Oferta prea săracă pentru a fi recomandat

TIPĂREȘTE

Pentru cazare în Amman am ales Hotelul Al Midan situat în centrul orașului, pentru care am plătit 245 lei/2 nopți cu mic dejun.

Situarea foarte aproape de Teatrul Roman rămâne cam singura parte pozitivă a locației, alături de care am mai putea menționa micul dejun și strădania unui angajat de a fi mereu serviabil, amabil și în întâmpinarea doleanțelor noastre.

Hotelul cred că se situează undeva la mijlocul scalei de evaluare iordaniene, nici prea-prea și nici foarte-foarte.

Cu influențe clar locale în decorare – inclusiv o carpetă cu regele, prezent de altfel mai peste tot -, unitatea de cazare te introduce mai degrabă în casa unui localnic, etajată pe două niveluri și cam întunecată.

Amabilitatea iordaniană devine perceptibilă de cum ajungi în fața ușii. Bagajele îți sunt preluate de singurul angajat pomenit anterior - care pare că lucrează non-stop, fără respectarea unui timp de odihnă legal – și ești invitat în micul și modestul lobby pentru a alege plantele din care dorești să ți se prepare ceaiul. Pregătiți-vă să faceți o cură de ceai în Iordania, mai peste tot vei fi servit cu această băutură.

Parterul clădirii este multifuncțional. Servește drept recepție, birou pentru patron, lobby, sală de mic dejun și centru de informare.

Subsolul la care ajungi coborând câteva scări înguste ale unui hol pe care atârnă lămpi și opaițe de pe vremea lui Aladin, cred că e folosit pentru treburi administrative. Mai multe nu pot spune pentru că nu m-am riscat coborându-le...

în schimb le-am urcat pe cele ce duceau spre camera noastră și m-am trezit, parcă, undeva la țară între atâtea covoare atărnate și carpete, între am căutat fără sorți de izbândă și pe cea cu răpirea din Serai, imaginea cu povești orientale din vremea copilăriei. Și nu doar a ei, de vreme ce încă respectiva imagine pe un material pufos ”persan” acoperă peretele de vest al camerei mele din casa părintească.

Mereu, privind-o până în anii în care mă mai luptam încă cu acneea, aveam în minte imagini romanțate și pline de un mister inexplicabil. Era o scenă, a devenit o frântură de amintire a copilăriei, ce mi-o imaginam a se petrece doar noaptea, în lumina lunii. De aici și farmecul, nuanța de mister a tot ce ține de oamenii acestor locuri.

Camera s-a dovedit a fi sub nivelul așteptărilor noastre și nu pot fi decât mirat de nota 8,6 pe care o afișează cei de la Booking.

Mică, nu prea curată și cu un miros de spațiu închis datorat mucegaiului vizibil în jurul geamurilor termopan.

Destul de rece, chit că aeroterma a funcționat toată noaptea setată pe 26 grade, iar spre dimineață am fost nevoit să pun o geacă peste pătura subțire.

Ușile balconului și geamul nu izolează deloc și erau pline de umezeală dimineața, de aici și igrasia de pe pereți.

Baia se prezenta în condiții sub standardele de calitate europeană. Poate și orientală, cu o chiuvetă și un vas de toaletă albe, ce-i drept, dar cu ”o cabină de duș” ai cărei pereți erau, de fapt, din mușama iar apa invada gresia și băltea până reușea să se strecoare prin sifonul din pardoseală.

Micul dejun era alcătuit din preparate locale și a reprezentat un plus, așa cum aminteam anterior.

Aici am mâncat prima oară za atar. Aici am fost invățați cum să-l mâncăm, doar cu ulei de măsline în care muiam lipia pe care o tăvăleam apoi în gustosul condiment. Tot aici am gustat humusul făcut la el acasă, mult diferit față de cel achiziționat din magazinele de pe la noi.

Și am avut și falafel, pe care mi-l doresc și acum în farfurie.

Am apreciat intențiile domnului prezent tot timpul la serviciu, care ne-a prezentat modul de servire a mesei de către localnici, iar pe întreaga perioadă a șederii noastre în Iordania rare au fost cazurile în care am folosit tacâmuri.

Și, credeți-mă, mâncarea avea alt gust servită așa ”țărănește”, fără ifose.

Localnicii mânăncă în fiecare dimineață za atar întrucât acesta este foarte folositor pentru sănătatea creierului.

Dacă e să trecem la dotările obligatorii în zilele noastre, respectiv internetul, îmi aduc aminte și râd acum de momentul în care am cerut parola.

Solicităm parola și angajatul, râzând, ne răspunde ”I don t know”. Mai bem din ceai, încercăm din nou și primim același răspuns, la fel de zâmbăreț oferit.

Toate ca toate, dar am fi vrut să primim expresia magică ce ne permite conectarea cu lumea. Deja puțin nemulțumiți că omul o ține una și bună, o cerem și patronului care se ivise prin preajmă. Același răspuns, repetat a treia oară.

La care începem să ne foim și întrebăm, puțin nemulțumiți, cum e posibil ca nimeni să nu știe parola, moment în care patronul ne cere telefonul și introduce personal parola, zâmbind continuu. Sunt caracterele ce compun expresia folosită anterior!!!

Offf, ce ne-a făcut-o! Dar îi admir spontaneitatea și autenticitatea!

---

VIZUALIZĂRI: 859 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI