O zi în Milano

TIPĂREȘTE

Despre Milano se cunoaşte ce reprezintă în modă, fotbal, istorie sau arhitectură.

Cu siguranţă este una dintre cele mai cunoscute locaţii pentru doamnele interesate de îmbrăcăminte (până să ia amploare Dubaiul în halul din prezent) şi multe dintre ele au afişat o rochiţă, pereche de pantofi sau jachetă ţinând neapărat să precizeze locaţia achiziţiei. Că e de bonton…

De asemenea, mulţi români zboară acolo pentru a se răspândi apoi către locurile de muncă alese după plecarea din ţara lor natală.

Nu m-a atras niciodată acest oraş iar ca destinaţie turistică am simţit mereu că este una forţată. Nu săriţi să mă criticaţi pentru cele scrise, fiecare cu opţiunile lui iar eu am învăţat să le respect pe ale fiecăruia, chit că mai am şi de comentat uneori.

Aşa că am ajuns în Milano cumva forţat de împrejurări, aeroportul Orio Al Serio fiind cea mai convenabilă conexiune din Cluj pentru a explora Elveţia, din punct de vedere al costului, amplasamentului şi orarului de zbor.

Iar dacă tot drumurile ne duceau într-acolo am îndeplinit şi doleanţa Adrianei de a avea măcar o zi pentru a vizita acest oraş.

Nu pot spune decât că mi s-au confirmat simtămintele anterioare iar Milano nu m-a atras. Cuvântul care îmi vine cel mai bine în minte pentru a-l descrie este “struţă-cămilă turistică” . Aşa l-am perceput eu.

Nu are anvergura Romei şi nici frumuseţea Florenţei. E mai cosmopolit decât alte oraşe italiene ceea ce îi înlătură farmecul Italian. E departe de animaţia haotică din Napoli dar şi de tihna combinată cu eleganţa Veronei.

Piaţa Domului vuieşte de lume, indiferent de ora la care ajungi acolo, aşa cum stă bine principalei atracţii turistice locale. Ca să intri trebuie să cauţi magazinul de la care cumperi tichetul, acesta aflându-se undeva în stânga aşezământului religios, nu foarte bine marcat.

De altfel, principala deficienţă remarcată de mine în Milano, ca umblăreţ, constă în lipsa indicatoarelor turistice. Aşa că cei care veţi merge acolo şi veţi dori să ieşiţi din zona centrală musai să vă luaţi hărţi sau activaţi netul pentru acces la Google Maps ori alte posibilităţi cunoscute de orientare.

Biletul simplu de intrare în dom costă 8 euro, iar dacă ai norocul să te afli pe acolo ca şi noi, miercurea, dai cu un euro mai puţin.

Pentru a se înălţa şi deveni ceea ce este astăzi domul a fost nevoie să fie demolat un complex episcopal alcătuit din două catedrale, un baptisteriu şi alte clădiri religioase de o mai mica anvergură, astfel că în anul 1386 s-a dat ordinul de începere a lucrărilor actualei mândrii milaneze.

Lângă aceasta e poziţionat şi Palazzo Reale, acolo unde presupun că cineva cu dare de mână plătise bani frumoşi pentru a închiria parte din clădire pentru fotografii artistice ale proaspeţilor însurăţei şi elegantei companii însoţitoare ce se perinda prin faţa noastră.

Apoi am luat-o la pas din faţa domului pe sub arcadele luxuriante ale Galleriei Vittorio Emanuele II, înalte de 32 metri, în ale căror vitrine erau expuse colecţii de mii de euro, bani ce se şi cheltuiau de zor în interior, clienţii făcând cozi pentru a intra în magazine.

Aceste galerii reprezintă un loc de întâlnire preferat al localnicilor, intrările fiind marcate cu arcuri de triumf impunătoare. Pavajul de mosaic este decorat cu stema Casei de Savoia şi a celor patru oraşe care au servit drept capitale ale Regatului Italiei, respective Milano, Torino, Florenţa şi Roma.

De cum ieşim din galerii dăm Piazza della Scala şi caut cu privirea o clădire impozantă. Nu o văd pe nicăieri. Crede-ţi-mă, trebuie să consult harta pentru a descoperi Teatrul Scala. Sunt puţin dezamăgit când o identific. Mă aşteptam la o clădire impozantă, mândrie a stabilimentelor de artă şi, când colo, e mult sub superba construcţie a Teatrului Massimo din Palermo, ca să rămânem tot la embleme arhitectonice din Peninsulă.

Aveam să citesc la faţa locului unele informaţii din care aflu că sala este aranjată sub formă de potcoavă, cu patru niveluri de loje, galerii şi o scenă săpată în pământ. Aşadar acesta e motivul pentru care nu e vizibilă adevărata dimensiune a sălii în care pe 7 decembrie al fiecăruiu an debutează stagiunea artistică.

Ziua nu e aleasă întâmplător, ci pentru că marchează sărbătoarea Sf. Ambrozie, patronal spiritual al oraşului.

Pentru a-l admira din interior vei achita 13 euro online şi 15 euro la ghişeu.

În Piazza della Scala se află şi Pallazo Marino, primăria oraşului, precum şi monumental lui Leonardo da Vinci.

Ne continuăm plimbarea şi ajungem în Grădina botanică Brera, ale cărei baze au fost puse în anul 1775 de Maria Tereza a Austriei pe un teren al iezuiţilor ce locuiau în conacul Brera. Odată cu suprimarea ordinului religios al acestora, terenul, conacul şi celelalte clădiri au intrat în posesia habsburgilor care le-au transformat şi dezvoltat drept şcoli palatine.

Ca o remarcă de interes, aici am văzut cel mai mare ciuline din viaţa mea. Sau scaiete cum mai e cunoscut pe la noi.

Actualmente, în acest areal funcţionează Accademia di Bele Arti di Brera, Osservatorio Astronomico, Biblioteca Nazionale Bradeinse di Brera şi Pinacoteca di Brera.

Intrăm şi pe holurile academiei de arte frumoase iar printre uşile deschise şi geamurile care dau spre sălile de clasă avem posibilitatea să asistăm la examenele studenţilor. Sunt aidoma unor lecţii deschise şi nu par a fi deranjaţi nici studenţii şi nici profesorii dacă stai o vreme să asculţi răspunsul artistului în devenire la subiectul extras pentru a-şi demonstra competenţele în faţa examinatorului.

E un fapt inedit pentru mine să am parte de o asemenea experienţă.

Însă ceva şi mai interesant l-a reprezentat intrarea în Biblioteca Nazionale Braidense, una dintre acela mai mari biblioteci publice din Italia.

Printre tomuri de cărţi aranjate cu grijă pe toţi pereţii până în tavan şi structurate pe domenii, autori sau ani de ediţie, am avut impresia că o să mă năpădească atâta cunoaştere stivuită acolo între coperţile ce emanau acea miasmă de hârtie veche şi cunoştinţe, de folos multora de-a lungul secolelor.

Lucrări de practică medicală, o scrisoare redactată cu mâna şi scrisul extrem de greu de descifrat al lui Giuseppe Verdi prin care acesta îşi exprimă teama că epidemia de holeră va anula premiera operei Othello, scrisori de-ale lui Giacomo Puccini a căror aranjare în pagină se aseamănă cu diagrama unui rezultat EKG sunt doar câteva din cele expuse în bibliotecă.

Cartierul Brera în sine merită a-i fi alocat ceva din timpul avut la dispoziţie. Un parfum boem pare încă a mai pluti pe străzile sale pline cu magazine de antichităţi şi galerii de artă, cu baruri tipice ce au atras de-a lungul timpului artişti şi cu un furnicar uman ce nu pare încă conectat la viteza de deplasare din zilele noastre.

Un obiectiv vizitat de multă lume ce ajunge în Milano pare a fi Castelul Sforzesco, fostul Castel Porta Giovia (Poarta Jupiter) ridicat în secolul al XIV-lea şi distrus de timpuri şi diverse atacuri până când, un secol mai târziu, Francesco Sforza, ducele oraşului, a decis să-l reconstruiască la o scară mai grandioasă.

Folosit de-a lungul veacurilor ca reşedinţă regală sau fort de apărare, în prezent aici se află sediul multor muzee, colecţii de artă sau institute culturale iar în momentul trecerii noastre pe acolo se afla în desfăşurare sărbătoarea “Estate Al Castello” .

După amiaza o hălăudim pe artere comerciale din Quadrilatero d’oro - inima orașului, un loc în care fiecare centimetru este ocupat de magazine de lux. Nu am văzut nicăieri atâtea magazine sau atâţia oameni cu sacoşe în mâini!

Zici că asistam la un concurs de cumpărături în care premiant ar fi cel – sau cu o mai mare precizie, cea – care duce mai multe plase şi de la cât mai diverşi producători.

La un moment dat trecem pe lângă frumoasa clădire a poştei şi vedem lumea rânduită la coadă. În speranţa că poate fi vizitată, ne aşezăm şi noi.

Înaintăm alene, doar cu permisiunea unui tip de la firma de pază, care permite accesul în interior doar în urma acceptului unui coleg ce se află şi el în clădire.

Şi ca să vezi, odată ce ni se permite să avansăm considerabil, intrăm în universul Starbucks, firma care şi-a inaugurat primul local în Seatlle în anul 1971. De mai amânau un an, ne sărbătoream împreună aniversările…

Ce am văzut acolo vă recomand cu mare căldură!

Pentru mirosul de cafea prăjită sau pe loc râşnită, pentru a urmări procesul de producţie şi împachetare care se derulează sub ochii tăi sau pentru a te delecta cu “n” -şpe feluri de arome pregătite şi servite pe loc alături de prăjiturele, fursecuri, coniace, cockteiluri ş ice le-o mai trăzni mintea celor din compartimentul de desfacere al cunoscutului lanţ de cafenele.

Nu beau deloc cafea dar vă mărturisesc că m-a acaparat experienţa din interiorul poştei şi v-o recomand cu toată căldura.

Iar dacă, aflându-vă la Milano, veţi intenţiona să trimiteţi o depeşă, o vedere sau vreun telex ori telefon cu taxă inversă, căutaţi în altă parte, nu la poştă…

Ne-a părut rău – şi în special Adrianei, mare fan al lui Leonardo da Vinci – că nu am avut ocazia să intrăm în Biblioteca şi Galeria de Artă Ambrosiana, cea care găzduia expoziţia “Il Codice Atlantico” dedicată marelui om de ştiinţă Italian mai sus-pomenit şi care prezenta cea mai largă colecţie de schiţe şi desene originale ale acestuia.

Institutul de cultură este deschis 6 zile din 7 şi tocmai miercurea e închis…

La ceas de seară, undeva către apusul soarelui, iau contact cu Naviglio Grande, unul dintre cele mai populare cartiere din Milano, zonă cu o rețea de canale, loc cu un stil boem, cu magazine mici, restaurante cu mâncăruri autentice milaneze și numeroase galerii de artă ascunse pe străzi laterale.

Mesele de pe cheiuri erau pline, ospătarii alergau printre mese iar lumea îşi petrecea seara în tihnă şi poveste. Că aşa e în Italia…

Cu siguranţă ar mai fi fost ceva locuri de vizitat, cotloane pe unde n-am ajuns sau magazine din sumedenia celor cu tot felul de oferte.

Nu e bine să spui “niciodată” aşa cum ne învaţă psihologii, prietenii sau neamurile, dar uite că am ajuns şi în Milano, chit că nu s-a aflat niciodată pe lista preferinţelor mele.

Poate şi din această cauză, cumulate cu altele resimţite la faţa locului, acest oraş mi-a rămas străin, nu am simţit o apropiere sau drag de el şi aşa va rămâne pe mai departe.

Pentru mine rămâne cel mai rece oraş Italian în care am fost. Şi nu mă refer la temperatura din termometru…

---

VIZUALIZĂRI: 3458 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI