Amintiri din copilarie

TIPĂREȘTE

Parintii mei nu sunt din Maramures. Tata s-a nascut dintr-un sat din judetul Mures, iar mama a crescut in Cluj Napoca. S-au cunoscut cand tata isi facea studentia la Institutul Tehnic din Cluj. S-au placut, s-au iubit si s-au luat… Dupa terminarea facultatii, pe vremea aceea i s-au expus cateva variante de posturi. Au fost 5 orase, printre care si Baia Mare, pe care l-au ales fara sa stie prea multe despre oras.

La scurt timp dupa mutarea intr-un apartament modest, nou construit, am venit pe lume eu si sora mea. De aici lucrurile s-au schimbat simtitor... probabil in orice familie e la fel. Si au inceput calatoriile... De fapt, de asta am dorit sa scriu acest review... pentru cateva amintiri pe care, odata cu trecerea timpului se sterg incet. Macar aici raman, nu doar pentru mine, ci si pentru voi.

Vacanta la Cluj

De obicei, Clujul era destinatia noastra de vacanta, in special primavara si cateva zile... putine... in trecere, in vara cand mergeam la bunicii nostri din Mures. Si cum pe vremea aceea, putini aveau masina personala, singura varianta de transport era, fireste, trenul.

Imi amintesc ca acceleratul de Bucuresti, pe care trebuia sa-l luam, pornea dimineata devreme – in jur de ora 6 – si mereu eram somnoroasa cand asteptam impreuna cu mama sau cu tata, la casa de bilete, la o coada vesnic lunga, in Gara din Baia Mare (o cladire destul de mare, de culoare verde de cand ma stiu). Mirosul de tutun imi intra in nari, iar pana pe peron, cateodata trebuia sa trecem printr-un pasaj urat mirositor. Dar eram intotdeauna incantata, pentru ca imi placea sa calatoresc cu trenul.

Urcam in vagon si speram intotdeauna sa avem locuri la geam si mai ales, pe partea stanga – pentru ca asa vedeam peisajele cele mai frumoase. Cateodata era foarte aglomerat. S-a intamplat chiar ca dintr-o greseala a casieritei, sa fie repartizate 2 bilete pe acelasi loc, sau sa fim nevoiti sa stam in picioare. N-am putut niciodata sa dorm pe tren. Mama, in schimb, adormea de fiecare data, cu cartea in poala, iar tata era bucuros sa ne povesteasca tot drumul amintirile lui, legate de locurile pe langa care treceam.

Pornim... imediat dupa ce ne-am urnit, se vad inca blocurile orasului. Iesim din gara si trecem podul de deasupra Bulevardului Bucuresti. In dreapta se vede blocul “Semiluna” – o cladire cu 12 etaje in forma de semiluna, iar apoi alte cateva blocuri “turn” din zona Meda. Viram usor stanga si iesim incet din oras, dupa ce dealurile ce adapostesc o parte din oras, ne saluta cu un peisaj familiar – acelasi aproape ca si de la balconul de acasa.

Mergem o bucata de vreme fara sa vedem nimic deosebit. Apoi, cand pe partea dreapta nu poti vedea nimic decat pietre, copaci si beton turnat pentru protectia caii ferate, pe partea stanga se vede o vale. Suntem langa Ulmeni, judetul Salaj. Admir tacuta soseaua ce ne insoteste, paralel cu apa si ma bucur de verdele crud al dealurilor. Din pacate, nu dureaza mult. Iesim intr-un ses, intotdeauna cultivat de localnicii din zona si ne apropiem de Jibou. Pana acum cativa ani, nu cunosteam in Jibou decat gara – vazuta din tren. Acum cativa ani am vizitat pentru prima data Gradina Botanica de aici, o adevarata splendoare despre care am si scris un review (click aici).

De obicei, trenul nu sta mult la Jibou. Vreo 5 minute. Eu sunt nerabdatoaresa pornim, pentru ca de acum in colo, pana la Dej, cand pe o parte, cand pe alta, vad peisaje frumoase de pe valea Somesului (deoarece Dejul este situat la confluenta Somesului Mic cu Somesul Mare, nu am stiut niciodata care e care. Tarziu am avut dorinta sa aflu ca Somesul Mare e cel care coboara dinspre Muntii Rodnei).

Vara, ceea ce ma incanta de fiecare data cand fac drumul asta sunt macii rosii care rasar printre culturile de grau. Un contrast deosebit si de fiecare data ma fac sa-mi doresc sa cobor sa-i culeg. Am incercat odata sa-mi fac un buchet de maci rosii, dar am constatat cu dezamagire ca se ofilesc repede, asa ca am renuntat si m-am multumit doar sa-i admir. Acolo... cateodata putini, alte ori un adevarat covor rosu, prin graul abia crescut... ma fac sa nu-mi iau ochii de la fereastra.

La Dej trenul sta mai mult. Cateodata mama coboara la chioscul din gara sa cumpere placinte. Eu intotdeauna stau cu frica in san ca ramane acolo si trenul pleaca. Dupa ce sosesc vagoanele de la Satu Mare – Zalau, se cupleaza de ale noastre, pornim iar.

De aici nu mai e mult. Si mai oprim doar vreo 3 minute la Gherla, inainte sa ajungem in Cluj.

Ne dam jos dupa o calatorie de aproape 4 ore si luam tranvaiul pana in cartierul Manastur, unde sta bunica mea. Cateodata luam un taxi... parintii mei hotarasc.

Apartamentul bunicii este intr-o zona cu multa verdeata, la parterul unui bloc si imediat dupa ce ne pupam de bun-venit, dau fuga pe balcon sa vad tufa mea cu flori galbene. De asta iubeam primavara la Cluj – in fiecare zi admiram o tufa de Forsythia care crestea in toata splendoarea ei, chiar sub ochii nostri, sub un nuc batran pe care-l scuturam la sfarsitul verii.

Am multe rude la Cluj. De multe ori nici nu-i vizitam pe toti, dar niciodata nu m-am plictisit, chiar daca stateam tot la bloc.

Acum, bunica mea nu mai este... apartamentul s-a dat... dar mi-a ramas in minte galbenul care ma face sa-mi doresc sa-mi plantez in fata geamului aceeasi forsythia.

Mergem “la tara” la bunici

Legatura directa de la Baia Mare la Sarmasu de Mures nu este, desi sunt vreo 180 km. Daca alegem sa mergem cu trenul direct acolo, de obicei calatorim multe ore, cu doua schimburi si stat in gari, noaptea. E foarte greu. Asa ca alegem sa mergem mai intai in Cluj, iar de acolo calatorim cei 60 de km ramasi cu un autobuz luat din Autogara 2.

Autogara e aproape de gara CFR, iar pentru a iesi din oras, traversam bulevardele aglomerate si intr-un final, ajungem in Apahida – un oras care are sisteme “solare” de incalzire a apei – adica niste cazane mari, pe blocuri, care in lumina soarelui se incalzesc si dau apa calda.

Urcam un deal si apoi doar soseaua si noi, mergem in directia Reghin. Si pe drumul asta imi plac peisajele... pamantul negru, nimic nelucrat, nimic lasat in voia sortii. Se vede ca ardelenii sunt harnici, dar au si norocul sa traiasca pe un pamant bun, roditor.

Cateva statii intarzie sosirea noastra, iar dupa Camarasu se vede un mic momument istoric – o goapa comuna unde au fost ingropati cativa zeci de evrei, in timpul celui de-al doilea Razboi Mondial, in memoria carora s-a ridicat un pseudo-cimitir pe locul respectiv. Si atunci stiu ca nu mai sunt decat vreo 10 km.

In Sarmasel Gara o luam la dreapta, trecem peste calea ferata si in scurt timp ne dam jos in centrul satului Sarmasu (care acum e un mic orasel).

Cateva sute de metri pe ulite, trecem pe langa Biserica Reformata, cotim stanga si ajungem. Casa bunicilor e foarte usor de recunoscut. Este de culoare galben, gardul maroniu de metal, iar la poarta se inalta bradul plantat de tata pe vremea cand era copil si care acum are o inaltime de cativa zeci de metri. Imposibil sa nu-l vezi. E cel mai inalt brad din zona. Cum intriam in curte, trecem pe sub o vie care ne face umbra in zilele calduroase si ne ofera cativa struguri rosii, dulci ca mierea, dar rar ii prindeam; de obicei plecam spre casa inainte sa-i culegem.

Dintre toate vacantele mele de copil, aici m-am simtit intotdeauna cel mai bine. Si am mancat cele mai bune bucate ardelenesti, facute de bunica mea, de care si acum mi-e dor. Gradina bunicilor avea de toate: rosii, castraveti, ardei, cartofi, porumb, morcovi, patrunjel... si erau si meri, pruni, un cais – zarzar... nu mai spun de zmeura din spatele casei – delicioasa.

Cea mai nostima patanie legata de gradina de langa casa bunicilor a fost cand, intr-o vara, inocenta mea de copil nestiutor m-a facut sa rup aproape toate rasadurile de ardei, iar apoi am dat fuga la bunica si i-am spus: “Uite buni, GHIOCEI! ” Anul acela, toata recolta de ardei a fost compromisa, dar nazdravania e si acum pomenita de parintii mei, cu zambetul pe buze.

Acum

Acum... nimic nu mai este la fel. Nu mai merg cu trenul pentru ca am masina. Nu mai merg la Cluj, decat in trecere. La tara in Sarmas foarte greu ajung, pentru ca timpul nu-mi permite, iar concediile le petrec de obicei in afara tarii. Dar mi-au ramas atatea amintiri frumoase, amintiri care intr-un fel sau altul, se gasesc in copilaria fiecaruia.

Fetita mea va avea “Clujul” in apartamentul unde am crescut eu cu parintii mei, in Baia Mare, iar daca va dori sa mearga “la tara” la bunici, va fi nevoita sa mearga tocmai pana in Portugalia, unde sta soacra mea.

Mai tarziu... cine stie... lumea se schimba.

---

VIZUALIZĂRI: 1756 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI