„4 seasons hospitality” !... Binenţeles, e o glumă de prost gust

TIPĂREȘTE

Athena Pallace Village este un hotel de cinci stele (stelele sunt greceşti, iar grecii au uneori criterii proprii de apreciere, mult prea exagerate!) situat pe partea vestică a peninsulei Sithonia, la aproximativ 100 km de Salonic, între oraşele Nikiti (circa 7 kilometri) şi Neo Marmaras (vreo 10 kilometri, poate mai mult), pe un limb de pământ destul de strâncos şi împădurit, cunoscut sub numele de Elia. Dacă intenţionaţi să călătoriţi spre aceste meleaguri, atraşi de povestirile celor ce le-au vizitat, este recomandabil să o faceţi cu automobilul. La hotel, nu prea aveţi ce să faceţi, că totul este înghesuit pe vreo trei hectare şi nu există un program de animaţie. Mai mult, pretenţia unor turişti cum că personalul hotelului este calificat şi doritor să vă simţiţi bine nu corespunde realităţii. Prin urmare, hotelul acesta trebuie privit numai ca un punct de plecare spre celelalte destinaţii pitoreşti ale peninsulei. (Evident că se poate ajunge acolo şi cu autocarul, dar în acest caz, va trebui să renunţaţi la mobilitatea pe care v-o oferă maşina personală şi să apelaţi la autobuz. Din nefericire, autobuzul trece rar prin apropiere şi costă destul de scump - 6 Euro pentru o călătorie dus-întors, tarif afişat la recepţia hotelului împreună cu orarul de circulaţie şi valabil atât pentru destinaţiei Nikiti, cât şi pentru Neos Marmaras. Pentru alte destinaţii aflate pe peninsula Sithonia, se spune că există curse, dar nu am aflat cum se procedează, de fapt, nici n-am întrebat, neexistând vreun interes la vreunul dintre cunoscuţii mei. Oricum, în acest caz, vă va fi mai greu, dacă nu chiar imposibil, să cunoaşteţi locurile splendide pe care vi le oferă această peninsulă, întrucât timpul pe care-l aveţi la dispoziţie este insuficient. Totuşi, puteţi închiria un automobil, însă e posibil să vă lase în drum, când vă este lumea mai dragă, aşa cum i s-a întâmplat lui Jean, un prieten, mai încrezător în serviciile firmelor de profil şi pe care l-am adus noi cu microbuzul de la Bucureşti, împreună cu familia, dar care voia să-şi facă un program separat - nu prea poţi să mai comentezi atunci când omul ţi-o trânteşte-n faţă şi deci, l-am lăsat de capul lui. Dar să vedeţi ce ghinion a avut stimabilul, că i-au dat altă maşină şi după vreo 50 km s-a defectat şi aceasta. Chiar mă gândeam că asemenea lucruri nu se petrec întâmplător, când Stela, nevastă-sa, a venit la mine şi m-a rugat să intervin şi să-l conving pe Jean să renunţe la mofturile lui, mai ales că seara, când ne întâlneam la masă, noi povesteam lucruri incredibile, pe care le trăisem cu surprindere şi mare satisfacţie, pe când ei se tot plângeau de necazurile pe care le întâmpinau. Şi nici acum nu-l înţeleg pe cârcotaşul ăsta de Jean, că atunci când mergi undeva cu mulţi prieteni, te distrezi mult mai bine decât dacă eşti singur sau cu propria familie. Ei, dar asta-i altă poveste şi-apoi, nu te poţi pune cu gusturile oamenilor. Oricum, după aproape zece zile petrecute cu noi – că vreo trei, a tot împins la maşina închiriată! –, fiind mai relaxat şi îngăduitor, poate şi din cauza câtorva pahare de tsiporou, Jean mi-a mărturisit că niciodată nu se distrase atât de bine... „- Păi şi-atunci de ce-ai făcut mofturi la început? ”, l-am întrebat eu... „- Ei, eram gelos pe Stela şi mi se părea că aleargă după Sile”... Am rămas mască... „- Şi? Aleargă? ”, am continuat... „- Dracu’ ştie? ! Că nu m-am lămurit încă. Dar dacă afli ceva, să-mi spui”... Ca să vedeţi unde-i duce mintea pe unii).

Athena Pallace Village se află între hotelurile Lilly Ann şi Elia Village, hoteluri de trei stele, pline de români (le puteţi vedea maşinile parcate în imediata vecinătate, ori în spaţiile aferente) şi este situat la poalele unor munţi din granit, care au înălţimea de circa 200 m şi pe care se află localitatea Agios Paulos. Este recomandabil să vizitaţi această localitate, chiar şi cu piciorul. (Se află un indicator în imediata apropiere a hotelului Lilly Ann – pe partea cealaltă a şoselei, în sensul spre Nikiti, de unde începe un drum bine asfaltat care urcă pieptiş spre munte. Drumul acesta, săpat adânc în stâncă, se poate zări cu uşurinţă de la hotelul Athena). Veţi întâlni aici un peisaj minunat, iar dacă insistaţi şi vă cocoţaţi pe virfurile provocatoare, vă veţi desfăta cu o privelişte încântătoare spre ambele părţi ale peninsulei şi, evident, spre insula Amouliani, peninsula Athos, precum şi spre peninsula Kassandra. De acolo, de pe vârf, se poate zări localitatea Vouvourou, situată pe partea cealaltă a peninsulei şi, în depărtare, Muntele Athos, care-ţi pare un fel de zeu în imensitatea peisajului. De asemenea, în partea de sud, se poate vedea vârful Itamos (Dragountelis), o privelişte încântătoare, înălţătoare şi plină de un anumit mister, iar în partea dreaptă, ieşind direct din mare, insula Kelyfos. (Insula aceasta o puteţi vedea din orice localitate aflată pe partea vestică a peninsului, dar de acolo, de sus, e parcă mai interesantă). De altfel, imediat ce treci pe lângă Agios Nicolaos şi pătrunzi în peninsula Sithonia, ai impresia că păşeşti într-un ţinut de basm, uluitor de frumos...

Drumul

Despre cum se ajunge în Halkidiki şi mai ales, în peninsulele Sithonia şi Athos, am mai vorbit pe aici, cu alte ocazii, chiar m-am contrat cu unii specialişti...

Oricum, există trei itinerarii prin care se poate face legătura între Romania şi acest hotel. Unul este prin Sofia, trece prin Kulata, Salonic şi este cel mai uzitat. Altul pare a fi cel mai scurt pentru că o ia direct prin Velico Târnovo - Stara Zagora – Haskovo – Zlatograd – Xanti şi apoi pe autostrada Egnatia Odos, pana la Komboc 27... Cred că al treilea este cel mai convenabi (nu-ţi dă nicio bătaie de cap): o ia de-a dreptul, de la Ruse - Byala, spre sud şi traverseaza Bulgaria prin Velico Târnovo, Nova Zagora (eventual Stara Zagora), Svilengrad, apoi trece pe lângă Ormenio, Orestiada, Soufli... Drept urmare, l-am recomandat mereu pe ultimul (un itinerariu care poate fi utilizat parţial şi în cazul în care călătoriţi cu maşina personală spre staţiunile turceşti Kuşadasi, Bodrum, Marmaris, Antalya), pentru că pe acesta se poate merge cu mare viteză, trece pe un drum naţional, care la greci are un regim mai special (de la Ormenio la Ferez se poate circula cu viteze cuprinse între 100 km/h şi 110 km/h, în funcţie de viteza maximă permisă şi afişată la vedere, mai sunt şi unele restricţii, dar sunt rare), iar apoi, direct pe autostradă, cu 140 km/h. Şi apoi, pe parcursul bulgăresc, şoseaua traversează nişte munţi încântători, plini de foioase şi pârâuri cu apă cristalină (de la Voneshta Voda până la Pchelinovo este foarte frumos, ca să nu mai vorbim de lacurile aflate dincolo de Pchelinovo, unde puteţi opri maşina şi petrece o zi minunată la pescuit, că bulgarii nu te pândesc şi nu te jumulesc cum fac paznicii români, iar acolo prinzi peşte nu glumă). Anul acesta, am observat că pe acest parcurs, circulau foarte multe maşini cu număr românesc (chiar am întâlnit mulţi români la pescuit!). Nu ştiu dacă alegerea lor s-a datorat faptului că oamenii au citit pe site-ul AFA despre itinerariu (din cinci maşini întâlnite în trafic, trei erau româneşti), dar m-am bucurat sincer atunci când la benzinăria de la Svilengrad (că drumul duce direct la ea, chiar la intrarea în oraş), discutând cu mai mulţi români cu care ne-am întâlnit acolo, unul mi-a spus: „- Am aflat de drum de pe internet, de la o tipă cam trăznită. E bun drumul, e foarte bun! ”... Brusc, omul s-a oprit şi m-a privit bănuitor: semănam cu poza afişată pe trilulilu. I-a şoptit ceva însoţitoarei lui, apoi amândoi au zâmbit cu simpatie şi au plecat făcându-ne semne cu mâna, în timp ce Jean, împreună cu care călătoream şi care îmi ştie preocuparea pentru scris, îmi striga amuzat: „- Traznita, trăznita! ”... Oricum, acesta este drumul cel mai rapid şi comod, chiar dacă e mai lung cu 50-60 km (poate şi mai mult) decât celelalte două. Iar dacă aţi ales unul dintre ultimele două itinerarii menţionate mai sus, este preferabil să ieşiţi de pe autostrada Egnatia Odos la komvos (se scrie komboc) 27, adică ieşirea 27, spre Asprovalta. Dar nu intraţi în Asprovalta şi, de la primul semafor, o ţineţi drept înainte spre Stavros, apoi pe lângă Olimpiada, Stratoni, pana la Ierissos, unde la semaforul din centru (unicul!), faceţi la dreapta, pe drumul spre Gomati, Plana, Metaglitsi şi treceţi pe lângă Agios Nicolaos, urmând să nu intraţi în Nikiti, ci să o luaţi la stânga de la bifurcaţie (!), pe drumul spre Porto Carras. Este o feerie! (E plin de verdeaţă, o şosea bine turnată, un miros îmbătător de iasomie şi levănţică, cu privelişti înălţătoare spre golful Agion Oros şi insula Amouliani). De fapt, acest drum continuă să meargă pe malul mării şi ocoleşte peninsula (circa 104 km) trecând pe lângă toate localităţile de pe malul mării. Şoseaua este excelentă şi e o plăcere să călătoreşti printre dealurile împădurite cu molizi şi unele specii de stejar, pe malul mării (uneori privită de foarte sus!), admirând din apropiere munţii Itamos (Dragountelis) cu vârful de circa 800 m altitudine. Nu am aflat încă de ce i-au dat acest nume, pentru că mai există munţii Itamos undeva, în centrul Greciei, municipalitatea Karditsa, ceea ce poate conduce la unele confuzii...

După circa 4 km de la bifurcaţia susmenţionată, veţi întâlni indicatorul hotelului Athena Pallace Village, o luaţi la dreapta pe o alee secundară bine asfaltată şi, după puţin timp, veţi ajunge la destinaţie, în parcarea exterioară aflată pe malul mării, printre molizi (şi veţi privi marea de la circa 50 m altitudine, fără să vedeţi plaja, că e prea mică, dar veţi întâlni nişte scări care coboară acolo!). Nu vă lăsaţi prea impresionaţi de intrarea în hotel: dincolo de ea, totul îşi pierde parcă strălucirea de cinci stele. Şi apoi, hotelul are pretenţia de a fi un mic sat (village!), cu toate că aşezământul este format din clădiri cu o arhitectură diferită de cea a unui sat grecesc, iar spaţiile verzi garnisite cu elemente arhitecturale ce se doresc rustice, cam înghesuite şi prost ornamentate, nu-ţi dau impresia de libertate, naturaleţe şi linişte, elemente specifice zonelor rurale de oriunde. Imediat realizezi că arhitectul care a gandit amenajarea interioară a incintei curţii hotelului a încercat să improvizeze o combinaţie între modern şi rustic, nu prea reuşită, fapt care te cam derutează. Dar vorba lui Mitică, prietenul meu: „- Nu vii la Arhena Pallace Village ca să vezi lucruri de artă. Te mulţumeşti cu ceea ce ţi se oferă şi trebuie să gândeşti că hotelul este numai un fel de trambulină spre frumuseţile peninsulei! ”...

Cazarea...

Iniţial, câteva zile, am stat la A-uri, asta înseamnă maisonette. Apoi, ne-am mutat la una din camerele cu numere de 200... , la parter, care sunt duble, adică au două încăperi, două băi, două televizoare cu plasmă, două frigidere (priviţi la poze!). Dar am intrat şi în camerele prietenilor mei, că am fost un grup mai mare, iar aceştia au acceptat să meargă cu noi încântaţii de ceeacele povestisem în prealabil (am vizitat aceste locuri în trecut, de mai multe ori, din diverse motive şi am fost captivată de peisajele întâlnite în peninsula Sithonia). Am fost şocată să constat că am luat plasă. Că eu nu mă aşteptam să stau mai rău la camerele pentru care se plăteşte mai scump... În primul rând, maisonettele, pentru care se plăteşte un tarif cam piperat (110 Euro pe noapte de cameră), miros a mucegai, instalaţiile sanitare funcţionează precar, instalaţiile de aer condiţionat devin active ca simple ventilatoare, numai la o temperatură reglată la peste 25 de grade Celsius. În prima noapte, au uitat să ne pună cearceafuri, iar când am sesizat la recepţie, am fost întâmpinaţi cu ostilitate (dar am pus-o cu botul pe labe pe stimabila de acolo, chiar dacă încerca să ne aghesmuiască cu consideraţiuni aiuristice, cum că aşa ceva nu se poate întâmpla la un hotel de cinci stele!). O maisonettă este compusă dintr-o încăpere zidită cu piatră (camera de zi), unde se află şemineul, la care se anexează dormitorul, un fel de magazie cu acoperişul din lemn, decorată astfel încât să nu-ţi dai seama de artificiu, iar la mansarda primei încăperi, urcând pe o scară tot din lemn, mai este prevăzută o încăpere mică, fără uşă, cu două paturi, probabil pentru copii. În exterior, spre piscina exclusivă, se mai află o mică terasă cu scaune care-ţi aparţine de drept. Piscina este exclusivă, în sensul că este destinată numai locatarilor de la maisonette, dar aici vin foarte mulţi dintre turiştii hotelului şi nimeni nu ia vreo măsură de interdicţie, cu toate că regula este expusă la vedere; uneori ţi se ocupă şezlongurile special afectate camerei, iar ocupanţii nu le-ar elibera pentru nimic în lume; dacă reclami la recepţie, e şi mai rău, pentru că persoana care vine să facă ordine spune tuturor că tu eşti reclamanta şi toată lumea te înjură cu sârg. Terasa aferentă camerei ţi se ocupă samavolnic de unii intruşi, admiratori de-ai lui Bacchus, sau mai bine zis, Dionyssos, că acesta era zeul vinului la greci. În faţa acesteia este montată o perdea care să te ferească de ochii indiscreţilor, că de muşte şi de ţânţari nu te fereşte, în niciun caz. Cu alte cuvinte, nu credeţi în ceea ce vi se promite pe la agenţiile de turism, iar dacă nu sunteţi însoţiţi de copii, n-aveţi ce căuta la maisonette, că pe lângă disconfortul evident, nu e zi de la Dumnezeu în care să nu apară vreun conflict legat de şezlonguri sau de ocuparea scaunelor de pe terasa-ţi proprie... În al doilea rând, camerele duble superior (cele de la parter, cu 200) sunt foarte plăcute, dar în pofida faptului că accesul se face cu cartelă magnetică, toate au broştele forţate, cu urme evidente de intrare prin efracţie. Nici nu mai ştii ce să zici, pentru că tânărul care vine să-ţi repare broasca de la uşă, te priveşte amuzat şi ţi-o spune de la obraz: „- Chiar credeţi că schimbarea broaştei îi poate împiedica pe hoţi să intre? Aici ar trebui să se schimbe tot sistemul de încuiere al uşilor”... Şi ne-am uitat aşa la el întrebându-ne dacă suntem la un hotel de cinci stele şi am auzit bine sau nu ce ni se spune, ori dacă avem vreo obligaţie suplimentară şi mai specială, despre care n-am ştiut până atunci. E drept, camerele sunt prevăzute cu seifuri iar utilizarea acestora se poate face gratuit. Dar nu asta este problema, ci faptul că uneori, îndeosebi după amiaza sau seara (pentru că dimineaţa intră cameristele care fac curat), când te întorci în cameră, îţi găseşti lucrurile (mai ales cele intime) în dezordine sau în alte locuri decât cele unde le pui de obicei, iar patul este mereu deranjat. Ei bine, la hotelul acesta nu sunt camere de luat vederi uşor de localizat (şi cred că nici nu există, acest lucru atrăgând după sine alocarea de bani şi suplimentarea schemei cu personal specializat pentru supraveghere), în afara celor care vizează intrările în hotel sau în parcare (maisonettele au parcări speciale, iar intrarea automobilului se poate face prin deschiderea porţii de acces cu ajutorul cartelei magnetice aferentă camerei). În fine, a trebuit să recunosc: camerele standard obişnuite sunt cele mai bine dotate şi protejate. Dar staţi să vedeţi, că acolo apar probleme cu cameristele: ba nu fac curat, ba nu-ţi schimbă lenjeria de pat sau prosoapele... Aşa că, ce mai tura-vura? , te aşteaptă un stil ciudat de „ospitalitate” grecească şi singura soluţie necesară pentru ca să te simţi mai bine, la fel ca la un hotel de cinci stele, este să scoţi bani din buzunar, adică la fel ca la bulgari. Oricum, să nu trăiţi cu impresia că în zonă nu există hoţi. Ei există şi sunt foarte mulţi, spre deosebire de peninsula Athos, unde lucrurile stau altfel. Şi spun acest lucru pentru că, de exemplu la Nikiti, cu toate că sunt locaşuri de cult dotate cu obiecte străvechi şi pe care doreşti să le vizitezi, dacă nu e slujbă, acestea sunt închise şi încuiate de teama hoţilor, iar noaptea intră în funcţiune sisteme de alarmare sofisticate. Când afli acest lucru, dimineaţa te uiţi mai cu atenţie la maşina personală cu care ai venit şi priveşti cu îngrijorare la uşa de intrare în cameră atunci când te întorci noaptea târziu. Îţi cam piere liniştea atunci când auzi alarma unei maşini, ţiuind din parcarea aflată toamai dincolo de cladiri, lângă corpul „Armonia”. Îţi aminteşti de camerele de luat vederi de la hotelurile turceşti sau de la Alexandros Palace şi te întrebi cu nelinişte ce s-ar întâmpla în caz că automobilul ţi-ar dispărea din parcare. De altfel, nu am întâlnit acolo vreun român care să nu-şi facă griji pentru maşina proprie, în afara celor care veniseră cu „Dacia Solenza”, ori „Dacia Nova”. Dar staţi să vedeţi, că nemţii sunt şi mai grijulii: fără să vreau, într-o seară, pe când treceam pe lângă un grup de nemţi, i-am auzit discutând în parcarea de la corpul „Armonia” despre propunerea unuia dintre ei, care voia să strângă bani şi să-i dea unui paznic de noapte. Acesta le spusese că se mai fură maşinile de acolo, dar dacă vor să nu aibe probleme, să-i dea 100 Euro pentru a păzi cinci maşini. M-a pufnit râsul şi i-am sfătuit să se plângă la recepţie, că paznicul este un escroc. Omul în cauză venise şi la noi şi ne ceruse 10 Euro pentru o săptămână, dar i-am spus că am cameră ascunsă în microbuz şi înregistrez orice mişcare din jurul lui. Când le-am spus nemţilor despre stratagema mea, m-au privit admirativ şi m-au întrebat: „- Se poate aşa ceva? ”... „- Nu ştiu. Dar la fraieri ţine! ”... A fost un râs general. N-am aflat exact cum şi-au rezolvat problemele, dar într-o noapte, pe la 2:00, pe când ne întorceam de la o petrecere, am găsit paznicul aşezat într-un şezlong lângă vreo şase maşini cu număr de Belgia, pe care le păzea cu străşnicie. După ce ne-am parcat automobilele (ne-a arătat paznicul unde să le punem, că era cam aglomerat!), Mitică i-a dat 10 Euro, fără să-i spună de ce. Numai atunci m-am liniştit pe deplin.

Mai este un lucru despre care trebuie să vă spun. Ei bine, atunci când mă cazez la un hotel, indiferent câte stele are el, cercetez în prealabil locul. Şi de fiecare dată când m-am cazat la hotelul acesta (am menţionat mai sus că am fost de mai multe ori la Athena Pallace Village), am observat un lucru bizar: întotdeauna vine un angajat al hotelului care schimbă aparatele de telefoane. Adică, indiferent dacă cel vechi funcţionează sau nu, el îl schimbă cu unul proaspăt. Când ne-am mutat la camerele duble cu 200, am constatat că omul vrea să schimbe ambele telefoane (camera este dotată cu patru telefoane, dar două sunt în cele două băi)... „- Vă rog, mie să nu-mi schimbaţi telefoanele! ”, am pretins eu, mai mult ca să mă lămuresc de intenţia lui reală... „- Nu se poate”, a răspuns el. „Aşa e procedura”... „- Nu mă interesează procedura dumneavoastră, telefoanele funcţionează. Vă chem eu dacă este nevoie”... Şi l-am dat afară. Dar după circa 10 minute, au apărut mai multe femei de serviciu care au pretins că nu schimbaseră lenjeria şi prosoapele şi voiau să ne facă curat, cu toate că totul era în regulă. A trebuit să ieşim afară şi să ne plimbăm câteva minute. Din depărtare, l-am văzut pe tânăr că intră din nou în camera noastră cu două telefoane şi iese repede, satisfăcut, purtând cu el aparatele mai vechi. Imediat după el, au ieşit şi femeile de serviciu... „- Ei, aşa-i la ei! ”, a făcut Mitică privind gânditor. „Nu trebuie să ne băgăm noi. Probabil că telefoanele au camere ascunse, eventual înregistrează convorbirile. Este foarte operativ să le schimbi în întregime. Că numai le scoţi din priză pe cele vechi şi le introduci pe cele noi. Lasă-i în pace! Ăsta-i un fleac. Dacă-i spun lui Gogu (şeful lui Mitică), parcă văd că implementează sistemul şi la firmă”...

Servirea mesei

Servirea mesei se face la restaurantul Doxato, în regim de demi-pensiune (este inclusă în preţul camerei!): masa de dimineaţă, între 7:30 şi 10:30, cina, între 19:00 şi 21:30. La cina ţi se solicită să spui numărul camerei (nu ţi se cere să arăţi cartela, pe care acesta se află înscris!), pentru a se face o scontrare a turiştilor. Cu această ocazie, eşti întrebat dacă vrei să bei ceva, evident contra-cost. Majoritatea refuză, iar în timpul zilei îi vezi pe toţi aprovizionându-se cu apă şi bere, de la supermarket-urile din Nikiti (sunt vreo cinci, destul de convenabile... de exemplu: 6 sticle de un litru cu apă plată – 2 Euro, berea Mithos 4 sticle – 3.99 Euro). În timpul zilei, dacă rămâi să faci plajă la hotel, poţi să serveşti masa de prânz la taverna „Aegean Flavors”, aflată lângă piscina de la recepţie. Oricum, mâncarea este foarte proastă: totul se face prăjit, eventual cu conţinut mare de ulei (până şi peştele, un aliment care se prepară zilnic în diverse moduri, are atât de mult ulei, că ţi se face greaţă), salatele nu sunt prospete (ceapa nu este recent tăiată, roşiile sunt expirate, aproape degerate din cauza păstrării îndelungate în frigider). Numai castraveciorii muraţi sunt excelenţi, dar cine poate mânca numai castraveţi? Există şi doi bucătari care prepară ad-hoc, dar nu la comandă, cum e pe la turci, însă tot ceea ce pregătesc ei este prăjit într-o baie de ulei, că mai bine te lipseşti. (Mai mult, rămâi cu gura căscată atunci când îi vezi de cei doi bucătari, că în loc să prepare ceea ce au ei de preparat, îşi umplu farfuriile cu mâncarea destinată turiştilor şi care se află în afara zonei lor de activitate şi, în faţa acestora, se înfruptă din ea pe îndelete. Iar chestia asta îţi dă mare bătaie de cap, pentru că cei doi mănâncă pe fugă, se uită pe furiş şi plescăne cât cuprinde, că te şi întrebi dacă o fac pentru că le place mâncarea sau sunt înfometaţi. Într-o zi, zâmbind cu sinceritate, le-am urat „- Pofta bună! ” (direct în greceşte) şi mai bine n-o făceam pentru că ei au interpretat urarea ca pe un reproş. Iar atunci când, în zilele următoare, mă apropiam de ei ca să văd dacă au pregătit ceva care să mă intereseze, mă priveau întunecat, pe sub sprâncene, că mai bine mă lipseam să servesc de acolo).

Cea mai mare problemă este că sunt multe muşte, uneori chiar şi în mâncare. Într-o zi, Jean, prietenul care-şi închiriase un automobil, şi-a luat inima în dinţi şi s-a adresat managerului de sală, arătându-i farfuria în care pluteau două muşte (managerul este un tip blond, mic de statură, mereu cu parul vâlvoi şi mânecile suflecate, că parcă s-ar apuca imediat de o treaba ce nu suferă amânare!). Când a văzut despre ce este vorba (probabil că în trecut au mai existat asemenea discuţii!), omul s-a arătat cam deranjat şi a răspuns că n-are ce face, că aşa e pe acolo. Oricum, a doua zi, restaurantul Doxato ne-a întâmpinat cu un aer mult mai proaspăt, parcă era mult mai curat, iar prin sală circulau câţiva oameni cu privirile încruntate şi direcţionate, atât la activitatea chelnerilor şi menţinerea unor condiţii adecvate, cât şi la servirea corectă a mâncărurilor. Nu mai existau muşte. Însă, după trei zile, când încruntaţii renunţaseră să mai supravegheze, muştele au apărut din nou, de parcă ar fi vrut să confirme o regulă potrivit căreia teritoriul acela este al lor. Ei, dar într-o seară, a izbucnit un scandal monstru: din câte am priceput iniţial, un croat a găsit nişte muşte în mâncare. Omul şi familia lui strigau atât de tare în limba germană, că nu-i înţelegea nimeni, mai ales managerul de sală spre care priveau aprig. Am simţit nevoia să fac pe traducătoarea în engleză (că germana croatului semăna cu o păsărească) şi nu ştiu cum, managerul de sală a tras concluzia că eu sunt cea care se plânge. Drept urmare, mi-a răspuns ridicând glasul la mine, strigând ca o ţaţă şi susţinând că se luaseră deja toate măsurile. Croatul, care înţelegea limba engleză, a crezut că şi eu mă plâng. În consecinţă, văzând cum eram tratată, a trântit farfuria cu muşte pe o masă aflată în apropiere şi sărit la bătaie. A fost un circ de nedescris: totul era atât de caraghios (îndeosebi croatul, care arăta destul de pricăjit!), drept urmare, eu râdeam în neştire, prietenii mei şi alţii ca ei făcuseră cerc în jurul nostru şi-l încurajau pe croat, iar managerul de sală striga după ajutor. Mi s-a făcut milă de el şi drept urmare, am spus ca să-l lămuresc, că el o ţinea una şi bună că o reclamagioaică incită oamenii la scandal: „- Eu nu reclam nimic”... „- Şi atunci, cine reclamă? ”, a întrebat managerul stupefiat... „- Dânsul”, am răspuns eu şi i l-am arătat pe croat. „Am tradus numai ce spune dumnealui, pentru că nu se înţelegea prea bine din cauza modului vehement în care se exprimă”... Numai atunci s-a calmat croatul şi a explicat ce îl durea pe el şi anume că unul dintre copiii lui înghiţise nişte muşte. Situaţia era total scăpată de sub control... „- Păi nu se poate face nimic! ”, a stabilit managerul de sală, înmărmurit, că chestiunea îl depăşea evident şi cu aşa ceva chiar nu se mai întâlnise. „Îi dăm un vomitiv, dacă credeţi că e nevoie”... Şi iar a început scandalul. Jean a turnat gaz pe foc, ca aşa este el: s-a apropiat de croat şi i-a spus că nu trebuie să se îngrijoreze întrucât muştele sunt de-ale casei şi fac parte din menu... Nu ne-am mai putut înţelege unii cu alţii. Era un vacarm de nedescris, toată lumea din jurul meu râdea şi ţopăia de încântare. Mai ales românii, pe care tocmai îi cunoscusem, că fiecare avea câte-o nemulţumire mocnită şi simţea nevoia să se descarce. (Ulterior, unul mi-a spus că îi venea s-o muşte de nas pe recepţioneră, n-am înţeles care, pentru că el reclama ceva, iar ea nu-i dădea nicio atenţie, vorbind despre el în greceşte cu colega sa. Altul povestea că recepţionera brunetă i-a răspuns atunci când a solicitat explicaţii pentru nerespectarea informaţiilor afişate pe site-ul hotelului privind gratuitatea wireless internet: „- O să-ţi fac cadou cinci ore de internet, dacă n-ai bani să plăteşti”. Iar altul îmi povestea că şi-a găsit laptopulce se afla pe balcon, stropit cu apă de către un angajat al hotelului care uda florile, iar când a cerut explicaţii de la recepţie, i s-a răspuns că aşa ceva este imposibil. Şi câte şi mai câte!)...

Nu ştiu cine l-a anunţat pe şeful cel mare. A venit exact atunci când vacarmul era în toi. Şi pentru că era un tip înalt şi solid, cu o figură de boxer profesionist, s-a băgat direct în mijlocul mulţimii. Văzându-l, croatul s-a înmuiat brusc: nu apucase să-l lovească pe managerul de sală, dar nici mult nu mai avea. Cu operativitate, şeful i-a scos afară din restaurant pe croat şi toate neamurile lui... „- Bă, ce ne-am mai distrat! ”, a spus Mitică răsuflând cu uşurare, dar şi cu puţin regret... Şi uitându-mă în jurul nostru, am constatat cu consternare că toată lumea era foarte bine dispusă. Dar pe nimeni nu interesa prezenţa muştelor... „- Păi bine, frate, dar muştele? ! ”, am spus eu contrariată... „- Nu-i nicio problemă! ”, a răspuns Sile, un prieten. „La mine, la ţară, nici nu le băgăm în seamă. Şi acolo, trec întâi pe la closet”... „- Stai, mă, că la tine, la sat, nu-i hotel de cinci stele. Despre ce vorbim noi acuşica? ”... „- Păi, aici nu scrie că suntem la sat? ! ”, a făcut el râzând...

A doua zi, l-am întâlnit pe croat... „- Cum s-a soluţionat plângerea dumneavoastră? ”, l-am întrebat curioasă... Omul m-a recunoscut şi mi-a zâmbit încântat... „- De azi mâncăm la restaurantul a la carte, „Dionyssos”. Acolo nu sunt muşte”... „- Păi şi ce? , s-a rezolvat problema? ”, am continuat cu întrebările... „- Nu s-a rezolvat, dar nici nu mai calc pe aici. Am să scriu şi pe tripadviser”... „- Şi copilul? Cel care a înghiţit muştele, ce e cu el? ”... „- Văd că n-are nimic. O să-l ţinem sub observaţie”... Când am intrat în restaurantul Doxato, am crezut că mă aflu altundeva: nicio muscă, frate! , tot personalul era îmbrăcat impecabil (până şi bucătarii care preparau omlete ad-hoc arătau ca scoşi din cutie), toate plasele pentru muşte erau închise şi la locul lor, în interior era răcoare şi totul strălucea de curăţenie... „- Nu se poate, domne! ”, i-am spus managerului de sală. „Păi, unde sunt muştele? ”... Omul s-a făcut că nu înţelege. Nici nu mi-a răspuns. Dar seara, ne-am trezit cu un chelner, care s-a apropiat de masa noastră plin de amabilitate (că noi ne simţeam ca acasă şi făcusem o masă mare de care nu se atingea nimeni) şi a desfăcut mai multe sticle de şampanie autohtonă... „- Din partea noastră, a tuturor”, a specificat el... M-am uitat la managerul de sală: zâmbea puţin jenat, dar cu sinceritate. Şi atunci i-am iertat. Totuşi, grecii nu erau băieţi răi. Dar tot nu înţelegeam cu ce-i impresionasem noi, de au simţit nevoia să ne trateze regeşte, iar ei nu voiau să ne spună motivul, nici în ruptul capului... „- Lasă, bă, că grecii ăştia ştiu cu cine au de-a face! ”, a făcut Sile adoptând un aer plin de importanţă... „Or fi ei greci, dar otravă sau droguri nu ne-au băgat în şampanie. Eu zic să bem până la ziuă”... Ei, dar să vedeţi ce chestie. Grecii au început să se intereseze unde ne duceam în timpul zilei şi nu ştiu cum, au aflat cam ce făceam. Şi veneau după noi. Aşa ne-am trezit cu ei, în frunte cu managerul de sală, la Porto Karras şi, nici mai mult, nici mai puţin, ne-au propus să mergem cu un yacht, în larg, eventual să pescuim. Când au auzit că e rost de pescuit, Sile şi Mitică au uitat toate neplăcerile de la hotel şi au sărit în sus de bucurie... „- Păi ce? , se prinde peşte la ora asta? (era ora 12:00) ”, am întrebat eu mai reţinută... „- Se prinde!... ” au răspuns ei. „Scule aveţi? ”, l-au întrebat pe manager... Aveau de toate. Dar nu puteau să stea decât până la ora 17:00... Şi aşa a început o altă aventură de-a noastră, pe care am să v-o istorisesc dacă mi se va permite (adică, să vedem care vă sunt reacţiile, desigur; că iar îmi ies vorbe cum că aş fi hedonistă!)...

Locuri de plajă

Există trei piscine exterioare. (Mai există una interioară, cu apă caldă, dar n-am fost niciodată acolo pentru că e cu apă dulce – nu cu apă de mare ca la hotel Meliton din Porto Karras, iar mie îmi place să mă scald în apă de mare). În principiu, la două dintre ele are acces toată lumea. La piscina maisonettelor ar trebui să aibă acces numai ocupanţii acestora, dar e numai o declaraţie de intenţii. La toate trei, apa este curată. Însă e o greşeală să faceţi baie şi plajă la piscină (asta se poate face şi acasă, că doar n-aţi bătut atâta drum ca să faceţi baie la piscină): apa mării este neasemuit de limpede şi curată. Oricum, bronzul de mare este diferit de cel rezultat în urma băilor cu apă dulce. Şi-apoi, la piscină, nu prea poţi să faci topless şi nici nudism (lângă hotel sunt nişte locuri minunate pentru nudism: sunt mai ferite şi nu te deranjează nimeni). Totuşi, plaja de la mare, aferentă hotelului, este necorespunzătoare. Există nişte şezlonguri şi nişte umbrele. Umbrela costă 1 Euro, şezlongul 2 Euro. Dar dacă veţi consuma de la barul de acolo, le obţineţi gratuit. De fapt, omul care le gestionează şi care face şi pe barmanul locului este primul care nu aplică regula. El este interesat numai de bacşiş. De exemplu, am văzut un neamţ căruia i se adusese comanda la şezlong, plimbând pe sub nasul barmanului (ca din întâmplare) o monedă de un Euro, a băgat-o în buzunar, apoi s-a răzgândit şi i-a întins-o nepăsător şi oarecum dispreţuitor. Barmanul a primit-o cu recunoştinţă, cu toate că era evidentă atitudinea turistului. A făcut la fel şi Mitică (eu i-am cerut-o, ca să văd reacţia grecului). Şi cu toate că făcusem o comandă mult mai substanţială, iar bacşişul era pe măsură, grecul a părut a se simţi ofensatde comportamentulprietenului meu. De-abia atunci am înţeles de ce personalul de deservire de la acest hotel te întreabă de unde eşti. Nu trebuie să le spui că eşti român. Nu ştiu de ce, dar cred că grecii ne consideră inferiori. Probabil din cauza românilor care mai muncesc în Grecia şi cu care vin în contact. Cine ştie? Oricum, problema asta a rămas un mister. E posibil să mă şi înşel, ori poate există explicaţii specifice relaţiilor umane, care mi-au scăpat sau nu le-am dat suficientă atenţie.

În fine, veţi vedea din pozele pe care le-am anexat, cum poate arăta plaja hotelului, atât atunci când marea este liniştită, cât şi când vremea se strică. Dar chiar dacă valurile sunt mari, apa rămâne foarte limpede. Aricii de mare se află pe părţile laterale ale stâncilor, cam la 30 m de mal şi devin periculoşi numai pe vreme rea, pentru că sunt purtaţi de valuri mai aproape de ţărm. Dar dacă vremea este frumoasă, iar marea este liniştită, este preferabil să înotaţi cu ochelari de apă, de care să legaţi un tub necesar respiraţiei: veţi vedea nişte peisaje subacvatice nemaipomenite (mai ales că apa te ţine la suprafaţă chiar dacă nu faci nicio mişcare). Mai mult, apa este atât de limpede, încât uneori ai senzaţia că te afli într-o cadă (se deformează imaginea şi percepi distanţele diferit, astfel că îţi sunt apropiate locurile mai îndepărtate şi se amestecă oarecum cu cele mai apropiate). Am mai întâlnit aşa ceva la Paleokastritsa, în Corfu (dar acolo, apa era foarte sărată!), precum şi la Kalamitsi, Porto Kuofo sau Toroni. Ca să nu mai vorbesc despre peşterile de la Porto Kuofo, care te uluiesc prin efectele inedite, uneori inexplicabile, cu care te confrunţi.

Plaja hotelului Lilly Ann este mai bună. E mai lată şi e situată la numai 200 m de plaja hotelului Athena. Dar nu vă sfătuiesc să mergeţi acolo în fiecare zi, în cazul în care aţi venit cu autocarul. Este bine să o luaţi pe şosea spre Nikiti şi imediat după colţul dealului aşezat pe malul mării (care se vede în poze!), lângă Lilly Ann, se face plaja Spathies, care e interesantă, cu un peisaj subacvatic neobişnuit, un golfuleţ unde ancorează şalupele unor pescari, cu care puteţi să aranjaţi să plecaţi cu ei la pescuit, dacă doriţi... Dacă veţi continua pe drumul secundar ce se deschide pe lângă ţărm, veţi ajunge la hotelul Mango (trei stele) şi, imediat, la plaja Kalogria, care este teribil de frumoasă, are o stâncă ce se ridică din apă la o distanţă de circa 100 m de ţărm, la care se poate ajunge înot destul de repede, mai ales dacă aveţi ochelari de apă şi tubul necesar respiraţiei (tubul şi ochelarii îî puteţi achiziţiona chiar de acolo: costă foarte ieftin). Pe această plajă, wireless internet este gratuit. (Dar atenţie la virusarea laptopului! Pentru că imediat ce l-aţi deschis şi v-aţi conectat la reţeaua hotelului Mango, se petrece ceva cu calculatorul dumneavoastră şi, dacă nu sunteţi dotaţi cu un sistem de apărare a softului laptopului bine pus la punct, e posibil să aveţi unele probleme ulterioare: pierdere de fieşiere cu poze - am mai întâlnit chestia asta anul trecut, pe un yacht de lux, despre care am mai făcut vorbire -, eventual punerea unor fişiere în carantină, ca să nu mai vorbim de faptul că brusc, rapiditatea de procesare a laptopului se diminuează simţitor). Puţin mai departe, veţi găsi plaja Kaviou, la fel de frumoasă ca plaja Kalogria, dar mai mică.

În cazul în care vă deplasaţi pe jos în sens invers, adică înspre Porto Karras, pe plajă sau pe aleea secundară asfaltată, singura plajă demnă de a fi luată în seamă este cea de lângă hotelul Anthemus Sea (un spaţiu superb, generos, elegant, dar prea aglomerat!).

Ca o curiozitate, în faţa hotelului Athena, îşi fac veacul doi câini mari, un mascul simpatic şi foarte încrezător şi o femelă afecuoasă, dar neîncrezătoare. Ei bine, femela are tendinţa de a se ataşa de turişti şi de a-i însoţi la plajă, dacă ei merg pe jos. Iar atunci când întraţi în apă, se panichează, latră şi încearcă să-i alarmeze pe ceilalţi oameni ca să vă scoată afară. Este un spectacol atât de ciudat, încât toată lumea-i acordă atenţie. Căţeluşa seamănă cu un labrador şi am încercat s-o conving să vină după mine în apă. În cele din urmă, am reuşit. Şi de-abia atunci a acceptat să se lase mângâiată şi încurajată. Însă după aceea, nu mai scăpam de ea, dormea la uşa camerei noastre, pe care o păzea cu străşnicie. Uneori după-amiaza, când plecam cu maşina, o lăsam acolo şi aveam grijă să-i dau de mâncare. (Luam cantităţi mari de şuncă sau salam de la restaurant, le ascundeam, le ţineam în frigider şi i le ofeream. Era foarte fericită şi păzea cu străşnicie).

De la hotelul Anthemus Sea (patru stele), aleea secundară asfaltată, care vine de la Athena Pallace Village, se desparte. O parte continuă în apropierea ţărmului ajungând la plaja Lagomandra, cealaltă parte dă în şoseaua principală. Dar să ştiţi că plaja Lagomandra este minunată, iar dacă aţi ajuns la Athena Pallace Village, indiferent cum, n-o rataţi. Pe plajă se află acolo câteva taverne convenabile şi puteţi lua masa de prânz într-un cadru foarte plăcut. Vă rog să priviţi la poze: sunt suficientde elocvente.

Personalul de la recepţie

Niciodată nu m-am simţit mai stingheră decât atunci când am intrat împreună cu prietenii mei la recepţia de la acest hotel. Nimeni nu ne-a întâmpinat şi circa cinci minute, nimeni nu ne-a dat vreo atenţie. Şi eram un grup destul de mare, format din bărbaţi bine construiţi şi femei încântătoare şi elegante (chiar şi copiii din grupul nostru sunt frumoşi - priviţi la poze), cu atitudini bine elaborate, de oameni civilizaţi. Chiar şi tânărul care urma să ne care bagajele s-a simţit jenat şi a tuşit de câteva ori, ca să atragă atenţia. Deserviciu era numai o femeie blondă (Daniela), care se hlizea cu doi tineri şi le vorbea în limba sârbă despre o petrecere. Unul dintre aceştia s-a întors spre noi, ne-a privit apreciativ şi abia atunci s-a hotărât Daniela să ne acorde atenţie, mai ales că tânărul i s-a adresat lui Mitică întrebându-l în sârbă dacă se cunosc. (Mitică e din Timişoara şi vorbeşte fluent limbile maghiară şi sârbă, dar nu-i place să facă mult caz de lucrul acesta. Drept urmare, a reacţionat ca şi cum n-ar fi înţeles întrebarea, ceea ce a făcut-o pe Daniela să ne privească şi mai indiferentă). Oricum, cu toţii am fost neplăcuţi impresionaţi de manierele recepţionerei...

Daniela este cetăţean sârb, naturalizată în Grecia. Theo este grec sau aroman (este uşor de recunoscut pentru că are o pată pe frunte, mai mică decât cea a lui Gorbaciov şi mai întunecată), înţelege bine limba română (are o prietenă la Braşov, studentă la o facultate de profil economic) şi-i place să converseze cu românii. Daniela este lipsită de simţul empatiei, e foarte practică şi logică, dar superficială. De altfel, este preferabil să nu-i reclamaţi nimicpentru că n-aveţi câştig de cauză. Totuşi, dacă o faceţi, trebuie să vorbiţi repede în limba engleză, iar dacă ştiţi germană, să repetaţi imediat în această limbă, adoptând un aer ferm, serios şi plin de importanţă, de parcă v-aţi adresa unei persoane care nu vorbeşte bine limba engleză. Numai aşa are efect ceea ce spuneţi şi Daniela începe să şovăie. Se pare că este singur mod prin care o puteţi determina să ia act de conţinutul reclamaţiei dumneavoastră. Iar dacă amintiţi, ca din întâmplare, despre Radko Mladici, generalul arestat şi predat tribunalului internaţional pentru genocid, cu urme de revoltă în glas (cum a făcut Marian, un alt prieten, bun psiholog şi un mare bandit, în sens laudativ), tresare brusc şi abia atuncivă tratează cu oarecare afecţiune, aşa cum procedează cu turiştii sârbi, care sunt preponderenţi. Theo este un scump, te priveşte îndelung atunci când îi vorbeşti în limba română şi-l fascinezi dacă repeţi în limba engleză. Deseori te întreabă despre construcţiile de fraze, este foarte serios şi săritor. Mai există o tânără la fel de simpatică. În fine, cea mai importantă este a patra persoană şi de aceea am lăsat-o la urmă. Cred că este grecoaică (nu vrea să vorbească despre ea şi se eschivează de la un asemenea subiect). E foarte acră şi are tendinţa (poate chiar pretenţia!) de a te manipula. Atunci când aveţi vreo reclamaţie, veţi fi îndrumaţi la ea. Nu vă speriaţi! Nu are mobilitate intelectuală; încearcă numai să se impună, dar dacă o priviţi calm şi aduceţi argumente bine fundamentate, începe să se bâlbâie, se fofilează, dă nişte telefoane şi dispare. Apare după un sfert de oră foarte zâmbitoare. Ei bine, dacă aţi ajuns în situaţia aceasta, să fiţi convinşi că problemele expuse de către dumneavoastră se vor rezolva şi toată lumea vă va privi cu mult respect. Şi cred că printre cei care deservesc acest hotel, se duce repede vestea despre felul cum vă descurcaţi - lucruri pe care le-am aflat de la managerul de sală, după ce-am golit câteva sticle de tsiporou, pe care le cumpărasem de la bazarul de la Neos Marmaras. (Atenţie! Joi se ţine bazarul la Neos Marmaras – în port, vineri se ţine la Nikiti – în pieţa veche, „Old Market Square”!).

Imediat ce primiţi cheia de la cameră, sunteţi îndrumaţi la omul de serviciu, care conduce un electrocar (sunt doi, fac cu schimbul şi amândoi sunt sârbi!). El vă va duce bagajele la cameră şi vă ia şi pe dumneavoastră în mijlocul său de transport. Dar după ce aţi ajuns la camera ce vi s-a repartizat, în cazul în care aceasta nu vă place şi aveţi de reclamat ceva, nu mai puteţi da înapoi, ca să solicitaţi o altă cameră. De aceea, vă propun un truc pe care l-am aplicat mereu, cu mare succes. După ce luaţi cheia, refuzaţi ajutorul ce vi se oferă şi pe care, oricum, trebuie să-l răsplătiţi cu un bacşiş. Spuneţi că, în prealabil, vreţi să vizitaţi spaţiul aferent hotelului, că nu vă grăbiţi să vă cazaţi. Dacă nu vă place camera şi aveţi motive temeinice, puteţi să o refuzaţi. Şi vă dau un sfat: nu daţi bacşiş recepţionerei înainte de a vedea camera. Riscaţi să fiţi păcăliţi. Mitică aşa a făcut cu maisonetta şi foarte greu am putut s-o schimbăm: a trebuit să acceptăm camera dublă, cu toate că şi aceasta avea problemele despre care am făcut vorbire mai sus.

Vremea

Am stat în peninsula Sithonia vreo 21 de zile (pentru că vreo trei a trebuit să merg la Bucureşti şi să întrerup sejurul!). Am avut parte de o vreme foarte bună, cu excepţia a două perioade când vremea s-a stricat şi a plouat. Iar ploaia a fost mereu însoţită de tunete şi fulgere. Nu ştiu dacă în lunile iulie şi august plouă. Oricum, cred că este foarte cald. Dar în luna iunie, temperatura aerului nu a depăşit niciodată 30 de grade Celsius, iar a apei a fost constantă, aproape 23. De regulă, indiferent la ce oră veneam la hotel seara, dimineaţa, la ora 6:00, ne duceam la plajă. Şi toţi membrii grupului din care făceam parte (excepţie făceau numai femeile care aveau copii mici şi care rămâneau cu ei la hotel), inclusiv copiii peste zece ani, săreau în apă şi înotam până hăt, departe, în larg, unde ne bălăceam în voie. Uneori ploua cu găleata, dar marea nu prezenta valuri şi totul era fermecător. Când oboseam, ne puneam ochelarii şi tubul de respirat (pe care-i ţineam prinşi de cap) şi pluteam în derivă, privind mişcările de la fundul apei. Câteodată trâznea cumplit, dar nimeni nu s-a plâns vreodată că i-ar fi fost frică.

Când cerul era senin, soarele răsărea de pe munte, pe la ora 7:00, iar peisajul subacvatic prindea viaţă, peşti mai mari fugărindu-i pe cei mici, care brusc, săreau afară din apă, amintindu-mi de fenomenul pe care l-am văzut de mai multe ori la Daphne.

Dacă vremea este frumoasă toată ziua, marea arată ca un lac. Pe vreme rea, după ora 8:00, valurile cresc în dimensiuni şi atacă ţărmul, pe care-l devalizează. În acest caz, după-amiază, şezlongurile sunt ocupate numai de turiştii ameţiţi de alcoolul din băuturile comandate la barul de acolo şi care, culmea, funcţionează şi pe vreme rea.

Grădina zoologică

Este o păcăleală. Într-un spaţiu destul de restrâns, sunt ţinuţi ostateci un ţap fără coarne şi o capră amărâtă, plini de păduchi. De îndată ce te apropii (mai ales dacă stai la maisonette, că grădina în cauză se află în apropiere), ambele animale te întâmpină flămânde. Animalele mănâncă şi biscuiţi şi, probabil, sunt ţinute numai pentru a atrage copiii. Este de preferat să evitaţi orice contact cu aceste două biete fiinţe.

Bisericile

Am mai spus pe aici că nu sunt o persoană religioasă. Dar la greci ortodoxismul este religie de stat. Şi pentru că la Athena Pallace Village se află două bisericuţe (într-una te întâmpină o linişte binefăcătoare, în cealaltă se îngână o slujbă înregistrată undeva, nimeni nu a putut să-mi spună unde şi care te calcă pe nervi), cu lumânările aşezate la vedere, aşteptând parcă să le aprinzi (sunt gratis şi la discreţie) şi să te gândeşti la vii şi morţii din familia ta, ori la cunoştinţe (poate şi la nemurirea sufletului tău), m-am decis să văd toate bisericile din Nikiti, că sunt vreo trei şi au obiecte de cult străvechi. Nu am avut parte de această satisfacţie, din simplul motiv că bisericile erau închise (v-am explicat mai sus de ce). Dar am găsit o bisericuţă minunată la Metamorfosis (biserica Agios Vasiliou). Acolo am asistat la o slujbă minunată ţinută în genunchi de un preot bătrân şi modest. Dacă treceţi pe acolo într-o zi de duminică, n-o ocoliţi: veţi fi şocaţi de vibraţia care pluteşte în aerul înterior al bisericuţei. Dar vorba lui Sile: „- În bisericile astea nu intri pentru că vrei, ci pentru că eşti chemat. Cu toate că suntem ortodocşi, se pare că nu facem parte din familia lor spirituală. De aceea, numai unii dintre noi au privilegiul să intre în locaşul lor sfânt şi să-i înţeleagă”... Iar când auzi aşa ceva de la un prieten pe care nu-l credeai în stare de un asemenea raţionament, este imposibil să nu te întrebi cine eşti şi ce cauţi în ţinutul lui Sithon, fiul lui Zeus... Iar dacă mă gândesc mai bine, cred că Sithonia ar trebui să se numească Grădina Maicii Domnului. Cu toate că, la modul cum privesc lucrurile mai marii bisericii de acolo, poate e mai bine cum au căzut lucrurile: că ar fi o mare nedreptate să se interzică accesul femeilor în aceast minunat ţinut.

Concluzii

Iată, aşa am văzut eu hotelul Athena Pallace Village. Nu-mi place acolo şi nu vă sfătuiesc să-l onoraţi cu prezenţa: ospitalitatea grecească n-o egalează, nici pe departe, pe cea turcească. Plătiţi mai mult şi nu merită. Personalul de deservire, necizelat, încearcă să păstreze o anumită aparenţă de hotel „high quality”, dar nu reuşeşte decât să-ţi scoată în evidenţă carenţele, în pofida dorinţei vizibile de a ascunde „mizeria sub covor”. E drept, au un serviciu, dar nu se ridică la nivelul de educaţie pe care l-am întâlnit la hotelul Alexandros Palace de la Ouranopolis (Trypiti). Acest personal nu se compară ca cel de la Mirada del Mar sau Vogue Avangarde din Kemer (cu toate că am plătit aceeaşi sumă pentru sejur!). Nu se compară nici cu cel întâlnit la Cande Onura din Kusadasi, cu toate că şi acolo au existat multe neajunsuri. Şi brusc, am devenit conştientă de un lucru evident: ei bine, turcii îşi dau silinţa să se ridice la cele mai înalte niveluri, pentru că ştiu că de pregătirea lor depinde un loc de muncă bine plătit. În Grecia, lucrurile sunt diferite: criza prin care trece statul elen se datorează, în primul rând, mentalităţii oamenilor care s-au obişnuitsă primească fără să dea. Iar acum, totul îţi da impresia că oamenii stau cu mâna intinsă, ca şi pe la noi. Dar n-ar recunoaşte vreunul că-i aşa şi dacă-i aduci vrteo atingere, te păleşte imediat! Oamenii sunt aroganţi, inculţi, măcinaţi de lucruri mărunte, unii sunt frustraţi. Singurul lucru care-i ridică pe greci este religia. Dar dacă oamenii îşi pierd această „busolă”, intrând în contact cu alte popoare, la care religia nu mai reprezintă nimic, vezi adevărata lor faţă: preocupare pentru obţinerea de câştiguri uşoare (bacşişuri, comisioane, delaţiune, trădare) şi traiul la întâmplare...

Şi totuşi, nu pot să închei fără să menţionez ceva extraordinar, care defineşte poporul grec, în general. Am fost mereu impresionată de dragostea grecilor pentru muzică. Şi ca o cunoscătoare a muzicii interpretată la bouzouki (se citeşte buzuki!), a trebuit să-mi plec capul în faţa unor interpreţi celebri de origine greacă, precum şi a unor anonimi care cântă prin taverne. Dar cel mai mult m-a impresionat Giorgos Dalaras, un artist care-şi interpretează propriile melodii acompaniindu-se la chitară şi rareori, la bouzouki. De fapt, prin instrument lacare cântă îi conduce pe ceilalţi care stau în spatele lui şi îşi aduc contribuţia la spectacol. Este adevărat, artistul este complex şi profund. În copilărie, îl vedeam mereu pe tata că asculta cu devoţiune înregistrările pe care le primea pe diverse căi neconvenţionale, că pe vremea aceea, nu prea puteai beneficia de privilegiul de a-l vedea pe magnificul Dalaras. Credeam că artistul este unic prin talentul său, prin munca depusă, prin ambiţia de a ajunge pe culmi... Am constatat că mă înşel şi că poporul grec, care-şi preţuieşte propriile-i valori, le stimulează, le perpetuează şi nu le pângăreşte, cum facem noi, are sădităgenetic, de mai multe generaţii, toate aceste calităţi. Într-o zi, televiziunea de stat grecească a difuzat o emisiune recent înregistrată, unde Giorgos Dalaras s-a întâlnit cu mai mulţi tinerii artişti (elevi sau studenţi) şi unde aceştia au interpretat cu excelenţă melodiile sale deja celebre. Ei bine, emisiunea aceasta a durat cam cinci ore. M-a luat prin surprindere şi n-am putut decât să fac unele poze la televizorul din camera de la hotel... Aşadar, printre pozele pe care le voi expune aici se află câteva, cu momentele cele mai frumoase ale acestei emisiuni unde parca, Georgios Dalaras (62 de ani) preda ştafeta tinerei generaţii. Şi atunci am spus: „- Au grecii păcatele lor. Însă nu cred că-i întrece nimeni la muzicalitate. Dragostea lor pentru muzică transcende dincolo de firea lor cârcotaşă şi preocupările meschine”... Iar dacă, cine ştie? , doriţi să vă lămuriţi în legătură cu ce-i uneşte pe ei (spre deosebire de noi, care vom rămâne veşnic dezbinaţi şi aroganţi!), priviţi la unele scene din spectacolele oferite de Giorgos Dalaras, pe care le-am scos în evidenţă sumar pe trilulilu, la AeerdnaAFA (unele le-am şi tradus ca să se înţeleagă mai bine cine sunt ei!). Veţi vedea acolo cum publicul este încurajat să cânte şi o face cu toată dragostea. Iar atunci când cântă, individualităţile se unesc într-o voce colectivă superbă. Asta a reuşit să facă Giorgos Dalaras. Şi atunci când poporul acesta va fi mai încercat, cu toţii se vor unii într-o singură voce, aşa cum s-a dovedit şi în trecut... Este rar un asemenea lucru, aici, în această dimensiune, unde regula este să fim cât mai separaţi unul de celălalt...

Dar asta n-are nicio legătură cu Athena Pallace Village, unde Giorgos Dalaras este foarte cunoscut şi unde se vorbeşte despre el în şoaptă („- Omul ăsta e mare pe aici”, mi-a spus Theo spăşit). Însă are legătură cu peninsula Sithonia, unde măreţia peisajelor îţi trezeşte o stare de devoţiune similară celei nutrită de greci faţă de Giorgos Dalaras şi melodiile rebetiko, laiko sau religioase. Şi pentru că amintesc de muzica grecească, dacă aţi ajuns la Athena Pallace Village, nu rataţi serile minunate pe care le puteţi petrece la tavernele din Neos Marmaras: veţi fi surprinşi de sensibilitatea unor artişti necunoscuţi, veţi fi surprinşi de corul ce se formează odată cu interpretarea unor melodii de neuitat. Nu veţi mai vrea să părăsiţi aceste locuri: oamenii sunt minunaţi. Iar daca, cine ştie? , cântaţi la vreun instrument cu coarde (mandolină sau chitară) şi aveţi curajul să vă expuneţi în public propriile compoziţii (că sunt mulţi tineri români cu asemenea preocupări şi-i veţi întâlni la Neos Marmaras), acolo vă puteţi etala trăirile: veţi fi apreciaţi la modul superlativ şi răsplătiţi cu îndelungi aplauze (chiar şi cu sume de bani strânşi ad-hoc). Este ceea ce am trăit eu şi nu pot uita!

Vizionaţi pozele. Sunt foarte multe. Probabil că pe trilulilu voi afişa şi videoclipuri cu hotelul acesta şi spaţiile înconjurătoare, aflate în imediata vecinătate. Vă promit că voi prezenta aici review-uri despre Nikiti, Neos Marmaras, Porto Karras, Toroni, Porto Kuofo, Vourvourou, Kalamitsi şi alte localităţi ciudate din peninsula Sithonia. Am petrecut acolo vreo trei săptămâni şi n-am regretat nicio clipă. Este ceva extraordinar.

Vă dau un sfat. Nu vă luaţi după agenţiile de turism: habar n-au ce minunăţii oferă peninsula Sithonia! Luaţi-vă inima în dinţi, plecaţi cu familia, cu prietenii, la inspiraţie, fără nicio rezervare prealabilă. Nu mergeţi la marile hoteluri! Este o păcăleală! Sunt atâtea locuri de cazare minunate, încât atunci când le compari cu hotelurile, te cuprinde revolta pentru păcăleala pe care ai luat-o până atunci, din neştiinţă. Bunăoară, am întâlnit la Kalamitsi un loc unde puteai sta mult mai bine decât la Athena Pallace Village, camera costa 30 Euro pe noapte, în sezon – 40 Euro (patru paturi, baie şi bucătărie, dar există şi camere cu două paturi, mult mai ieftine), proprietarul are ambarcaţiuni cu motor şi organizează gratis (prima ieşire) scufundări în adâncuri pentru clienţii săi interesaţi, personalul de deservire (nişte tinere frumoase!) este plin de solicitudine. Iar după cinci zile petrecute la Kalamitsi, nici nu-ţi mai vine să pleci de acolo. Am fost revoltată că nu am întâlnit români: numai nemţi, francezi şi greci. Iar când i-am întrebat cât au cheltuit pentru concediul petrecut în acele locuri, am fost şocată să aflu că suma totală se ridica la numai jumătate din cât plătea un român pentru un sejur similar la hotelul Lilly Ann (trei stele). Da, dar oamenii aceştia au curajul să plece singuri. Ştiu să comunice. Iar când a auzit că sunt din România, proprietarul m-a întrebat: „- Oare, voi, românii, de ce nu prea veniţi pe aici? ”... Ce să-i răspund? Că românii nu prea ştiu o limbă străină. Că aşa au fost ei educaţi: să-şi iubească ţara, chiar dacă ea se prăbuşeşte în mizerie, din cauza indolenţei politicienilor, iar litoralul românesc involuează datorită dezinteresului celor care-i conduc destinele. Că populaţia este săracă şi numai unii dintre noi avem automobile rezistente şi de încredere, care să poată acoperi distanţa de 850 km şi să mai poată alerga sprintene pe serpentinele similare Transfăgărăşanului şi cu care te întâlneşti la Kalamitsi? Că multora le este frică de necunoscut? ... Ei bine, i-am spus că-l voi cita în scrierile mele. Nu prea vă sunt eu simpatică, dar chemarea lui este sinceră şi autentică, prin urmare, merită să o fac auzită, cu orice risc... Atenţie! Luna iunie nu este o lună de sezon. Veţi vedea cum, cu excepţia staţiunii Porto Karras, toate celelalte staţiuni sunt pustii. Iar acest lucru se petrece într-un loc unde temperatura aerului atinge 30 de grade, iar a apei 23. Ca să nu mai vorbim că, după 15 iunie, peste tot în lumea asta, copiii intră în vacanţă şi tânjesc după locuri precum Kalamitsi, după aventuri a la Porto Kuofo sau Toroni, după băile calde de pe lespezile de piatră de la Vourvourou...

Cu sinceritate,

Andreea

---

VIZUALIZĂRI: 5704 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI