Parcul Național El Teide, de la nord la sud

TIPĂREȘTE

Parque Nacional del Teide reprezintă o zonă ce se întinde pe aproape 190 kmp în jurul vârfului muntos de origine vulcanică El Teide. Cu cei 3718 m, acesta nu e doar cel mai înalt din insulă, ci din întregul arhipelag canarez, ba chiar din Oceanul Atlantic, depășind în același timp și munții din Spania continentală. Și dacă tot ne plac statisticile, cică ar fi pe locul 3 după alte două conuri vulcanice, ambele situate în insulele Hawaii.

Zona a fost declarată parc național în 1954, iar din 2007 a fost inclusă pe lista patrimoniului mondial UNESCO, atrăgând în fiecare zi mii de turiști. Ce caută aceștia aici? Depinde. Unii (ca noi) caută atmosferă selenară, culori ireale, formațiuni fabuloase... și un pic de știință... Alții, mai ambițioși, vor să vadă cu propriii ochi ce se (mai) află în vechiul crater (vulcanul, deși considerat încă activ de majoritatea cercetătorilor, n-a mai erupt din 1909). Alții poate vor să admire priveliștea panoramică asupra insulei și a întregului arhipelag, asta dacă au noroc de o zi senină.

Alții caută plante rare (printre care o delicată specie de violetă care nu trăiește decât pe aceste culmi!) sau animăluțe (Teide adăpostește peste 1400 de specii de nevertebrate, dintre care unele endemice). Alții, cei mai activi dintre noi, doresc mișcare în aer liber, pe jos sau cu bicicleta, într-unul din cele mai stranii decoruri de pe planetă; parcul este practic împânzit de zeci de trasee turistice, mai lungi sau mai scurte, mai simple sau mai dificile – pe alese.

Rezultă că puteți petrece în Parcul Național El Teide un timp variabil, de la câteva ore până la una sau două zile. Dar în niciun caz nu trebuie să-l ocoliți! Pentru cei dornici de aprofundare, există posibilitatea să se cazeze (doar pentru o noapte, nu se admite mai mult) la Refugio Altavista (3260 m), condiții basic din câte am citit – 54 locuri în 2 dormitoare, o bucătărie și o baie. Bonus – șansa de a savura un apus și un răsărit de pe acoperișul lumii, plus că nu mai e nevoie de rezervare pentru permisul de acces la crater (revin cu amănunte). Mai există o variantă de cazare, la șosea (TF-21), în sud față de masivul muntos – Parador de Canadas del Teide, un hotel de 3* cu restaurant propriu.

A propos de mâncătorii, n-am văzut prea multe. Venind dinspre nord, chiar la intrarea în parc, lângă Centro de Visitantes El Portillo se află restaurantul omonim, iar după vreo 2 km, Restaurante La Bamby.

Șoseaua TF-21 străbate parcul de la nord la sud, câte o bandă pe sens, excelent întreținută. Din loc în loc, în dreptul zonelor mai interesante, sunt parcări amenajate, dotate cu coșuri de gunoi și cu niște panouri uriașe ce prezintă (în 3 limbi, spaniolă, engleză și germană) informații și fotografii sugestive despre istoria și geografia parcului. Practic, un muzeu în aer liber. Multe din aceste parcări sunt și puncte de pornire pe trasee turistice.

Parcul poate fi abordat din orice direcție, desigur. Fiind situat în centrul insulei, de oriunde ai porni, nu faci mai mult de o oră până la una din cele 2 intrări în parc (nord – El Portillo, „Poarta” și sud – Boca Tauce). Lângă cea din nord se găsește un Centru pentru Vizitatori, unde poți afla tot felul de informații științifice despre vulcan și poți vizita o mică grădină botanică; tot de aici pornesc tururi organizate gratuite, în spaniolă sau engleză, de 2 ori pe zi. Lângă intrarea sudică se află un mic Muzeu Etnografic dedicat lui Juan Evora, ultimul locuitor permanent al zonei, crescător de capre, care a trăit cu simplitate și fericire până în 1996. Observatorio del Teide se găsește pe drumul spre La Laguna (est), după ieșirea din parc, este accesibil mai ales specialiștilor, dar poate fi vizitat și de către profani.

Experiența noastră

Inițial am vrut ca, după vizitarea satului Masca, să ne întoarcem în Santiago del Teide și să abordăm parcul național pe la intrarea sudică; GoogleMaps susținea că acesta era drumul cel mai scurt. Să ne întoarcem noi pe unde am venit?! Hmm... plictisitor... Mai bine mergem tot înainte, șoseaua ne va scoate în Buenavista del Norte, și-așa îmi rămăsese pe creier orășelul ăsta după ce, în prima zi de hălăduială îl ratasem deși fusesem atât de aproape de el. Zis și făcut, vă spuneam în articolul trecut că drumul străbate parcul național al Munților Teno, deosebit de spectaculos, și că-l recomand din toată inima! (Noi n-am avut timp decât de vreo jumătate de oră de foială prin Buenavista, dar, pentru o experiență completă, sugerez abaterea de încă vreo câțiva km, până în extremitatea vestică a insulei, la Punta de Teno!)

Am continuat apoi pe costa nordică, pe drumul arhicunoscut; am oprit un pic în Garachico, să vadă și copiii minunăția de orășel. În Icod de los Vinos nu ne-am mai abătut, doar le-am prezentat marea de case albe de la înălțimea șoselei. Am cotit-o dreapta spre Orotava, nici aici nu ne-am mai oprit, copiii aveau să se mulțumească de data asta doar cu pozele????.

Din punctul ăsta șoseaua începe să urce accentuat, în serpentine mai largi sau mai strânse. Din loc în loc sunt amenajate puncte de belvedere, am poposit și noi la vreo două din ele, de unde am putut admira toată valea Orotavei (cea mai fertilă din insulă, aici se cultivă banane, trestie de zahăr și viță de vie), precum și zona frumosului oraș Puerto de la Cruz, principalul port de pe țărmul nordic.

Unele „miradoare” sunt amenajate și cu locuri de odihnă sau cu telescoape (din cele care funcționează cu monede) și toate prezintă panori informative, cu explicații despre ce te înconjoară. Am aflat lucruri interesante despre reîmpădurirea zonei, de exemplu. Se pare că perioada 1996-2010 a fost grevată, în mod deosebit, de furtuni extrem de puternice, cu vânturi care suflau cu viteză de până la 200 -240 km/h! Rezultatul a fost, previzibil, o mulțime de arbori și arbuști deteriorați ireversibil. După 2011, s-a făcut un plan consistent de reîmpădurire, care a început cu curățarea acestor arii afectate, recuperarea lemnului care mai putea fi util (combustibil, compost etc) și re-plantarea manuală de alți arbori și arbuști, specii endemice. Mi-a plăcut că explicațiile sunt acompaniate de fotografii gen „înainte și după” , pentru o înțelegere mai bună. Plăcut și educativ!

Tot urcând, se remarcă „etajele” de vegetație; cam între 1000 și 2000 m e zona populată de celebrii pini canarezi, așa numita Corona Forestal. Despre pinii aceștia mai aflasem și cu câteva zile în urmă, la Orotava, când am admirat superbele balcoane din lemn sculptat ale vechilor case tradiționale. Pinii canarezi dezvoltă rădăcini extrem de puternice, care le permit o mai bună ancorare în solul vulcanic al insulei și o mai bună stabilitate în fața furtunilor. Tot ca o adaptare, lemnul lor este mult mai dur, cu un coeficient crescut de torsionare, făcându-l foarte greu de prelucrat, în schimb oferindu-i o excelentă rezistență în timp.

Am continuat să înaintăm, din loc în loc sunt indicatoare care te anunță la ce altitudine te afli: El Cabezon („Căpățâna”) – 1830 m; El Portillo („Poarta”) – 1980 m (aici e intrarea nordică în parc, remember? ; restaurant, centru de informare turistică, toalete, grădină botanică; noi nu ne-am oprit); Montana Rajada („Muntele Crăpat”) – 2210 m. Încet-încet pinii încep să fie tot mai rari, tot mai malformați, unii cu doar câteva crengi anemice, până dispar de tot. În schimb, începe peisajul selenar, pietre mai mari sau mai mici, nisip, culori terne. Și, desupra tuturor, el, vulcanul, din ce în ce mai aproape!

Am poposit câteva minute la Mirador Minas de San Jose Norte. Aici e o parcare cu zeci de locuri, dispusă de-o parte și de alta a șoselei, cu panouri informative despre geologia zonei plus alte chestii interesante. Ăsta a fost momentul în care a trebuit să ne acoperim brațele golașe, temperatura scăzuse simțitor! :) Ne-am foit în sus și-n jos, am remarcat formațiunile și culorile nefirești. Am aflat că zona în care ne aflam fusese cândva exploatare de piatră ponce (materie primă utilă în multe domenii: industrie, cosmetică, stomatologie, horticultură etc), lucru ce a contribuit la asfaltarea principalei șosele de acces. În 1981, după reclasificarea legală a parcului național și sub presiunea organizațiilor ecologice, activitatea minieră a trebuit să fie suspendată. Piatra ponce din această arie provine din erupțiile vulcanului Montana Blanca, poziționat în sud-est față de complexul format de vârfurile Teide și Pico Viejo, nu departe de locul în care ne aflam.

Din zona aceasta pleacă multe din traseele turistice. Am remarcat panourile cu informații despre lungimea lor, diferența de nivel, timpul estimat de parcurgere, gradul de dificultate, reguli de respectat, recomandări în ceea ce privește echipamentul. Explicațiile sunt bilingve, spaniolă și engleză. Pe culmea masivului Montana Blanca se găsește și refugiul despre care am amintit mai devreme.

Pe cai și mai departe!... Următorul popas l-am făcut nu departe, la Mirador El Tabonal Negro, unde de asemenea, pe lângă peisajul mirific, ne-a întâmpinat un alt panou explicativ. Ăsta a încercat să ne învețe ce-i aia curgere fonolitică a lavei (nu vă explic, că nu garantez că am priceput mare lucru????); mai tare m-au interesat informațiile despre o micuță insectă nocturnă cu un apetit impresionant și despre una din plantele endemice, tajinaste rojo (am găsit-o undeva tradusă „iarba șerpilor”), foarte spectaculoasă în perioada ei de înflorire (primăvara), când arată ca o uriașă (atinge până la 2 metri!) lumânare roșie (culoarea fiind dată de inflorescența bogată). Această plantă devenise o raritate acum 30-40 de ani, când turmelor de vite le era încă permis să pască în parcul național, dar între timp lucrurile s-au redresat.

La următorul mirador (nu mai știu cum se numește, știu doar că tot așa, era o parcare mare din care porneau trasee de drumeție), am întâlnit panoul care mi-a plăcut cel mai mult! Prezenta o corespondență între vârsta Universului și cele 24 de ore ale unei zile. De exemplu: dacă Bing Bang a avut loc la ora 00:00, primele galaxii s-au născut la 1:00, iar sistemul nostru solar la 16:00. Primele forme de viață au apărut pe Terra abia după-amiaza târziu (ora 17:40), primele plante terestre mult în noapte (23:10), iar primele insecte 7 minute mai târziu. Ultimul minut al „zilei” este cel mai plin în evenimente; interesant e că apariția omului (23:59:44) a survenit doar cu „puțin” (150.000 ani) după formarea insulei Tenerife (23:59:00), iar ultimul eveniment notabil pe glob ar fi, în acest context, ridicarea piramidelor din Egipt, fix la ora 23:59:59:97! Wow și iar wow!

Am ajuns în dreptul indicatorului care ne arăta, în dreapta, drumul către Teleferico del Teide. Uriașa parcare se zărea la câteva sute de metri, chiar și clădirea de unde pleacă telecabina. Ne aflam la altitudinea de 2350 m. Cu vreo două luni înaintea acestei vacanțe, a fost cât pe ce să cumpăr on line bilete pentru Teleferico, dar ceva m-a oprit totuși. Citisem că la cel mai mic semn de vreme nefavorabilă, acesta nu mai funcționează. Dar nu asta m-a oprit, cred. Mai repede am realizat că nu țineam cu tot dinadinsul să înhalăm vaporii de sulf și să amețim de la aerul rarefiat, ci obiectivul principal al experienței „El Teide” era să vedem aceste peisaje lunare, aceste formațiuni, aceste culori nemaiîntâlnite.

Cei care au alte așteptări decât noi și doresc să urce, trebuie să afle că Teleferico îi duce în doar câteva minute până la altitudinea de 3555 m, la punctul de belvedere La Rambletta. Dar ascensiunea încă nu s-a sfârșit! De aici mai aveți 3 variante: 1. Traseul Telesforo Bravo (Ruta 10) , 600 m lungime și 163 m diferență de nivel, urcă până la marginea craterului (e nevoie de permis de acces, care trebuie obținut anterior de pe site-ul parcului național volcanoteide.com/en/national_park; nu costă nimic, ideea ar fi limitarea accesului turiștilor în această arie; nu e nevoie de permis dacă înoptați la Refugio Altavista); 2. Ruta 11, un urcuș abrupt de 20-30 min până la Mirador Fortalezza, cu vedere spre coasta nordică a insulei; de aici se poate coborîla refugiul amintit și chiar mai departe, pe Montana Blanca, până în șosea; 3. Ruta 12,730 m, până la Pico Viejo (3134 m).

Noi ne-am continuat drumul, mulțumiți de ceea ce am văzut și trăit. Evident, nu ne-am putut îndura să nu poposim un pic și la următorul mirador, alături de niște formațiuni de-a dreptul spectaculoase, numite El Catedral. Cu adevărat, parcă era o catedrală de piatră! Există și niște trepte care urcă și apoi o înconjoară, noi nu le-am urmat, ne-am mulțumit doar cu câteva poze. Desigur, și aici sunt panouri informative, explicații amănuțite despre cum a luat naștere zona, erupții repetate, eroziune etc.

Ultima oprire am făcut-o în parcarea hotelului de 3* pe care l-am amintit, lângă ieșirea sudică din parc. Tot așa, pentru câteva poze. De aici începe unul dintre cele mai lungi (16,6 km) și mai iubite trasee, Siete Canadas, care duce înapoi, până aproape de El Portillo. El se suprapune aproape în totalitate pe Camino de Chasna, folosit încă de dinaintea colonizării spaniole pentru a traversa insula de la nord la sud. Dacă vă decideți să-l străbateți, cu siguranță veți trece și prin punctul numit Alto de Guajara; în apropiere sunt niște peșteri unde s-au descoperit mai multe mumii ale guanșilor (băștinași canarezi).

Ne-am urnit din nou. Sigur că mereu apar regrete, că ai văzut și făcut atât de puțin, mai ales când descoperi într-una câte lucruri grozave te așteaptă la fiecare cotitură! Dar a fost bine și atât cât a fost, să nu fim cârcotași!... Poate mai ajungem pe aici și poate ne-om mai umple tolba... De-acum, dominanta era alta: masa de prânz. Sau prânzo-cină, mai bine zis. Dar asta e o altă poveste...

---

VIZUALIZĂRI: 2770 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI