3 trandafiri, 3 străjeri şi o cetate – Cetatea Râşnov

TIPĂREȘTE

Merg spre București și vin dinspre Sibiu. Ajung la Codlea, foarte aproape de Brașov iar pentru a evita orașul, din Ghimbav virez dreapta spre Râșnov și apoi mai departe, peste munți, spre Predeal. Este întuneric și mă apropii de Râșnov când, în partea stângă, în vârful unui munte, văd o lumină mare, galbenă, foarte intensă, care arăta privirii o cetate. O remarc pentru prima dată, deși am trecut de nenumărate ori pe aici, vorbesc de cetate, și o privesc încruntat și încurcat. Oare cum de mi-a scăpat nevizitată? În fața cetății, în partea dinspre oraș, sunt puse mai multe panouri cu litere care formează cuvântul „RÂŞNOV” și acesta luminat foarte frumos. ”O fi vreo sărbătoare? ”, mă întreb. Aflu la întoarcere.

A doua zi. Intru în Râșnov și urmez indicatoarele care mă îndrumă spre cetate. Pe cum mă apropii de ieșirea din oraș, casele sunt tot mai apropiate, strada este udă și devine tot mai îngustă intrând între doi versanți. Temperatura de afară scade brusc cu unu sau două grade ceea ce trădează că am intrat într-o zonă ferită de razele soarelui. Cam după 2-3 kilometri de mers, pe un drum șerpuit și umed, pe partea stângă se face o parcare foarte mare, formată din două loturi, separate de o șosea mediană. Lotul parcării din dreapta este înconjurat de căsuțe din lemn de unde se oferă spre vânzare diferite obiecte artizanale și suveniruri. Multe dintre ele sunt închise, deoarece e toamnă târziu iar numărul vizitatorilor este foarte mic, lucru ce se vede și din cele 10 – 12 autoturisme care erau în parcare. Pe o tablă indicatoare scrie că parcarea este cu plată. Taxatorul lipsea de la datorie, așa că...

Pentru a urca la frumoasa cetate, aflată pe un colţ de stâncă de la poalele Munților Bucegi, sunt două posibilități: Prima este de a urca pe jos. Distanța este mică, cam 400 – 500 de metri, în urcare iar panta este destul de lină drumul fiind foarte bun așa că dacă doriți o mică plimbare este chiar recomandată. A doua posibilitate este de a urca, în calitate de pasager, cu o remorcă trasă de un tractor, serviciu care vă scoate din buzunar modesta sumă de 4 RON pentru un drum dus-întors. Biletele, pentru tractor, se cumpără doar de jos, din parcare, odată urcați la cetate pe jos, fără bilete, trebuie să vă întoarceți tot pe jos, deoarece, cum am spus, bilete se cumpără doar de la o căsuță din parcare.

Tot în parcare este și o tablă mare de informare care te asigură că ai ajuns la drumul care duce la Cetatea Râșnov și pe care mai sunt scrise câteva informații cu caracter general, gen costul biletelor, orele de vizitare, alte obiective din zonă, etc. Panoul este frumos realizat având desenat un cavaler călare pe un cal, în partea de sus un scut ornat cu trei trandafiri, esclusă orice asociere politică, în jumătatea superioară are desenat planul cetății iar pe lateral sunt plasate două lănci. Frumos panoul!

Am pornit pe jos pe drumul ce urcă la cetate. O barieră, aproape de locul parcării, blochează accesul autovehiculelor spre cetate. Drumul este foarte bun, urcă pe lateralul unui deal, este pavat cu piatră cubică, pe margine având și un trotuar iar din loc în loc sunt puse coșuri de gunoi sub formă de tunuri. Ingenios! Pe cum urc, în partea dreaptă, versantul este plin de copaci iar pe stânga, jos în vale, între drum și parcare, este un teren de fotbal. Pe partea dreaptă, marginea drumului se înalță, transformându-se într-un mal înalt de pământ, pe care sunt crescuți pomi foarte mari, ce parcă se chinuie să se țină verticali creând impresia că se vor prăvăli peste drum.

Aerul tare și rece de munte, soarele slab ce arunca raze blânde, adierea molcomă a vântului, peisajul tomnatec și mirosul dulceag al covorului de frunze moarte, liniștea ce domnea peste micul deal, au reușit să-mi creeze câteva clipe de liniște și desfătare sufletească. Foarte frumoasă plimbarea!

Ajuns sus, acolo unde se termină drumul, atât pentru cei care urcă pe jos cât și pentru micul tractor, în fața ochilor, pe partea dreaptă, se arată frumoasa cetate, pe vârful dealului, înconjurată de un gard din piatră, postat de jur împrejurul ei și care delimitează o suprafață defrișată destul de mare. Tot acolo, drumul se transformă într-o mică platformă, pavată cu piatră cubică, pe marginea căreia sunt amplasate câteva bănci, un mic magazin amenajat într-o căsuță din lemn și mai este și parcarea pentru tractorul cărăuș. De aici, de la platformă, mai este de urcat cam 100 de metri, până la poarta de intrare pe domeniul cetății. Imediat în fața porții de intrare, este o clădire mică în care sunt toaletele, lucru deloc de neglijat pentru un obiectiv turistic.

Intrarea pe domeniul cetății se realizează pe o poartă destul de mică ce trece printr-un turn din piatră, și este prevăzută cu o hersă, adică un grilaj care culisează vertical. Turnul de la intrare, care poartă numele de Turnul Bathory, după numele celui care a atacat cetatea și l-a dărâmat în timpul atacului, are cam 10 -12 metri înălțime, în partea de sus având construit un foișor de lemn cu acoperiș care are un balcon de jur împrejur, oferind astfel un câmp larg de vizibilitate în toate părțile.

Odată intrat pe domeniul cetății, drept înainte, pe o culme, se vede cetatea propriu zisă, care poartă numele și de Cetatea de Sus, adică cetatea amplasată în partea de sus. Aceasta are două turnuri, unul în partea stângă, ce are în față construit un zid de formă ovală și un turn la mijloc, foarte robust cu o muchie spre exterior. Turnurile sunt legate între ele printr-un zid de apărare foarte înalt care se continuă și în dreapta turnului din mijloc până într-un loc unde se întrerupe și unde se presupune că ar mai fi fost un turn.

Pentru a ajunge la poarta de intrare mai este de mers, pe un drum de pietriș, care urcă șerpuind și destul de abrupt, cam 200 de metri. Pe dreapta se vede un teren viran pe o întindere destul de mare, loc pe care a fost construită inițial cetatea, acele clădiri purtând numele de Cetatea de Jos, care mai târziu a fost abandonată, devenind foarte greu de apărat în fața asediilor, ulterior demolată iar materialele, din care erau construite clădirile, au fost utilizate la construirea și întărirea zidurilor Cetății de Sus. Acest teren viran a fost, mai departe, utilizat pe post de grădină a cetății iar mai apoi aici s-a construit o biserică, din care au mai rămas doar câteva pietre care amintesc de ea, formând, pe sol, un contur al acesteia.

Mergând spre intrarea în Cetatea de Sus, pe margine drumului sunt amplasate două panouri de dimensiuni mari, pe unul din ele fiind desenați mai mulți apărători ai cetății având fețele decupate pentru ca cei doritori, de fotografii de ”neuitat”, să-și plaseze moaca, din spatele panoului, în fanta decupată. Tot pe acesta, în mijloc, sunt scrise câteva rânduri despre prima dată când a fost construită cetatea, care a avut loc pe când pe aceste meleaguri își duceau veacul strămoșii noștri daci, încă liberi și necuceriți de romani, fiind cea mai fortificată așezare dacică din sud-estul Transilvaniei. Pe atunci cetatea avea numele de Cumidava. Romanii, după ce i-au bătut bine pe daci, au rezolvat-o!

Un al doilea panou, de data aceasta mai serios, prezintă planul cetății, fapt de apreciat, oferind astfel primele informații despre părțile vizibile ale cetății, din acel loc. Așa aflu că turnul din dreapta, care lipsește, se numește Turnul Gotic, turnul din mijloc este Turnul Pentagonal iar cel din stânga se numește Turnul Armelor, construcția din fața lui fiind Barbacana Mare. Foarte bună întrebare: ”Ce-i aia o barbacană? ” Noroc cu internetul. Este o construcție de apărare, dotată cu guri de tragere, amplasată înaintea unei întărituri sau zid de apărare întărind-o astfel și mai mult, realizând o ”super – apărare”. Cam asta ar fi ce se vedea din acel unghi.

În partea opusă intrării, la poalele culmii pe care este amplasată cetatea, mai este o poartă de acces, care duce spre Barbacana Mică - haha! , un vas mare din lut, ciobit și doi ponei, vii, care pășteau liniștiți iarba crescută pe lângă gardul de piatră.

Pornesc pe drumul ce duce spre intrarea în cetate. Panta este lină şi de pe marginea drumului pornesc mai multe trasee care urcă, prin iarbă, direct până la intrare, un fel de scurtături, dar care sunt foarte abrupte. Ţin drumul şi ajung la poarta de intrare, de fapt la poarta Barbacanei Mari. De aici panorama este deosebită, mai ales că natura aruncă umbre lungi peste tot, minunatele culori cu care frumoasa toamnă a îmbrăcat munţii fiind de o frumuseţe aparte. Înspre Turnul Bathory, pe locul unde a fost Cetatea de Jos, se vede foarte clar conturul ce delimitează fosta Biserică de Jos. E foarte frumos aici sus! Şi linişte!

Lângă intrare este o căsuţă mică din lemn, de unde se cumpără biletele de intrare. Plătesc 10 RON, pentru copii este jumătate de preţ, şi mă îndrept spre intrare. Poarta, destul de mică, de formă semirotundă, în faţa căreia erau montaţi două turnichete, unul pentru ieşire şi unul pentru intrare, era păzită de doi străjeri moderni, angajaţi ai unor firme de pază, care discutau aprins, ca să vezi ironia sorţii, despre cum l-a muşcat pe unul dintre ei un cal. Îmi reţin un zâmbet, le arăt biletul de intrare iar cel care asculta povestea îmi arată cum să trec prin „instalaţia modernă” a porţii.

Trec prin poarta prevăzută şi ea cu o hersă şi intru în spaţiul interior al aşa numitei construcţii, Barbacana Mare, o curte destul de mică cam de 40 – 50 de metri pătraţi. Zidul acesteia, semicircular şi care acoperă cam ce ar fi trei laturi ale curţii, este destul de gros, îl apreciez cam la 1,5 metri iar înălţimea lui este cam de 8 metri. A patra latură este de fapt următoarea construcţie importantă a cetăţii, pentru care a fost construită barbacana în scop de apărare, aşa numitul Turnul Armelor.

În exterior, barbacana este prevăzută cu foarte multe guri de tragere iar în interior, în partea superioară a acesteia, este un balcon, dispus circular pe toată lăţimea ei, conectând între ele toate gurile de tragere, accesul la el fiind pe o scară dispusă în partea dreaptă a curţii. Accesul pe scară şi la balconul dispus circular, sunt interzise. Pe partea stângă este amplasat un panou de informare, pe un suport de lemn sub formă de şevalet, pe el fiind prinsă, în partea superioară, o ramă cu un afiş care conţine informaţii despre barbacană iar în partea inferioară este o tablă de lemn, vopsită în verde, pe care scrie numele barbacanei, în patru limbi străine, şi „Audio guide no10”.

Înţeleg că sunt disponibile dispozitive audio tip ghid. Acesta este un lucru foarte bun. Prefer acest tip de dispozitive în schimbul broşurilor cu informaţii, pentru că îmi lasă mai multă libertate de observare şi în plus am posibilitatea să ascult informaţiile, despre ceea ce vizitez, ori de câte ori doresc. Câteodată le prefer chiar şi în detrimentul ghizilor umanoizi! „Unde găsesc aceste audio guide? ” îl întreb pe cel muşcat de cal. „Mergeţi la centrul de informare” îmi răspunde prompt. „Şi unde-i amplasat? ”, întreb eu. „Mergeţi până în capătul cetăţii şi îl găsiţi acolo”. „Până acolo sunt mai multe obiective. Cum procedez? Merg până acolo, trec pe lângă ele odată şi după aceea vin înapoi şi mai trec odată? ” îl întreb derutat. „Mergeţi pentru că de acolo începe turul cetăţii, de lângă centrul de informaţii”, îmi spune.

Acum înţeleg mai bine şi mi se pare oarecum logic. Oricum, barbacana avea numărul 10, normal fiind să încep cu numărul 1. Oare era vreo problemă dacă se închiriau ghidurile audio imediat de la intrare şi Barbacana Mare avea numărul 1 sau 2, de exemplu? Mă opresc din raţionament pentru că precis ajung la o concluzie nefavorabilă, pentru cel care a gândit astfel sistemul de vizitare.

Din curtea Barbacanei Mari drumul continuă mai departe, pe o lespede de lemn prevăzută cu bare laterale, pe sub Turnul Armelor, care turn de fapt formează a patra latură, cea din spate, a curţii delimitată de barbacană. Înălţimea turnului este cam de două ori faţă de cea a zidurilor barbacanei, acesta fiind prevăzut cu un balcon din lemn, în partea superioară. Acesta era, la început, edificiul prin care se permitea intrarea în cetate dar considerându-se că era cam expus atacurilor, în faţa lui, s-a construit Barbacana Mare. Grosimea zidurilor turnului este cam de 3 - 4 metri, poarta de trecere, prin el, fiind şi ea prevăzută cu o hersă, a treia şi ultima din cetate.

După trecerea de Turnul Armelor, drumul se continuă în cetate, cu pietriş pe jos, mărginit pe partea stângă de un zid înalt de piatră, care este de fapt un zid exterior, iar pe partea dreaptă este tot un zid, mai mic de înălţime, în spatele căruia erau, odată, casele în care locuiau oamenii cetăţii, numărul cel mai înfloritor al acestora fiind, la un moment dat, de 80 de case. La începuturi, casele au fost construite din lemn dar ulterior lemnul a fost înlocuit cu piatră, datorită vulnerabilităţii lemnului atunci când cetatea era atacată, în cazul unui asediu, atacatorilor fiindu-le foarte uşor să incendieze clădirile din lemn ale cetăţii.

Drumul continuă în urcare, în spate zărindu-se Turnul Armelor şi în continuarea acestuia, spre stânga, zidul înalt de apărare, prevăzut cu balcon în partea superioară, care balcon realizează legătura dintre turn şi o altă clădire importantă, Turnul Pentagonal. Acest turn are trei nivele iar scopul construcţiei lui a fost exclusiv dedicat apărării cetăţii şi aşa cum îi spune şi numele, are 5 laturi, acest mod de construire fiind ales deoarece forma pentagonală este cea optimă ce asigură o ricoşare a ghiulelelor trase din orice unghi spre clădire.

Peste zidul din dreapta se văd doar părţi din zidurile a ceea ce odată au fost casele din cetate iar pe cum înaintez şi ajung la punctul cel mai înalt al drumului, casele devin tot mai complete iar exact pe culmea drumului casele toate au acoperiş, în unele din ele funcţionând diferite ateliere sau magazine de suveniruri.

Intru în primul magazin şi sunt întâmpinat de un bărbat îmbrăcat precum un străjer, în costum medieval compus dintr-o pelerină lungă peste care poartă o blană de animal sălbatic, pantaloni largi, pantofi în picioare şi o pălărie tip joben cu o salbă de medalioane prinse de jur împrejurul ei deasupra borului. Aflu că sunt trei astfel de străjeri ai cetăţii, angajaţi cu scopul nobil, printre altele, de a înfrumuseţa aspectul vizual al interiorului cetăţii. În magazin, e plin de obiecte vechi, săbii, pistoale, amulete, statuete, scuturi şi câte şi mai câte, unele confecţionate chiar de străjerul vânzător pe o imensă nicovală montată pe o tejghea din magazin.

Pornesc mai departe iar drumul coboară şi se îngustează printre casele de piatră şi zidul exterior din stânga, până ce, cam după 50 de metri se iese într-o curte mare interioară sau cum i se mai spune Târgul Dintre Zidurile Cetăţii. Undeva în dreapta, pe o terasă a unei clădiri amenajată în scop de restaurant care atunci era închis, îl văd şi pe al doilea străjer al cetăţii, echipat corespunzător funcţiei ocupate, cu o cămaşă albă peste care are o vestă îmblănită fără mâneci, o pereche de pantaloni largi, încălţat cu ceva ce se vrea a fi o pereche de pantofi cusuţi din piele iar pe cap o pălărie, cunoscută şi sub denumirea anglo-saxonă de „bucket hat”, care era de obicei purtată de cei care erau în serviciul militar, având ataşată de ea o frumoasă pană de păun. La mijloc era prins cu o cingătoare de care atârna o sabie. Stătea impasibil şi privea vizitatorii.

Aleile prin mica piaţă sunt pavate cu pietre iar în mijlocul ei este un rondou înierbat în cate sunt plantate mai multe tufe cu trandafiri, simbolul cetăţii şi al oraşului. Printre aceştia se jucau de zor câţiva pisoi.

În partea dreaptă, de cum am intrat în piaţă, în spatele restaurantului închis, văd o fântână. Ciudat lucru, o fântână pe vârf de munte! Ajung lângă ea iar pe un panou văd scrisă istoria acesteia, cum că locuitorii cetăţii pentru a rezista asediilor inamice, perioade mai mari de timp, au hotărât să construiască o fântână care să le asigure apa necesară atât pentru stingerea incendiilor cât şi pentru băut. Adâncimea ei este de 140 de metri şi a fost realizată în 17 ani de muncă iar dacă acest lucru pare neimpresionant, atunci ceea ce trezeşte admiraţia şi uimirea este că ea a fost săpată în stâncă, în piatră!

Despre cine a săpat această fântână sunt vreo trei variante dar cea mai verosimilă este că râşnovenii au tocmit doi meşteri, pietrari şi dulgheri, să sape până dau de apă. Numele lor chiar apare şi scris ca fiind meşterii Baltres şi Andreas. Variantele cu prizonieri forţaţi să sape în piatră promiţându-li-se eliberarea sau mai ştie Domnul ce versiuni fanteziste, toate sunt folclor dar prind la public.

Fântâna are un acoperiş din ţiglă, ce se sprijină pe patru piloni de lemn iar gura ei este înconjurată de un zid circular de piatră, cam de 1 metru înălţime, şi este acoperită cu un grilaj metalic pentru a zădărnici tentativele turiştilor care ar avea unele idei „îndrăzneţe”. În spatele fântânii, pe jos, este şi roata pe care se rula sfoara cu care era legată găleata cu care se scotea apă, iar în partea dreaptă a acesteia, în clădirea de lângă ea, mai este un magazin cu suveniruri.

Câţiva metri mai în jos de fântână, într-un corp de clădire, este şi o expoziţie. Intru înăuntru, într-o cameră destul de mică în care erau expuse peste tot, obiecte vechi, hărţi şi fotografii. Fiecare colţişor al camerei era utilizat la maxim iar pereţii erau plini de sus până jos. Înăuntru, câţiva turişti ascultau cum un bătrânel, cu barbă şi ochelari, îmbrăcat cu o cămaşă albă şi lungă, prins la mijloc cu o curea de care atârnau un săculeţ de material şi un mic plic din piele, cu o pereche de pantaloni largi şi în picioare cu ceea ce păreau a fi o pereche cizme de piele, le povestea despre istoria cetăţii, a oamenilor şi locurilor de acolo. În mână avea un indicator de care se folosea pentru a ajunge la exponatele din partea de sus.

Bătrânelul avea o voce caldă, clară iar explicaţiile, despre locuri şi fapte, decurgeau logic, în ordine cronologică trădând o lungă experienţă în domeniu sau o lecţie bine ştiută. L-am ascultat atent, renunţând la a studia în detaliu obiectele expuse. Din când în când se oprea din povestit şi adresa întrebări auditoriului, ţinând trează atenţia celor care le povestea. Mă uit atent la el şi mi se pare că l-am mai văzut într-o fotografie, pe undeva. Întorc capul şi în spatele meu, atârnată, cea mai mare fotografie din expoziţie, îl prezintă pe bătrânelul jovial ţinând o lance în mână. Deasupra stă scris: „Samo, străjerul cetăţii”. Aha, deci tu eşti Samo! Mai târziu aflu că se numeşte Gheorghe Samoilă.

Astfel am aflat că, aşa cum există o mare necunoscută de vreo 800 de ani în istoria noastră ca popor respectiv de la retragerea Aureliană şi până la atestările documentare de prin anii 1000, cam aşa s-a întâmplat şi cu această cetate, respectiv următoarea atestare, după retragerea romană, apare prin anul 1200 când mai multe familii de saşi, veniţi de pe Valea Rinului, împreună cu Cavalerii Teutoni au reconstruit-o, întemeind Cetatea Rosenau.

Numele cetăţii provine de la, şi aici sunt două variante: prima, spune că saşii care au ajuns aici au venit dintr-un ţinut, de pe malul Rinului, cu numele de Rosenau iar a doua variantă, prezentată de Samo, spune că cetatea a luat numele de la multitudinea de tufe de măceş, ce creşteau aici în zonă, şi care mai sunt cunoscute şi sub numele de trandafiri sălbatici. Mda!

Şi poveştile lui Samo au continua, multe, fiecare obiect având povestea lui, fiecare fotografie expusă reprezentând ceva sau prezentând pe cineva important, cunoscut politician, artist sau om al vremii. L-am ascultat cu mare interes, deoarece povestea foarte frumos, până aproape de sfârşit, când micile istorioare au trecut, ca temă, în planul familial al lui Samo, ultima poveste, cea a unei flori de colţ expusă, Samo spunând că a fost culeasă de tatăl lui, în această temerară încercare, bunul său părinte găsindu-şi tragicul sfârşit. Samo spune că tatăl lui a fost găsit, fără suflare, cu floarea de colţ respectivă, ţinând-o în dinţi…. M-am uitat la el şi am ridicat o sprânceană, încercând, printr-un rictus, să-mi opresc un zâmbet. Totuşi l-am privit ca şi cum aş fi dorit să-i spun: „Saaaamo!!! Strici frumuseţe de prezentare! ” M-am abţinut la orice remarcă. El m-a observat, a ridicat din sprâncene, a strâns din buze şi a trecut rapid la alt subiect.

La sfârşit, ne-a mulţumit pentru atenţie şi pentru vizită. Într-o parte, pe un raft de lemn, am zărit un caiet în care se scriau impresii despre expoziţie şi un coş mic, din nuiele, în care erau mai multe bancnote de 1, de 5, de 10 RON şi una de 100 de EUR. Am priceput aluzia. I-am lăsat 10 RON. Cea de 100 de EUR era un fals grosolan, pus acolo „la caterincă”. Bună gluma! M-am mai învârtit vreo 10-15 minute prin mica expoziţie încercând să observ cât mai multe din obiectele expuse. Foarte frumoase şi fiecare cu câte o poveste iar Samo le ştia pe toate. Mai târziu am aflat că el însăşi este un colecţionar împătimit şi atunci am realizat că este posibil ca obiectele să fi fost parte din colecţia lui.

Ies din mica expoziţie iar pe un perete al unei clădiri de vis-a-vis văd un panou pe care stă scris „Schnaps de zmeură, cireşe şi pere” Scrie că este deschis dar un lacăt prins printre două belciuge ale uşii contrazice inscripţia aşa că trec mai departe spre punctul de informare care se află în capătul micii pieţe.

Aşa că trec mai departe, pe lângă un alt magazin de suveniruri spre o scară de lemn pe care este prinsă o săgeată din lemn pe care scrie: „Info point” Urc scările iar pe partea stângă este uşa punctului de informare, pe partea dreaptă fiind o altă uşă care duce pe un coridor lung, cu pereţi de piatră şi podele de lemn iar în zidul exterior având amenajate mai multe ferestre ca locuri de tragere. Spre dreapta coridorului este construit un balcon din lemn, cu vedere spre exterior şi având, în loc de ferestre, mai multe obloane mari de lemn care erau deschise pe jumătate. Şi acest balcon a fost construit tot în scop de apărare a cetăţii. Privind în afară, de pe balcon, priveliştea este splendidă, jos văzându-se foarte bine întreg oraşul Râşnov iar în depărtare, cât se vedea cu ochii, întreaga Ţara Bârsei. Tot aici, sub nivelul balconului este Barbacana Mică, vizibilă şi ea aproape în întregime. Am pierdut ceva timp, pe balcon, furat fiind de frumuseţea şi măreţia peisajului. Merită!

Intru, în sfârşit şi în camera Punctului de Informare, care seamănă şi ea cu o mică expoziţie, cu câteva obiecte artizanale, un stand cu broşuri şi cărţi despre oraşul Râşnov şi despre cetate, o armură de cavaler şi foarte multe postere expuse prezentând imagini şi activităţi ce se desfăşoară sub semnul acesteia.

Sunt întâmpinat de o doamnă foarte amabilă. „Bună ziua. Aveţi ghiduri audio? ” o întreb. „Da, costă 10 RON închiriatul şi trebuie completat un formular”, îmi răspunde. În spatele ei, pe o tejghea, puse una lângă alta, într-un dispozitiv tip priză, stau 10 module asemănătoare cu o staţie portabilă de emisie-recepţie. „Doriţi? ”, mă întreabă doamna şi continuă: „Pentru că dacă-l scot de la încărcat se contorizează cum că ar fi fost închiriat”. „Trebuie lăsată ceva garanţie pentru dispozitiv, un buletin, o sumă de bani? ”, o întreb. „Deloc, doar să completaţi formularul” „Şi dacă plec, din greşeală desigur, cu dispozitivul acasă? ”, încerc întrebarea preferată a românilor. Se uită mirată la mine: „Ar fi prima dată… N-am păţit încă… Sunt încă noi, aduse recent, de o firmă de la Bucureşti…” „Bine, bine, zic ajutând-o să treacă momentul. Vreau unul! ” Completez formularul, plătesc, doamna îmi arată cum se utilizează dispozitivul şi-mi oferă o grămadă de broşuri şi informaţii despre cam tot ce mişcă prin cetate şi oraş. Foarte amabilă!

Îi explic situaţia cu logica începutului turului cetăţii, cum că ar fi fost mai bine ca Punctul de Informare să fi fost amplasat la intrare şi că deja am parcurs mai mult de jumătate din obiectivele cetăţii, venind spre acest capăt şi ar fi o pierdere de timp, pentru mine, după ce ajung la poarta de la intrare să mă întorc înapoi să predau dispozitivul. „Dacă doriţi, după ce aţi terminat vizita, lăsaţi-l la unul dintre cei doi portari de la intrare. Îi anunţ eu despre asta. Mergeţi liniştit, nici o problemă” Trebuie că am o faţă de om extrem de serios dacă am primit un astfel de răspuns garnisit cu atâta încredere. „Văd eu, poate vin înapoi să-l predau”, îi răspund, având oarecare reţinere în a preda dispozitivul altcuiva decât celui de la care l-am luat. Mai ales unuia pe care l-a muşcat calul….

Ies afară, în curtea cetăţii, mă amuz de pisoii care se hârjonesc pe treptele pieţi şi ascult, la dispozitiv, informaţiile despre cetate şi despre obiectivele deja văzute. Pornesc înapoi spre intrarea în cetate iar când ajung pe culmea drumului pornesc spre stânga, pe o străduţă îngustă, printre câteva case din piatră. Pe o platformă de lemn văd o placă de informare pe care scrie „Turnul triunghiular” Sunt cam la mijlocul cetăţii iar turnul este pe partea cu Punctul de Informare, adică în spatele meu. Turnul Triunghiular este o construcţie cu scop de apărare, zidurile acestuia, privite de sus, sunt dispuse formând un triunghi, logica unei astfel de construcţii fiind, la fel ca la Turnul Pentagonal, ca ghiulele trase de artilerie să ricoşeze din pereţii acestuia. A fost construit cu un singur nivel, ulterior adăugându-i-se un al doilea nivel şi un acoperiş.

Continui drumul pe îngusta străduţă, ţinta mea fiind punctul cel mai înalt al cetăţii de unde se oferă o panoramă de 360 de grade asupra întregii zone şi unde odată era Capela de Sus. Trec pe lângă Casa Arheologiei şi pe cum continui urcarea, atât pe stânga cât şi pe dreapta, din fostele case mai sunt doar câţiva pereţi din piatră. Casele erau construite cu etaj, la parter fiind atelierul sau magazinul, în traducere actuală busines-ul omului, iar la etaj fiind camerele de locuit. Se spune că suprafaţa medie, pe care era construită o casă, era cam de 18 metri pătraţi. Înghesuială mare!

Urc în continuare iar în partea stângă trec pe lângă mai multe ruine unde aflu că era odată Turnul Gotic. Corelez spaţial, locul unde era amplasat acest turn şi-mi dau seama că el este „dintele” care lipseşte din zidul de apărare al cetăţii, atunci când este văzut din afară. Acest turn este unul dintre cele mai vechi construcţii ale cetăţii şi era locul unde locuia stăpânul sau comandantul cetăţii fiind amplasat strategic, oferind o vizibilitate excelentă asupra întregii Ţării Bârsei. Are acest nume deoarece, în construcţia lui, s-a găsit o uşă din piatră sculptată în stil gotic.

Mai urc câteva trepte din piatră şi ajung, în sfârşit, în punctul cel mai înalt al cetăţii. Panorama este „breathtaking”, sau în traducere „îţi taie respiraţia”, prin grandoarea peisajului. Parcă aş fi pe un acoperiş care este deasupra tuturor munţilor dimprejur şi de unde doar limitele vederii umane pun barieră în distanţa până unde se vede în depărtare. Jos se vede Râşnovul iar o perdea fină de nori ascunde detaliile munţilor din depărtare aceştia asemuindu-se cu nişte muşuroaie de cârtiţă iar mai în acolo, spre stânga, cu nişte valuri mari de pământ proaspăt arat. În apropiere, spre poarta de intrare, Munţii Bucegi îmbrăcaţi de toamnă par la aceeaşi înălţime cu cetatea.

Tot aici sus este amplasată şi o lunetă cu monede, pentru cei care doresc să vizualizeze detalii din peisajul înconjurător. Liniştea ce înconjoară locul şi frumuseţea peisajului te îndeamnă la contemplare şi meditaţie. Timpul pare suspendat şi doar umbrele tot mai lungi, ce se preling peste zidurile cetăţii, creaţie a unui soare care se lasă jos spre orizont, îmi dau de înţeles că se apropie înserarea şi ar cam fi cazul să închei vizita.

Cobor spre Punctul de Informare, pentru a preda dispozitivul audio, trec prin mica piaţă unde pe o bancă, străjerul cu sabia vorbea cu cineva la telefonul celular, zilele când comunica prin focuri aprinse şi poştalion fiind demult apuse, armele din dotarea-i fiind sprijinite de perete, semn că inamicii sunt departe şi ajung tocmai în timp să predau dispozitivul pentru că doamna respectivă tocmai se pregătea de plecare, închizând uşa cu un lacăt.

Pornesc spre poarta de intrare a cetăţii, trec prin turnichet, salut pe „Cel Muşcat de Cal” şi pe tovarăşul lui şi mă îndrept spre Turnul Bathory situat la intrarea pe domeniul cetăţii. Urc până la balconul din lemn dispus în partea superioară, pe mai multe trepte din lemn, foarte abrupte, trecând prin două etaje. Balconul este dispus circular, de jur împrejurul turnului, este acoperit şi oferă o panoramă în toate părţile ai dori să priveşti, prezentând peisajul din alte unghiuri decât cele din cetate. Imaginile sunt de asemenea foarte frumoase!

Ies din perimetrul cetăţii şi continui drumul pe o potecă ce şerpuieşte pe lângă zidurile cetăţii şi care mă duce înspre Barbacana Mică, situată în partea cetăţii care are vedere spre oraşul Râşnov. Se mai ajunge la Barbacana Mică şi din cetate, pe un coridor de lângă Punctul de Informare, dar accesul turiştilor, prin acel loc, este interzis. Poteca este pietruită iar pe cum se apropie de zidurile cetăţii, în piatra de jos, se văd amplasate spoturile luminoase care luminează noaptea cetatea. Mergând pe mica potecă ai posibilitatea să vezi din exterior construcţia Turnului Triunghiular dar şi forma zidurilor de apărare, oferind totodată o altă perspectivă.

Barbacana Mică este de fapt un spaţiu de formă semicirculară, mărginit înspre exterior de un zid de piatră prevăzut cu guri de tragere iar în spate fiind zidul cetăţii pe care o apără. Rolul ei este de avanpost de apărare a cetăţii, cu o înălţime de 2 metri şi o lăţime de aproximativ 3 metri. Se intră în incinta ei printr-o uşă din lemn, venind pe poteca de pe lângă cetate după ce se trece prin Turnul Gărzilor, o mică clădire cu acoperiş ce avea rolul de a păzi accesul în incinta ei. În capătul celălalt, unde se presupune că exista o poartă de acces care acum lipsea, traseul se continuă cu o altă potecă, pietruită, care iese din barbacană, trece pe sub panourile mari care compun numele oraşului Râşnov şi coboară şerpuind, pe versantul abrupt al muntelui, prin pădure, până jos în oraş la clădirea Protopopiatului Bran – Zărneşti.

Am zăbovit doar cât să admir peisajul şi construcţia cetăţii de aproape şi am pornit, prin Barbacana Mică, înapoi spre parcarea de la poalele muntelui, păşind grăbit la vale, aerul rece tăind nemilos prin hainele cu care eram îmbrăcat, parcă înţepându-mă cu mii de cuţite. Îmi imaginez focurile ce se aprindeau în sobele caselor locuitorilor fostei cetăţi şi mă scutur de fiori vrând parcă să le simt căldura plăcută ce radia dinspre vâlvătăile roşiatice. Întorc privirea spre cetate, vrând parcă să surprind firicele de fum ce s-ar fi ridicat spre cer, din hornurile caselor, într-o seară aşa de frumoasă şi senină. Sunt conştient de absurdul situaţiei dar….

Tot ce văd este o cetate care se adânceşte uşor în întuneric şi ale cărui vremuri de glorie au apus, asemenea cum noaptea o învăluie.

---

VIZUALIZĂRI: 3536 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI