Plajele (sălbatice în octombrie ale) insulei Mykonos

TIPĂREȘTE

În Mykonos am avut 2 zile pline. Prima (de fapt, un pic mai mult de jumătate din ea) am dedicat-o sitului arheologic ce ocupă insulița vecină, Delos. Deși e un subiect care mă pasionează, când să scriu despre Delos... m-am blocat. Selectasem pozele pe desktop, citisem, făcusem un plan de abordare, dar cumva lucrurile nu vor să se lege, așa că voi depăși pur și simplu momentul (cel puțin deocamdată). În tot cazul, există pe site 2 articole de excepție pe acest subiect, mă îndoiesc că aș fi putut aduce un plus consistent de informație.

Așa că... să ne relaxăm și să trecem la ziua a doua! 😊 Pe care o rezervasem încă de acasă explorării insulei (cât de cât), doar că nu eram hotărâți asupra modului concret în care aveam s-o facem: cu transportul în comun sau cu o mașină închiriată. Am studiat un pic prima opțiune și am aflat că există o rețea de autobuze ce leagă, la intervale regulate, Mykonos-Town (sunt 3 stații: Fabrika, Old Port, New Port) de aeroport și de principalele plaje ale insulei – vezi mykonosbus.com.

Totuși, din comoditate, am ales până la urmă a doua variantă, mai ales că ne tot împiedicam de cele 2 sau 3 puncte de închiriat mijloace motorizate aflate în apropierea hotelului nostru. Am făcut vorbele cu o seară înainte, așa, doar de amorul conversației 😊, că oricum am fi găsit fără probleme mașină, sezonul fiind aproape de final. Ne-am învoit pentru 50 de euro și a doua zi dimineață, în jurul orei 10, ne-am prezentat la sediu. A mai durat un pic până ne-am urcat efectiv în micuțul Fiat – cât s-au îndeplinit formalitățile obișnuite, plus că parcarea se află la câteva străzi distanță. A fost nevoie ca angajatul să-l ducă pe Tati pe scuter până acolo, pe urmă Tati a venit cu mașina la sediu să mă ia, eu am decartat plata cash, cum a fost înțelegerea și gata, eram liberi să pornim în explorare!

Relieful insulei Mykonos este destul de accidentat (deși de înălțimi modeste) și extrem de arid. Cum zona istorică se află concentrată în Chora și împrejurimi, aș zice că, în rest, singurele atracții turistice notabile sunt plajele, în mare parte nisipoase, ascunse prin golfulețe. Unul dintre principalele motive pentru care Mykonos este asaltat an de an de mii de turiști îl reprezintă, cu certitudine, salba de plaje de pe țărmul sudic – majoritatea organizate, unele adevărate fiefuri ale distracției, muzica răsunând cu putere în boxe până-n zori și asemenea curgând valurile de șampanie. Noi nu suntem amatori neapărat de plaje organizate, de petreceri nocturne nici atât, voiam doar să vedem care-i treaba și speram (și am intuit bine) că acum, la final de octombrie, lucrurile se prezintă mult mai pașnic decât în plin sezon.

Ne încropisem deja un plan de bătaie: vom porni spre sud și ne vom abate, urmând „razele” ce se desprind din șosea, spre (cât mai multe) plaje. Vom poposi pentru câte-o baie și un pic de expunere la soare acolo unde ne vom simți inspirați, căci vremea era minunată, cam 25-26°C în aer, iar apa mării părea caldă încă. Ne vom întoarce prin Ano Mera (a doua localitate ca mărime a insulei, plasată aproximativ în centrul ei) și, dacă timpul ne va permite, ne vom abate și pe țărmul nordic, poate și pe cel vestic. 

Pe Paralia Megali Ammos doar am fotografiat-o din mașină, făcuserăm o mică plimbare până aici în ziua anterioară, înainte de a pleca spre Delos. Destul de întinsă, în mare parte acoperită cu un nisip cam grosier, cred că am văzut și ceva pietre. În capătul său nordic pin-uisem o tavernă pe care o știam din articolul lui @irinad; între timp și-a pus lacătul pe ușă, ba chiar de ceva vreme, după cât de părăginită părea. Sunt și câteva studiouri tradiționale în zonă, pare un loc bun în care să te cazezi, e liniștit, iar distanța până în orașul vechi poate fi străbătută la pas. 

În sud-vest se află o peninsulă legată printr-un istm scurt și îngust, prevăzut cu 2 plaje mici dispuse „în oglindă” , Korfos (în nord) și Ornos (în sud). Pe Korfos am văzut ceva activitate cu sea-ski (sau cum s-o chema), altfel niciuna nu ne-a inspirat prea tare, cel puțin la prima vedere. Iar în vestul extrem al peninsulei este plaja Agios Ioannis; în ultimul moment am renunțat să ne mai ducem până la ea, deși nu mai era mult până acolo, nu mai știu de ce, așa ne-a venit.

Primul popas l-am făcut la Paralia Psarou. De fapt, GPS-ul susținea că am ajuns, deși noi nu vedeam nicio plajă, doar o străduță pustie ce părea că se înfundă și, pe stânga, ceva ce semăna cu intrarea într-o grădină luxuriantă. La început am crezut că ascunde un hotel de bogați, ne-a fost și frică să ne apropiem, să nu ne ia cineva la ture, abia pe urmă am prins curaj și am constat că era vorba de un complex comercial mai atipic, cu magazine și magazinașe de firmă. Un mall, cum ar veni. Oricum, totul se afla deja în hibernare. A fost plăcut totuși să ne plimbăm printre flori și arbori de tot felul, foarte bine întreținuți. 

Într-un final am dibuit și plaja, înaintând cu curaj pe străduță. O minunăție! Lungă, lată, nisipoasă, pustie. (Veți vedea că tot o să repet cuvântul ăsta, „pustiu” ; când se referă la o plajă – ah, cât îmi place!) Într-un capăt se aflau niște bungalouri cu ieșire direct pe nisip, aparținând unui resort vecin, astea chiar trebuie să fi fost de bogați! Apa – abia vălurindă, de un albastru intens; ar fi meritat s-o încercăm, dar am zis că-i prea devreme, așa că am pornit mai departe. 

Următoarele pin-uite pe hartă erau plajele Platis Gialos și Agia Anna, separate de o limbă de pământ. Un kilometru, poate un pic mai mult să le despartă de Psarou, asta dacă ai fi pasăre-n zbor. Terestru însă, ne-a luat vreo 15-20 de minute, căci a trebuit să ne întoarcem în șoseaua principală și s-o cotim iarăși către mare. A propos, drumurile în Mykonos îs înguste în general, un pic mai mult decât lățimea unei mașini, asfaltate mai mult sau mai puțin, practicabile însă. Vara trebuie să fie o nebunie pe-acolo, noi însă n-am avut prea multe emoții, căci nu era cine știe ce trafic. 

Am oprit pe un mic promontoriu, în dreptul bisericuței alb-albastră – ați ghicit – închinată Sf. Ana. Și iar ați ghicit: închisă. În stânga, sub noi, se arcuia plăjuța nisipoasă omonimă, umbrită în capătul extrem de câțiva tamarini, acolo se zăreau și oarece persoane. În dreapta se face o potecă de pământ, n-am mers mult pe ea până ni s-a arătat, în depărtare (dar zoom-ul camerei foto ne-a lămurit ce și cum), Paralia Platis Gialos. Ei, bine, o adevărată mini-stațiune pare să se fi dezvoltat în preajma ei, căci zărirăm studiouri (sau poate hoteluri?!) albe ca zăpada prelingându-se de pe micul versant spre mare, văzurăm șezlonguri și umbrele de plajă (categoria „sardeluțe” ). Oameni puțini, ceea ce era de așteptat. 

Ne-am mutat mai departe, dar nu prea departe. La fel, în linie dreaptă sunt 150-200 m, dar pe „șosea” 10-15 minute. Paralia Paraga, una dintre cele mai frumoase plaje din Mykonos (și nu numai) ! Faină, faină, faină tare! O întindere (nu prea mare, dar nici mică) de nisip fin alburiu coafând un golf în formă de inimă, câteva „pietroaie” într-unul din capete, o tavernă (încă funcțională în octombrie), „jumătate tu-jumătate eu” (adică șezlonguri și zonă liberă juma-juma), un post de salvamar (pustiu). Și cele mai frumoase nuanțe de „marin” , de la turcoaz până la albastru electric! 

Aici am zis amândoi, din toată inima: „Daaa!” Așa că am coborât pe plajă și am străbătut domeniul tavernei Tasos (Doamne, ce îmbietoare atmosferă, păcat că era prea devreme pentru prânz!). Pe trunchiul unui copac se afla un anunț de „Boat Taxi” , ceea ce înseamnă că în plin sezon sigur găsiți legătură pe mare cu plajele învecinate și, probabil, cu Chora. Noi am avut o singură dominantă la momentul acela: scalda în apele de cristal, apoi să ne uscăm „aripioarele” la generosul soare. Ceea ce am și executat, preț de aproape un ceas.

Următoarea oprire a fost în uriașa parcare ce deservește mult-prea-celebra (probabil regina plajelor din Mykonos) Paradise Beach (hmm... oare cum îi ziceau localnicii acum 100 de ani?!), care se laudă cu nu mai puțin de 14 cluburi. Pe cât de pașnice sub soarele amiezii, pe atât de clocotitoare și antrenante odată ce soarele se duce la culcare!...

Sincer... mie aici mi-a plăcut cel mai puțin. Cel puțin zona liberă, unde am adăstat mai întâi, în partea stângă a plajei, e plină de pietricele, sunt pietre și bolovani și în apă. Veniserăm plini de elan să bifăm și noi Paradise Beach, dar ne-am dezumflat repede, constatând că nici aia, nici ailaltă... Ne-am strâns prosoapele și-am pornit-o în direcție opusă, spre zona organizată, măcar s-o vizităm. Ei, da, aici plaja părea mai primitoare, însă muzica (genul bumți-bumți) polua sonor atmosfera, de prețul șezlongurilor n-am întrebat, măcar așa, de curiozitate. 

Am plecat fără mari regrete. Următoarea pe listă era sora mai mică a lui Paradise (sau mai mare?!), numită Super Paradise. După dimensiuni, mai mică; după nume... zău că nu știu. Presimțeam că nu pierdem nimic dacă o ratăm deliberat, mai ales că GPS-ul ne dădea vreo 20-25 de minute până acolo. Repet: în linie dreaptă, distanța dintre plaje nu-i mare, însă de fiecare dată trebuie să te întorci în șosea, să mai rulezi un kilometru-doi (uneori doar câteva sute de metri) și să te abați din nou. Totul, într-un adevărat labirint de străzi și străduțe, că dacă un om deștept n-ar fi inventat aplicațiile astea de orientare, zău că nu știu cum am fi răzbătut!

În fine. Deci eu ziceam să-i dăm skip lu’ Super Paradisu’ ăsta, Tati însă nu s-a lăsat; că „dacă tot am ajuns până aici” , că „n-o să putem dormi la noapte dacă nu știm cum e” – de-astea. Am cedat, normal, nu-mi place să mă contrez cu Tati din toate prostiile (din chestii serioase – da, cu plăcere 😊). Am răzbătut deci și am lăsat mașina la oarece distanță, într-o zonă cu vile de fițe, ce păreau pustii (normal). Am urmat o cărăruie printr-o pădurice, doar vreo sută de metri să zic, am depășit niște neni care lăcuiau niște șezlonguri pentru sezonul următor și – iat-o, Super-Paradisul-pe-Pământ! 

Ei, de data asta n-ar trebui să fiu sarcastică, pentru că plaja e chiar frumușică foc și mult mai pe gustul nostru decât cealaltă. Nisipul e un pic grosier, dar nederanjant la tălpi și pare să se continue și în apă, cu mici excepții (am văzut într-un loc niște plăci pietroase; mie astea nu-mi plac deloc, pot fi cam alunecoase). Șezlongurile, precum am menționat, erau strânse de mult, doar postul de salvamar rămăsese pe poziție, neocupat, desigur. Iar câțiva turiști (posibil coborâți de la cele câteva studiouri ce se zăreau agățate de versantul din stânga) se bucurau de liniște, soare și mare. 

Pe cai și mai departe! Mai departe pozarăm aproape din mers Paralia Kalo Livadi, apoi, după alte minute bune de bătut coclaurile, „debarcarăm” pe următoarea, Kalafatis; pesemne ne-a plăcut rezonanța numelui. 😊 Lunguță, nisip fin, umbră de la tamarini – perfectă pentru băi de soare și de mare! Nici pe unele, nici pe celelalte nu le-am ratat. Dacă nu ne-ar fi zgândărit foamea, cred că am fi rămas acolo până la apus. Din păcate, cele 2-3 taverne ce deservesc plaja erau închise (precum toate tavernele ce deservesc plajele insulei, din câte am remarcat și prin alte locuri). Din fericire, rezistăm destul de bine la foame, mai ales atunci când adrenalina se află la cote înalte. 

Așa că am mai găsit resurse să înaintăm încă puțin, până la Lia Beach (și asta mi-a plăcut cum sună). Din acest punct, relieful devine din ce în ce mai înalt și mai arid (dacă se poate spune așa, pentru că arid fusese și până acum, doar că oarecum îmblânzit, întâlnind ocazional câteva loturi cultivate). Harta ne lămurește, zona este declarată parc național, un argument în acest sens fiind drumurile care-și pierd asfaltul.

Paralia Lia se află fix unde începe parcul național, zici că ai ajuns la capăt de lume! În realitate, nu-i nici măcar capăt de insulă... În fine. Plaja e cu nisip mai grosuț, dar în rest cu nimic mai prejos decât surorile ei de mai devreme. Ne alăturăm celor câțiva iubitori de soare și mare pentru o ultimă baie pe ziua de azi; cel puțin așa credem 😊. Cu taverna de pește n-avem la fel de mult noroc, de fapt n-avem deloc.

Gata, decidem să părăsim țărmul sudic (ar mai fi câteva plaje sălbatice în areal, dar să nu exagerăm; ne-am făcut o idee, ba chiar una destul de cuprinzătoare). Cap-compas Ano Mera, unde cu siguranță am putea găsi ceva mâncătorii deschise. Ceea ce ar însemna - ne gândim puțin -să nu ne mai rămână niciun pic de timp pentru țărmul nordic... La cel vestic nici nu îndrăznesc să mă gândesc...

Deci mâncăm sau mai vedem ceva pe ziua de azi?! În unanimitate s-a decis: vedem ceva. Am străbătut Ano Mera (un sat ceva mai răsărit) ca vântul și ca gândul, îndreptându-ne spre ultima atracție a zilei: Paralia Ftelia. 

După șoseaua principală (foarte ok), drumurile (că-s mai multe, duc în diverse puncte ale plajei) devin de pământ, dar destul de bine nivelat, nu se străbat greu și nu-s lungi – un km, poate un pic peste. Plaja se află în capătul unui golf adânc, cu ape liniștite, ca un lac, pe care-l poți admira de la distanță, pe măsură ce cobori spre el.

Am lăsat mașina în parcarea improvizată și ne-am îndreptat spre întinderea de nisip auriu, care pe ultimii 2 metri coboară abrupt în mare (contrar așteptărilor, apa nu se adâncește chiar brusc). Într-unul din capetele plajei se află o tavernă cocoțată pe un mic promontoriu, oglindindu-se frumos în golf; nici cu ea n-am avut noroc. Am avut noroc totuși cu apa fenomenală! Când am văzut-o atât de limpede și albastră, n-am rezistat și m-am imersat din nou pentru (chiar) o ultimă rundă de bălăceală! Deși nu-mi place să plec cu chiloții uzi pe mine și cabine de schimb – nema, desigur, iar timp de uscat nu mai era... Dar nu puteam rata așa ceva; imaginați-vă: în plus, ne aflam la ora de aur!

Aici, la Ftelia, mi-a rămas un colțișor de inimă!... Știți genul ăsta de amintire: închizi ochii, te „teleportezi” acolo și dintr-o dată îți e mult mai bine. Am văzut ceva studiouri prin zonă și am zis că, dacă va mai fi să fie Mykonos cândva, aici ne vom caza. 

... Cam ăsta a fost periplul nostru prin Mykonos. Scurt, dar intens. Insula e micuță, noi am bătut într-o zi mai bine de jumătate din ea. Apreciez că, pentru un călător care dorește s-o bifeze integral, 3 zile ar fi de ajuns (1 pentru Chora și 2 pentru restul insulei) plus încă 1 pentru Delos. Asta la modul basic. Că dacă vrei să mai înțelegi ceva din viață, părerea mea e că mai trebuie și un pic de pauză; așa, câte-o zi-2-3 în care să nu faci nimic, să nu-ți propui nimic, decât să șezi și să cugeți... Sau să nu cugeți; pur și simplu, să te lași purtat de val (la propriu), să te concentrezi pe căldura soarelui traversându-ți epiderma, pe cântecul cicadelor, să te satisfacă o mâncare simplă și bună (dacă ai norocul să găsești tavernele deschise; dacă nu, se poate sări peste 😊), pe urmă să ațipești un pic la umbra tamarinilor, legănat de ritmurile sărate ale mării...

---

VIZUALIZĂRI: 303 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI