Ana Davila pe Dealul Cotrocenilor

TIPĂREȘTE

Citind de curând review-urile despre Cotroceni ale lui @Michi (vezi aici şi aici) și continuând seria Parcurilor bucureștene am ajuns la alt parc micuț, situat pe dealul Cotrocenilor, menționat într-un ecou și de @Abancor.

Este vorba despre micuțul și liniștitul parc Davila, situat la intersecția străzii Ana Davila cu strada Nicolae Paulescu (adevăratul descoperitor al insulinei). Pentru a ajunge aici am venit dinspre stația de transport în comun intitulată Prof. dr. Francisc Iosif Rainer (medic, profesor, întemeiatorul școlii antropologice românești – înființează în 1940 Institutul de Antropologie). În dreapta stației se află clădirile de locuințe ridicate în anii 50-60 numite cvartalul coloneilor și destinate cadrelor superioare din armată ce își desfășurau activitatea la Academia Militară din apropiere. Aspectul general al acestor clădiri este interesant; se remarcă ornamentele fațadelor și a ușilor de acces, precum și gangurile de acces spre zona interioară, unde abundă vegetația. Alături, pe o costișă, s-a construit cu ceva ani în urmă o biserică maramureșeană de lemn – biserica militară Sfântul Mare Mucenic Dumitru, Izvorâtorul de Mir. Aceasta a fost construită cu rol de capelă pentru preoții militari. Clopotnița rotundă de lemn dă farmec întregii compoziții religioase; clădirea de alături, cu sfântul protector pictat pe fațadă întregește peisajul „maramureșean”.

Am traversat strada și am trecut prin fața grandiosului Monument al Ostașilor Români și pe lângă basoreliefurile sculptate pe o suprafață de peste 150 metri pătrați de Marius Butunoiu, Zoe Băicoianu, T. N. Ionescu și I. Dămăceanu. Ansamblul statuar are o înălțime de aproximativ 15 m, din care 6 m îi reprezintă numai soclul de granit. În fața esplanadei se află un culoar-parc format din conifere, bănci și fântâni arteziene.

Am traversat din nou strada gălăgioasă, am intrat pe strada Nicolae Paulescu și ca prin farmec zgomotul a început să se tempereze, până la faza de a dispărea aproape cu totul. Doar ciripit de zburătoare și lătrat de câine se mai auzeau la un moment dat. După 200 m am ajuns în fața Parcului Davila și am pătruns în interior îndepărtând micuțele porți de fier. Era tot o zi de toamnă târzie, printre crengile copacilor fără frunze se observau acoperișurile vilelor din preajmă. O alee din dale de piatră te conduce spre scuarul rotund din mijlocul părculețului unde tronează câteva monumente. Bănci de lemn și straturi de flori încă frumos colorate înconjoară scuarul central. Este un loc cochet, drăguț, retras, liniștit străjuit de câteva conifere înalte.

Scuarul are în centru un postament pe care se înalță o cruce purtând pe o față numele Ana Davila, pe cealaltă Carol Davila. Se pare că este vorba chiar de mormântul soților Davila. Monumentul funerar a fost construit în anul 1903 și era împodobit cu o plachetă dreptunghiulară cu bustul lui Davila, lucrată de Mazer și Wilhelm Stuttgard – care azi nu mai există. Un mic grup statuar din marmură albă este plasat în fața crucii-monument, din păcate și acesta deteriorat. Sculptura înfățișa un copil ce scria ceva pe un pergament și ținea într-o mână o cunună de lauri.

Ana Davila a fost a doua soție a doctorului Carol Davila, ea trăgându-se din familia boierească Racoviță-Golescu. Ea se va implica în activitatea soțului său, punând bazele pediatriei sociale. În casa ce o aveau pe dealul Cotrocenilor, Ana Davila a pus bazele unui mic orfelinat de fete. Ea va primi de la Elena Cuza (viața acestui personaj din istoria românească este excepțională, vă sfătuiesc să o citiți) o sumă de bani pentru construcția unei clădiri adecvate pentru elevele orfelinatului. În 1862 chiar domnitorul Alexandru Ioan Cuza va semna decretul de înființare a Azilului de copii orfani Elena Doamna, an în care va începe și construcția efectivă a clădirii. Construcția există și astăzi pe Șoseaua Panduri, între Academia Militară și Palatul Cotrocenilor. În scurt timp institutul de educație va ajunge renumit, multe personalități trimițându-și copii să învețe alături de elevele orfane. De asemenea, instituția a primit donații importante din partea „lumii bune” pentru funcționarea școlii și internatului. O mare susținătoare, din toate punctele de vedere, a Azilului a fost și Regina Elisabeta.

Sfârșitul Anei Davila a fost tragic. În 1874, la doar 40 ani, moare otrăvită cu stricnină, din greșeală, chiar în timpul unei conferințe a soțului său. Confuzia a fost făcută de un ucenic al soțului său care i-a dat stricnină în loc de chinină. În curtea Azilului ce îi poartă numele, se ridicase încă din anul 1870 o capelă cu hramul „Sfânta Elisabeta” de către regina Elisabeta. Capela este unică în peisajul religios ortodox românesc datorită stilului italian ce imită Basilica Sf. Petru de la Vatican. Cupola capelei se poate observa deasupra clădirii Azilului Elena Doamna din toată zona Răzoare. În fața capelei se va dezveli în 1890 o statuie dedicată Anei Davila, realizată de celebrul sculptor Karl Storck (am avut intenția de a o vedea acum câțiva ani dar m-am lăsat păgubaș datorită unor câini vagabonzi).

Carol Davila moare în 1884 și nu mai apucă să vadă statuia comandată încă din 1882 lui Storck. Va fi înmormântat cu onoruri militare datorită rolului său crucial în dezvoltarea medicinei românești.

Vă sfătuiesc să citiți materiale despre Elena Cuza, Carol Davila, Azilul Elena Doamna și veți descoperi o lume nebănuită…. eu am fost impresionat.

Încercați să ajungeți în acest punct al Bucureștiului. Vă veți bucura de liniște, verdeață din belșug, vile frumoase cu gard jos ce dezvăluie întreaga curte, monumente impresionante, etc.

---

VIZUALIZĂRI: 4197 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI