinspre mare, cu o terasa (se poateservi masa si aici!) de unde se vede o priveliste uluitoare spre insulei Amouliani. Poti vedea, de asemenea, yachturi cu panze si barci cu motor care circula pe apa dintre insula si peninsula (vreo 5 km latime), iar peisajul acesta Dumnezeiesc iti patrunde in suflet si te copleseste: ramai fara grai! Mobilierul restaurantului este format din mese largi de doua, patru si sase persoane, dar, la cerere, se pot face mese mai mari, prin atasarea unora mai mici. Mancarea este servita in regim de bufet suedez si este asezata pe niste platouri lungi, de-a lungul laturii paralele cu drumul de la intrare in curtea hotelului si care urca la piscina din deal. Ei bine, sunt atatea produse, incat nu reusesti sa te convingi daca ai facut alegerea corecta. Nu sunt o gurmanda, dar pentru prima oara in viata mea, nu-mi venea sa ma mai scol de la masa. Iar cand intram in restaurant, priveam cu curiozitate la tavile cu mancare, ca sa aflu ce preparate facuse bucatarul. Mancarurile nu sunt grase, sunt foarte gustoare, bine preparate, iar deasupra tavilor sunt afisate etichete in limba engleza, in care se explica pe larg cu ce fel de mancare ai de-a face. Sunt si produse traditionale grecesti, dar nu preponderente. Intotdeauna exista unul sau doi bucatari care-ti prepara la comanda, orice doresti sau esti obisnuit sa mananci (bacon and eggs, butter chicken, etc.). Intr-o zi am asistat la gatirea unei comenzi pentru o frantuzoaica si am fost surprinsa de mirosul placut ce-l emana preparatul. „- Vreau si eu o chestie de-asta! ”, i-am spus bucatarului in limba engleza (un tanar simpatic care zambea mereu atunci cand prepara, un fel de zambet interior care trada pasiunea lui pentru gatit!). „- Stiti cum se numeste? ”, m-a intrebat el surazand. Nu stiam. „- Nici eu n-am stiut pana acum. Se numeste: La surprise. Asa mi-a spus doamna de dinaintea dvs”. „- Si cum se prepara? ”, am intrebat curioasa. Ei bine, am stat cinci minute langa Vassilis (asa il chema pe bucatar!). Cand m-am dus la masa cu farfuria plina, am urmarit reactiile tuturor. Pana si Fanariotul ma privea cu uimire. „- Ce-ai comandat, finuto” (asa-mi spune el pentru ca matusa Lucretia este nasa mea). „- Surpriza”, am raspuns eu amuzata. „Daca vreti, va dau si voua”. „- Cum se numeste? ”, m-a intrebat mama. „- La surprise”, am raspuns vesela si am inceput sa mananc din farfurie. Dar a trebuit sa ma opresc contrariata: dupa ce au privit la mine in timp ce gustam, dintr-o data, toate femeile de la masa noastra s-au ridicat si s-au indreptat spre bucatar. Acesta m-a privit amuzat si a ridicat degetul mare de la mana dreapta, ca si cand am fi fost complici la vreo isprava. Dupa ce a terminat de mancat, matusa Lucretia a spus: „Costas, de unde putem afla noi retetele de preparare ale mancarurilor astea? Ca tare sunt bune! ”. Fanariotul dadea din umeri si atunci am intervenit: „- S-a nimerit sa fiu de fata cand a comandat o frantuzoaica. Ca asa e in viata: te misti, afli mai multe lucruri! Si am aflat. Nici Vassilis nu stia”. „- Cine-i Vassilis? ”, a intrebat Fanariotul, iar dupa ce l-am aratat pe bucatar, s-a lasat o liniste suspecta... Drept urmare, imi facusem un obicei si am inceput sa pandesc discret ce comandau strainii, in speranta ca voi putea afla lucruri noi, dar n-am avut nicio sansa. Chiar si Vassilis imi spunea ulterior ca n-a mai avut vreo solicitare de felul celei facuta de frantuzoaica (Ma imprietenisem cu el si, intr-o zi, l-am invitat sa mearga cu noi intr-o excursie cu un yacht privat – spre disperarea Fanariotului. Atunci am aflat mai multe amanunte despre viata si preocuparile lui. Se pare ca am facut alegerea potrivita: in larg, lucrurile s-au cam complicat si, daca nu era el, scapau de sub control).

In general, tinuta si serviciul chelnerilor sunt exemplare. Si totusi, a existat un caz care ne-a scos din sarite. Nu stiu ce i s-a nazarit unui chelner si, dupa ce ne asezam la masa, omul isi facea de lucru pe langa noi si voia sa discute neaparat cu tata (el ii cazuse cu tronc si nu intelegeam de ce, poate pentru ca este mai tolerant!). Era mereu atent la ce vorbeam intre noi si intervenea dupa chef, fara sa tina seama ca era posibil sa deranjeze. Nu puteam sa discutam in romaneste (limba pe care chelnerul n-o intelegea!) pentru ca Hans si Margit (sotia lui Istvan) se exprima mai greu. Vorbeam limba engleza sau germana. Chelnerul nu excela exprimandu-se in aceste doua limbi, dar isi spunea mereu parerea. Si totul a mers asa pana cand, intr-o zi, tata a comandat o bere Mithos. I-a adus-o imediat, impreuna cu o nota de plata in valoarede 30 Euro. Nimeni nu a dat atentie hartiei (asa am crezut initial!), iar tata a pus pe masa o hartie de 100 Euro. Si totusi, Fanariotul a reactionat cu promptitudine: chelnerul n-a mai apucat sa ia bancnota de 100 Euro. Asadar, Fanariotul a ridicat-o impreuna cu nota de plata, i-a spus ceva in greceste si au plecat impreuna in interiorul restaurantului. S-a intors surazator cu restul. „- Cat a costat? ” a intrebat mama. „- 5 Euro”, a precizat Fanariotul cu nevinovatie. Am privit la nota: era schimbata. M-am uitat dupa chelner: se uita la noi cu teama. Iar a doua zi, acesta era de negasit. „- Unde este chelnerul acela blond? (era singurul blond!) ”, l-a intrebat tata pe manager, iar noi ne uitam la el contrariati. „- Nu mai lucreaza la noi. In locul lui, a fost angajata o studenta la facultatea de turism din Atena”. Si ne-a aratat o tanara simpatica, timida si cam stangace, care incerca sa se faca utila. M-am uitat la Fanariot: privea fix, cu o anumita determinare... „- Ia spune, coane! Care-i treaba cu prostovanu’? ”, l-am intrebat ulterior, afisand o privire parsiva (imi spune tot daca-l abordez astfel!), intr-un moment in care eram singuri si nu ne auzea nimeni. „- Bine zis. Prostovan! Dat afar. Sa nu spui nimic”. Si mi-a aratat obrazul. „Asadar, asta-mi esti, Fanariotule! ”, am gandit imediat, dar m-am conformat si mi-am vazut de treaba. Cand i-am povestit lui Mitica, acesta a inceput sa rada amuzat: „- Cam tarziu te-ai dumirit! ”, a facut el. „Totusi, nu sunt prosti grecii astia! ”... „- De ce spui asta? ”, l-am intrebat, mai mult ca sa-mi confirm banuielile asupra Fanariotului. „- Ma, Papademos asta e dat dracului. Are lucrurile foarte clare. Am discutat cu el niste afaceri despre care mi-a vorbit Gogu (patronul lui Mitica!) si a trebuit sa-i recunosc valoarea. Sfaturile lui sunt excelente. Stii ce trebuie sa aflam noi? Care este relatia lui cu patronii hotelului. Si cred ca, in pofida faptului ca suntem invitati aici si aparent ne bucuram de ospitalitate in mod gratuit, ei au un aranjament care ne depaseste intelegerea”.

Poate ca, daca cele doua mese oferite de hotel nu ar fi fost excelente, am fi petrecut timpul altfel. In cazul acesta, cred ca pierdeam o experienta interesanta. Evident, nu am mers acolo pentru mancare (nici nu stiam cum este ea!). Dar era o placere sa ne revedem la masa. Ne recunosteam imediat (ma refer la cei ce nu faceau parte din grupul nostru!) si ne intrebam unii pe alti, prin ce ispravi mai trecusem in timpul zilei. E drept, erau unii turisti care stateau toata ziua la piscina sau la plaja de la mare aferenta hotelului. Ei ne-au oferit primele informatii:

1. Plaja nu e prevazuta cu salvamar. Dar nimeni nu-i simte lipsa si toata lumea presupune ca omul care inchiriaza barcile cu motor (un aroman care vorbeste destul de bine limba romana si chiar cauta sa converseze cu tine pentru a se exprima mai corect!), indeplineste discret si aceasta functie.

2. Daca inoti pe la fundul apei, deasupra stancilor, sa te feresti de aricii de mare. Orice contact cu ei iti poate crea mari neplaceri.

3. Daca doresti sa inchiriezi o barca cu motor (nu e necesarsa prezinti licenta!), te costa 50 Euro pe zi (plus benzina). Poti sa mergi pe insula Amouliani, in locuri mai ferite si sa faci nudism (sunt numeroase asemenea locuri!). Poti sa mergi la Ouranopoli: nu-ti cere nimeni socoteala. Poti sa mergi la Aghios Nicolas.

4. Daca vrei sa-ti petreci ziua vizitand insula Amouliani, trebuie sa te deplasezi in portul Trypiti (circa 1 km de mers pe jos!), de unde poti sa iei un feribot (Costa 2 Euro, dar nu sunt prea sigura de asta: am uitat si ma tot contrazic cu mama!) care traverseaza (1/4 h) la fiecare ora. Iar acolo sunt numeroase taverne pitoresti.

5. Pana la Ouranopoli sunt vreo 6 km. In dreptul hotelului (Soseaua, care merge pe malul marii, trece peste un pasaj subteran ce face legatura intre gradina hotelului si plaja acestuia. Pe plaja se afla un beach bar), se afla o statie de autobuz de unde te poti imbarca (nu l-am utilizat niciodata – mi se parea inutil atata vreme cat aveam masina proprie), fie pentru Salonic (autobuzul se schimba la Olimpiada!), fie pentru Ouranopoli. In Ouranopoli exista o parcare pazita, cu plata (1 Euro pe ora, iar daca depasesti 2 ore, platesti mai putin – calculul timpului se face automat) si deci, poti sa cutreieri orasul fara nicio grija, ori sa te imbarci pe feribotul care te duce pana in vecinatatea portului Daphne, ca sa vezi din larg locurile unde se afla manastirile.

Excursiile? Da. Excursiile sunt teribile si-ti ofera o experienta foarte interesanta. Nici nu mi-am inchipuit ce urma sa aflu...

Priviti la poze. Este adevarat, sunt multe, uneori acelasi peisaj este prins in zile diferite (soare, furtuna, dimineata, seara). Am cautat sa prind momente neaglomerate (imi displac pozele in care apar oameni care nu-ti spun nimic).

Va urma... Muntele Athos - Gradina Maicii Domnului partea a II-a

---

VIZUALIZĂRI: 8274 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI