Mănăstirea Sitaru – o ctitorie boierească deosebită (de la prăbușire la renaștere)

TIPĂREȘTE

În împrejurimile Bucureștiului sunt prezente o serie de obiective interesante chiar dacă la prima vedere nu pare a fi așa. Găsim numeroase mănăstiri și schituri, majoritatea încadrate drept monumente istorice, clădiri istorice – forturi și conace, locuri naturale – lacuri și păduri, construcții antropice – parcuri de agrement. În nordul Capitalei, într-un areal natural în care mai există pâlcuri din vechii Codri ai Vlăsiei și o mulțime de lacuri și bălți viața religioasă este dominată de marile ansambluri monahale Snagov (vezi impresii) și Căldărușani (vezi impresii).

Totuși, în aceeași zonă situată doar la circa 40 km depărtare de centrul Bucureștiului, în mijlocul unei păduri, aproape de râul Ialomița, se află Mănăstirea Sfântul Nicolae - Sitaru. Cred că am mai vizitat o dată sau de două ori acest locaș monastic, cu mulți ani în urmă, înainte de transformarea din ultima perioadă. Drumul spre mănăstire este relativ ușor accesibil (DJ 101J), cei aproape 2 km din satul Sitaru spre mănăstire fiind asfaltați, dar deteriorați de lucrări edilitare și transport greu. Nu se compară cu chinul membrilor Comisiunii Monumentelor Istorice, care însoțiți de pictorul Dimitrie Belizarie, s-au abătut spre schitul din pădure în anul 1915: Monumentul istoric din corn. Balamuci, Balta Neagră, se află în mijlocul unei păduri. Cu mare greutate au ajuns membrii comisiunei până la mânăstire, părăsind automobilul și urcându-se în căruțe țărănești. Pe tot drumul sunt bălți și cărarea se pierde prin pădure. (Viitorul, mai 1915)

În toamna lui 2023 s-au încheiat lucrările de restaurare ale bisericii mănăstirii, au apărut noi construcții (foișoare, infochioșc, grup sanitar), a fost reamenajată peisagistic curtea mănăstirii. Lucrările pun în evidență bijuteria arhitectonică a complexului monahal: biserica cu hramul „Sf. Ierarh Nicolae” ctitorită de boierul Papa Greceanu (străbunicul lui Constantin Brâncoveanu) în prima jumătate a anilor 1600. Având rădăcini istorice mai vechi – o bisericuță de lemn cu același hram – lăcașul de zid era pe atunci situat pe un promontoriu împresurat de multe ori de apa Ialomiței și bălțile din preajmă.

Câteva sute de ani mănăstioara ascunsă în codri are parte de o viață liniștită și înfloritoare, dar anii 1800 îi aduc o perioadă de degradare și o transformă într-un refugiu pentru alienați (strămutați de la Mănăstirea Negoiești – vezi impresii) și, ulterior – la începutul anilor 1900, sunt aduși minori din „Casa centrală de educațiune corecțională” aflată în Mănăstirea Mislea. De la acei bolnavi găzduiți în chiliile schitului ar proveni denumirea de „Balamuci” (sau de la transformarea numelui cătunului Malamoc aflat în zonă în acele timpuri – nume preluat de schit: „Malamuci” ). Oricum se consideră că în anul 1838 a apărut la Schitul Malamuci, sub conducerea Eforiei spitalelor civile,  prima formă de organizare medicală pentru îngrijirea bolnavilor mintali – supravegheați de un doctor și mai mulți infirmieri.

Chiar dacă nu sunteți pelerini îndârjiți sau credincioși practicanți, ci doar călători însetați de cunoaștere istorică, iubitori de artă și doritori de liniște sufletească și relaxare puteți face o incursiune în „Mănăstirea din pădure” , cum o numea savantul Nicolae Iorga.

Lăsăm autoturismul în parcarea generoasă, trecem de poarta străjuită de chipul în mozaic al Sfântului Nicolae, atât de iubit de români. Curtea intermediară este frumos amenajată din punct de vedere peisagistic – copaci plantați recent, plante decorative, alei trasate până la un foișor nou (posibil altar de vară), bănci și un foișor-fântână. Ne sare în ochi arhondaricul – corpul pentru găzduirea pelerinilor, o clădire-bloc cu mai multe etaje pe care o știam de la ultima vizită, însă de data aceasta parcă e mai bine integrat în noua amenajare a curții.

La intrare în curtea propriu zisă a mănăstirii se află o clădire-pangar și grupul sanitar, aparate de cafea și o fântână-cișmea nouă. În colțul din stânga a incintei se află turnul-clopotniță și aghiasmatarul vechi – parcă în ceastă zonă s-a exagerat puțin cu placarea cu marmură.

În mijlocul incintei tronează bijuteria arhitecturală a mănăstirii – biserica „Sfântul Nicolae” . Edificiul ne atrage prin culoarea mierii, coloanele pridvorului și pictura din acesta (în perioada interbelică biserica era pictată integral la exterior). Admirăm ancadramentul ușii de acces cu măiestrie dăltuit în piatră, ușa ornamentată din lemn și pisania plină de litere mărunțele. Din păcate biserica era încuiată, pentru închinare fiind deschis doar paraclisul din spatele locașului de cult.  

Clădiri vechi cu prispă mărginesc o latură a curții, altele mai noi, aflate în afara incintei, se pot accesa printr-o portiță scundă, un clopot mic atârnă lângă biserică. Zărim lângă chiliile vechi stăreția, o construcție ceva mai semeață, coloane istorice înșirate pe gazonul atât de verde în luna ianuarie și ascultăm șuieratul brazilor atinși de pale de vânt.

Am petrecut aproape o oră în incinta mănăstirească de la  Sitaru beneficiind de razele soarelui, aerul pădurii, mângâierea divinității și liniștea lăsată de un grup de excursioniști veniți cu autocarul. Biserica „Sf. Nicolae” reprezintă un monument istoric valoros, iar amenajările recente au crescut potențialul turistic și religios al ansamblului monahal. Vine primăvara, pădurea renaște la viață, soarele încălzește mai tare, floricelele ies la lumină...

Alegeri inspirate!

---

VIZUALIZĂRI: 207 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI