Am fost la meridianul „0” - GMT

TIPĂREȘTE

Acum, când suntem obligați să stăm mai mult timp în casă, am făcut „săpături” printre amintirile de călătorii și m-am gândit să scriu despre un loc important pe care l-am văzut în urmă cu patru ani, în Londra și care mi-a plăcut tare mult. Este vorba de Royal Observatory, aflat în burgul londonez Greenwich. Ca să ajungem acolo a trebuit să luăm un DLR (Dockland Light Railway), de undeva din zona „Parcului Olimpic” , pe care tocmai îl vizitaserăm, reușind să ne urcăm în „ArcelorMittal Orbit” , un turn construit cu ocazia Jocurilor Olimpice –Londra - 2012. Ne-am deplasat, deci, la cea mai apropiată stație DLR. :-?? Dar ce este DLR?!

Din anul 1987 „DLR” este un sistem automat de metrou ușor, care servește zona reamenajată Docklands, din estul Londrei. Pentru plată am folosit cartela de transport OysterCard, valabilă pe toate mijloacele de transport și care se poate cumpăra din orice stație de mijloc de transport: autobuz, tramvai, DLR sau tren. Avantajul acestui „smartcard” este că poți vedea ce sumă mai ai pe el, după orice călătorie și că îl poți reîncărca cu ce sumă dorești.

După cum spuneam mai sus, la terminarea vizitei în Parcul Olimpic, am plecat cu un DLR spre Greenwich și am coborât în apropierea Parcului Greenwich, unde se află Observatorul Regal, ținta noastră finală din acea zi. Greenwich este un fel de „orășel-satelit” al Londrei, chiar dacă face parte arealul ei, și se află pe malul drept al Tamisei, la S-E de centrul Londrei. Am avut ceva de mers pe jos până la parc, iar când am ajuns în apropierea lui am văzut o imensă peluză plană care, de undeva dinspre mijlocul ei începea să urce ușor, formând o colină. Intrând în parc, am trecut pe lângă alte două obiective ce meritau a fi vizitate, și anume: „Queen's House” și „National Maritime Museum” , dar pe care –din păcate –nu le-am mai putut vizita, din lipsă de timp, evident! :(În apropierea muzeului maritim am remarcat o frumoasă statuie a Regelui Wiliam al IV-lea al Angliei, care a trăit între 1765-1837.

Pe colina parcului, cam la 1,5 km distanță de la intrare și cu o diferență de nivel de aprox. 40m, se află obiectivul nostru. La el se ajunge mergând pe o alee principală și, apoi, urcând puțin anevoios pe o alta, cu trepte amenajate special, care alternează cu zone de odihnă sau cu drum în pantă. Ajunși pe platforma betonată din fața Observatorului nu poți să nu observi statuia impozantă a Generalului James Wolfe, eroul englez care, în 1759 i-a învins pe francezi în bătălia de pe Câmpia lui Avraam, din Quebec - Canada, fapt care a dus la capturarea Montrealului, punând capăt controlului francez asupra coloniei engleze.

Aici, pe această platformă este un bun punct de belvedere, de la care se poate vedea până departe, spre celălalt mal al Tamisei, unde se află faimosul district Canary Wharf, unul din cele două centre financiare principale ale Londrei, cu clădirile lui renumite prin înălțime. De aceea sunt mulți turiști care stau la rând pentru a-și face selfie-uri, cu telefoanele.

Chiar la intrarea în curtea Observatorului, montat pe un perete se află ceasul cunoscut sub numele Shepherd Gate Clock, instalat de Charles Shepherd în 1852. Acesta este primul care a arătat publicului ora oficială GMT - Greenwich Mean Time. Majoritatea turiștilor vor să facă o poză cu el, așa cum am mi-am dorit și eu. :)

Înainte, însă, de-a povesti ce-am văzut acolo, fac o paranteză pentru că vreau să vă spun un lucru despre care nu am știut până acum. Ajunsă acasă și începând să caut completări la informațiile culese de-acolo despre „meridianul 0” , am aflat cu surprindere că la noi, în Cetatea Oradei, a existat primul meridian „0” , care trecea chiar pe lângă clădirea Palatului Episcopal de atunci. În vremea și cu ajutorul financiar al lui Matei Corvin a funcționat, într-unul din turnurile cetății, primul Observator Astronomic din Europa, între anii 1464-1667. Aici s-au cartografiat atunci primele hărți maritime, cu informații despre pozițiile Lunii și ale Planetelor, cuprinse în lucrarea „Tabula Varadiensis” –„Tabelele Orădene” , în traducere. Ele au servit navigatorilor acelor timpuri, printre care –se zice - și lui Cristofor Columb, în intenția lui de călătorie spre India.

Să mă întorc, însă, la „Observatorul Regal de la Greenwich” . Toți știm de la lecțiile de geografie că pământul este „îmbrăcat” –așa îmi place mie să spun –într-o rețea de linii imaginare numite meridiane și paralele. Cea mai lungă paralelă este ecuatorul care împarte planeta noastră în cele două emisfere, Nord și Sud, arătând longititudinea oricărui punct de pe pământ. Același punct nu înseamnă, însă, mare lucru dacă nu este definit și de latitudinea lui. Numerotarea longitudinii începe de la Meridianul 0, cel care împarte Pământul în alte două emisfere, Est și Vest. Meridianele se distanțează unul față de altul sub un unghi de 15⁰ față de centrul Planetei, împărțind linia imaginară a ecuatorului în 24 de ore –rezultând fusurile orare - (360⁰ : 24 = 15⁰). Această propunere a fost făcută de canadianul Sandford Fleming la Conferința Internațională a Meridianului, propunere declarată ca fiind o soluție strălucită la o problemă care crea, până atunci, haos la nivel mondial. Acum, despre punctul de care pomeneam mai sus, putem preciza și ora la care se află el într-un anumit moment al zilei, nu numai poziționarea lui după coordonatele N-S, E-V.

Acestea toate –inclusiv stabilirea meridianului „0” la Greenwich - au fost stabilite, printr-o rezoluție, în urma Conferinței Internaționale pentru standardizarea timpului, care s-a ținut la Washington, în anul 1884.

În curtea Observatorului sunt patru clădiri principale: 1- Flamsteed House, 2- Meridian Observatory, prin care trece meridianul „0” ce se prelungește în curte, și unde se află cel mai mare telescop, 3- Altazimouth Pavilion și 4- Astronomy Centre, de fapt un muzeu, unde se găsește cel mai vechi meteorit din lume.

În curtea din spate, între pavilionul „Altazimouth” și „Astronomy Centre” se află Planetarium-ul, un con masiv executat din 250 plăci de bronz sudate între ele care, după vopsire, dau impresia că ar fi făcut dintr-o singură bucată.

Pentru a vizita „Astronomy Centre” și Merdianul „0” , noi am plătit 7,5 lire/pers. Am intrat în curte și ne-am îndreptat spre aleea care ducea la locul de unde se putea ridica un audio-ghid, inclus în prețul biletului. „Audio-ghidul” se putea asculta în șapte sau limbi, din păcate nu și în limba română. Aici am avut plăcuta surpriză să admirăm un frumos ceas solar, The Dolphine Sundial reprezentat prin doi delfini în „zbor” deasupra apei și, sub ei, o placă metalică puțin curbată, pe post de cadran. Liniile gravate pe cadran sunt ușor curbate și numerotate cu cifrele orelor, distanțate între ele din 10 în 10 minute. Ora se poate citi după umbra lăsată de vârful celor două cozi pe placă, funcție de poziția soarelui în zilele și diversele luni ale anului. Pe lângă faptul că acest ceas este util, este și foarte decorativ! :)) El a fost comandat, de fapt, pentru „Muzeul Național Maritim” în 1977 și dezvelit la 5 iunie 1978, pentru a comemora Jubileul de Argint al reginei. În anul 2009 „Ceasul Solar” a fost dăruit de Muzeu Observatorului Astronomic, cu ocazia reamenajării incintei acestuia, un lucru bun –după părerea mea - că parcă aici i se potrivește mai bine să stea.

După ce am admirat ceasul și am luat câte un audio-ghid, ne-am îndreptat spre clădirea Flamsteed House, botezată așa după numele primului Astronomer Royal al Observatorului, care a locuit aici. Au urmat, desigur și alții, printre care și Edmond Halley, cel cu „cometa” . Astronomii care s-au succedat în timp, locuiau în apartamentele acestei clădiri, construită odată cu înființarea Observatorului, la 1675. Are mai multe încăperi printre care cea mai cunoscută și bine conservată încăpere este „Camera octogonală” . Este foarte frumoasă încăperea, mai ales că aici se pot vedea și admira adevărate obiecte de artă, reprezentate prin aparate de măsurare a timpului incorporate în piese de mobilier din lemn, meșteșugit lucrate, ce „îmbracă” cei opt pereți ai camerei dispuși - cum altfel :-?? decât - octogonal. Clădirea „Flamsteed House” este acum, de fapt, un spațiu unde sunt expuse instrumente de măsurare a timpului și instrumente de ajutor pentru navigatori.

Ne-am continuat vizita ieșind în curtea din lateralul clădirii, unde se află și banda metalică ce definește Meridianul 0. Aici, bineînțeles că a trebuit să așteptăm să ne vină rândul pentru a imortaliza imaginea noastră stând cu picioarele pe ambele emisfere. În curte, în timp ce așteptam, am privit mai atent clădirea și am observat o sferă mare, roșie, „Red ball” fixată pe un ax vertical, pe cupola micului turn de deasupra „Flamsteed House” . Aveam să aflu de la audio-ghid că ea cade fix la ora 13.00 din vârful axului pe cupolă, arătând, astfel, momentul în care soarele traversează Primul Meridian, deci este „după amiaza” zilei. A fost fixată acolo pentru a-i ajuta pe navigatorii de pe Tamisa să-și potrivească ceasurile. Ne-a venit rândul la pozat și, privind atent banda metalică, am văzut că era inscripționată, de-a lungul ei, cu numele unor capitale de pe Terra și cu longitudinile fiecăreia dintre ele, exprimate în grade, minute și secunde.

Ne-am îndreptat, apoi, către Meridian Observatory clădirea vecină, cu intrarea tot din această curte. Aici, într-un spațiu destul de limitat și ca suprafață și ca înălțime, mai spre spatele încăperii am văzut un telescop mare, nefuncțional, o adevărată piesă de muzeu montată pe linia „meridianului „0” . Pe aceeași direcție, în fața lui am văzut un alt telescop, mai mic și așezat în poziție orizontală, cu luneta îndreptată spre Nord, în fața ferestrei de unde se poate privi în curte. La ieșire am trecut, inevitabil, prin „magazinul de suveniruri” . Și aici am văzut obiecte care mai de care mai frumoase. Mihai a luat ceva, nu-mi mai amintesc ce. Eu am fost tentată să cumpăr un obiect decorativ, un glob pământesc în miniatură, din metal, foarte frumos executat, dar nu am fost prea decisă să-l iau, prețul era pe măsura frumuseții lui. Mi-am propus ca la sfârșitul vizitei să mă întorc, totuși, să-l iau.

Am mers, apoi, spre Altazimouth Pavilion, o clădire aflată spre Sudul platformei, în cea de-a doua curte a Observatorului. Este o clădire frumoasă și nu prea înaltă, construită din cărămidă roșie-aparentă și teracotă, în ultimul deceniu al sec. al XIX-lea. Are două corpuri paralelipipedice, cu intrarările și laturile lungi îndreptate unul spre nord și altul spre sud. În mijlocul lor, unindu-le, se află un al treilea corp cu formă rotundă (cilindrică), deasupra căruia este o cupolă.

De la „audio-ghid” aflu că aici, în corpul cilindric, era instalat un telescop cu numele altazimut, nume format din prescurtarea cuvântului „altitudine” și „azimut” . Recunosc că nu-mi mai aminteam atât de bine ce este „azimutul” . Știam, din liceu, că este ceva legat de linia orizontului și de un punct în spațiu. Ajunsă acasă aflu de pe Google că:

Pentru a înțelege mai bine, am pozat două schițe pe care le-am atașat articolului. În clădirea „Altazimuth” , din păcate, n-am văzut instrumentul cu acest nume pentru că nu mai era acolo. Înălțimea, greutatea și manipularea lui pentru măsurători se făcea destul de greu, „performanța” lui nu a fost niciodată recunoscută, de-aceea Spencer Jones l-a demontat la începutul celui de-al II-lea război mondial și a fost înlocuit cu un nou instrument, cu dimensiuni mai mici, care a fost făcut pentru determinări de timp în Singapore, dar care nu a fost folosit niciodată în acest scop. Am văzut aici, în schimb, multe postere mari care prezentau evoluția soarelui, de la Big Ben până azi și estimarea evoluției lui viitoare. Pe panouri digitale erau afișate informații despre astronomie.

Ne-am continuat vizita tot în curtea din spate, dar mai spre sudul ei, unde este ultimul corp de clădire vizitabil, Astronomy Centre. Acesta este construit cam în aceeași perioadă și manieră cu corpul Altazimuth, doar că este mult mai mare și mai înalt, iar cele patru corpuri principale de clădire sunt orientate către cele patru puncte cardinale. Ele sunt unite între ele în mijlocul „crucii” cu un alt corp, deasupra căruia se ridică o cupolă. Intrarea în corpul dinspre Nord la expoziția muzeului astronomic se face la nivelul celorlalte clădiri. Cine vrea, însă, să facă un popas ca să bea o cafea, sau să se odihnească pe terasa „Gagarin” a cafenelei, trebuie să coboare câteva trepte spre nivelul inferior.

Aici am avut bucuria și plăcerea să admirăm instrumente vechi de măsurare a timpului, obiecte superbe executate din metal, adevărate obiecte de artă și precizie. Pozele atașate vor arăta cât de frumoase sunt. Pe panouri digitale interactive, la cerere, poți afla multe informații de care ai nevoie sau ești interesat. Practic, aici ai impresia că te afli la o școală modernă de astronomie, fără stresul că înveți ca să fii, apoi, ascultat - și notat - de profesor.

Piesa de „rezistență” a acestei expoziții muzeale este obiectul de pe Terra cu cea mai mare vechime, pe care chiar poți să-l atingi. Este vorba despre un meteorit cu o vechime estimată de 4,5 miliarde de ani. Desigur, m-am bucurat să-l ating și n-am să uit că am avut ocazia asta! ;)

Din subsolul acestei clădiri se poate ajunge la Peter Harrison Planetarium, care se află sub conul masiv din partea de sud a clădirii Altazimuth. Pentru a putea intra aici trebuie făcută o programare și o plată suplimentară, ceva mai consistentă.

Acolo există un spațiu ca o sală de cinematograf, cu 120 de locuri și cu lasere digitale de diferite culori, cu un sistem aparte de proiecție. Conul trunchiat al planetarului este confecționat din bronz și are –în consecință - o greutate pe măsură, de 45 tone. El face parte din Muzeul Maritim Național pe lângă care am trecut la venire, aflat la intrarea în Parcul Greenwich.

Noi n-am intrat, timpul nu ne mai permitea, era deja ora închiderii. Când am plecat spre ieșirea din incinta Observatorului o ploaie măruntă ne-a grăbit pașii spre ieșire. Am avut în intenție să intrăm la magazinul de suvenire, să cumpăr obiectul de decor la care îmi rămăsese gândul, însă, din păcate, era închis. Acum regret că nu m-am decis mai repede să-l iau când îl aveam în fața mea. Poate că o dată viitoare se va mai ivi, cine știe?! :-??

Am plecat de pe platforma observatorului spre ieșirea din parc, însă am luat-o pe o alee ce ne-a permis să fim mai aproape de Muzeul Maritim Național. Mă atrăgea un decor insolit, o sticlă de mari dimensiuni, așezată pe un soclu. Înăuntrul sticlei am văzut macheta corăbiei Amiralului Nelson.

În drumul de întoarcere, am vrut să merg pe sub apă, adică prin tunelul ce leagă un mal de celălalt al Tamisei, aflat în apropiere. Inevitabil am trecut pe lângă nava de tip „cliper” , adică rapidă și cu pânze, numită Cutty Sark, care „se odihnește” acum pe acest mal al Tamisei, în apropierea intrării în rotonda liftului ce coboară spre tunel. Întoarsă acasă aflu că:

Ce să spun :-?? Este impresionant să vezi o asemenea corabie, veche de 145 de ani, cu cele trei catarge înalte, pe care îți imaginezi cum fluturau pânzele umflate de vânturile mărilor și oceanelor pe care le-a străbătut!

Ne grăbeam, mai ales eu, să văd - și să merg - prin Tunelul subteran pietonal, așa că, după ce-am pozat corabia, am mers spre intrarea în corpul circular, făcut din cărămidă roșie-aparentă și cu o frumoasă cupolă deasupra, al liftului. Am coborât pe niște scări spiralate, deoarece liftul era defect, mai mult de 10 m în adâncime, după părerea mea. Era pentru prima dată când mergeam pe sub apă, senzația este unică, iar mirosul de „baltă cu pește” se simte bine. În timp ce mergeam mă gândeam cât de multe calcule și cât de multă muncă fizică s-a depus pentru realizarea acestor tunele, care să reziste presiunii a mii și mii de metri cubi de apă. Am apreciat că diametrul are spre 4m, iar acasă aflu că lungimea lui este de 370 m, cu o grosime a căptușelii de beton de 32 cm. Am văzut mulți bicicliști echipați corespunzător și ținând bicicletele de „coarne” , dar și pe unii mai grăbiți „călare” pe ele, chiar dacă la intrarea în tunel se află avertizoare de mers numai pietonal. (Și pe acolo se încalcă reguli, ;) nu numai la noi!). Pentru cei curioși, cum am fost - și sunt eu;) –am atașat două poze cu secțiunile prin tunel.

Ajunsă acasă aflu, de pe net, că pe sub Tamisa a fost construit primul tunel din lume în anul 1843. Al doilea a fost făcut în 1870, în zona „Turnului Londrei” , și a fost primul din lume realizat pentru garnituri de tren. Al treilea a fost făcut în 1890, tot pentru trenuri, și a fost primul tunel electrificat din lume. Din 1897 până în prezent s-au mai făcut încă 17, dar numai două sunt pietonale. Restul sunt pentru trenuri sau metrou și numai două sunt exclusiv pentru mașini. De când a început construcția lor, numai unul a fost scos din funcțiune.

Ieșind din tunel pe malul celălalt, ne-am îndreptat repede spre stația DLR „Garden Island” , ca să-l luăm și să „prindem” trenul ce ne ducea spre Norwich, unde trebuia să înoptăm.

Mi-a plăcut vizita la Greenwich, v-o recomand cu căldură, chiar dacă „Meridianul 0” - marcat și văzut de noi acolo, nu este „chiar acolo” , ci cu 102 m mai spre est, în parcul Observatorului. De ce spun asta?! :-?? Pentru că am verificat pe „Google Earth” coordonatele lui măsurate de sateliții moderni, mult mai precise decât vechea metodă de măsurare. Dacă nu mă credeți, verificați și voi!

Mai am un argument: citiți ce s-a scris –referitor la „Meridianul 0” - în ziarul „Adevărul” , din 15 august 2015.

---

VIZUALIZĂRI: 1476 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI