Plajele de pe țărmul vestic al Insulei Tenerife

TIPĂREȘTE

Avusesem de gând ca ultima zi petrecută pe coasta vestică a insulei Tenerife s-o dedicăm, de fapt, insuliței vecine, La Gomera. Ne-a descurajat însă costul la care ar fi ajuns excursia aceasta făcută pe cont propriu; doar traversarea cu ferry ar fi depășit lejer suma de 250 de euro. În plus, trambalatul până în portul din Los Cristianos și înapoi... Asta în condițiile în care eram departe de a fi epuizat toate frumusețile pe care Tenerife ni le promitea!

Așa că decidem să rămânem loco și să continuăm a bifa alte câteva stegulețe verzi („vreau să merg acolo”) înfipte de mine încă de acasă pe harta virtuală Google. Cu 2 zile în urmă bătuserăm plajele de pe țărmul sudic al insulei, pornind de la vântoasa El Medano și „urcând” până la frumusețea ne-îmblonzită și doar discret fardată, numită Playa del Duque; azi o vom lua în sens invers, începând cu cea mai apropiată de noi, „coborând” apoi spre sud.

De fapt, cea mai apropiată de noi este Playa del Arena, aflată la doar 400 de metri sud de hotelul nostru; probabil că dacă am fi genul de turiști sedentari, veniți aici doar în scop de băi de soare și de mare, atunci aceasta ar fi plaja noastră „de casă”, la care am putea ajunge într-o plimbare de câteva minute. În dimineața asta o sărim însă, am vizitat-o deja de două ori și de fiecare dată am prins – bonus – câte un apus de poveste peste apele înspumate. Voi să n-o uitați totuși, e una dintre cele mai frumoase plaje naturale de pe insulă!

Primul steguleț pe harta mea desemnează Playa La Jaquita, în câteva minute ar trebui să fim acolo; ceea ce m-a atras a fost aspectul franjurat al țărmului, datorat solidificării bruște (cândva) a lavei fierbinți la contactul cu apele reci ale oceanului și deci promisiunea unei salbe de piscine naturale. Numai că Tati o ignoră pe Helga (GPS-a noastră) și face dreapta un pic mai devreme, mai are din când în când astfel de accese de răzvrătire...

Nimerim într-un cartier periferic, înaintăm cât putem în direcția oceanului, lăsăm mașina acolo unde drumul se înfundă. În stânga, dincolo de o barieră (pentru mașini), e o alee de promenadă, paralelă cu țărmul; facem și noi câțiva pași, invidiindu-i pe cei ce locuiesc în zonă și au ocazia să-și înceapă fiecare zi din viață plimbându-se/alergând/dând un tur cu bicicleta până la plaja sălbatică din depărtare și înapoi. Țărmul coboară mai mult sau mai puțin abrupt spre ocean, seamănă cu un uriaș șvaițer negru-roșcat, valurile furioase îl ling încontinuu, ritmic, lăsând în urma lor ochiuri limpezi de apă... Deși cerul e acoperit cu o pătură subțire de nori, aerul e călduț, miroase a sare, locul are o magie nesofisticată... Mă uit pe hartă și aflu cum îl cheamă (în caz că vreți să ne călcați pe urme): Punta Blanca.

Ne întoarcem, urcăm în mașină și de data asta Tati o ascultă pe Helga atunci când aceasta, în înțelepciunea-i fără margini, îi recomandă s-o cotească dreapta, pe lângă complexul de 5* Gran Melia Palacio de Isora. Într-adevăr, drumul se înfundă fix în Playa de Jaquita, așa cum ne anunță panoul informativ. Constatăm, în următoarele 15-20 de minute, că de fapt aceasta nu-i o plajă în accepțiunea normală a cuvântului, ci o succesiune de mici golfuri și piscine naturale, mai mari sau mai mici, unele amenajate pentru scaldă, altele absolut sălbatice, totul întinzându-se pe o arie apreciabilă. Deasupra, în imediata apropiere, este un adevărat parc, cu alei paralele, una de pământ, alta destinată jogging-ului (acoperită cu material moale, antiderapant), băncuțe, locuri de joacă pentru copii. Vegetația este specifică terenurilor aride, mulți cactuși și alte plante țepoase, palmieri pitici.

Înaintăm tot spre sud, vrăjiți de atmosferă, mai ales că norii se destramă pe alocuri și reflexia peticelor de cer senin începe să coloreze oceanul în tonuri minunate de turcoaz. Ajungem pe o mică esplanadă acoperită cu scânduri, pe care se află o cafenea, vis a vis descoperim un mic centru turistic (închis însă), un cash&carry (de unde la întoarcere ne vom completa rezervele lichide) și un restaurant. Am intrat deja într-o localitate, Alcala pe numele ei. Aleea se vede continuând un pic în față, apoi cotind stânga; te face automat să te întrebi ce-o fi după colț?!

După colț descoperim golful ce pătrunde adânc în inima satului, priveliștea e demnă de o carte poștală! Aleea noastră continuă să-i dea ocol de la înălțime, frumos gătită pe margini cu palmieri și jardiniere cu flori movulii. Continuăm s-o străbatem, ajungem în zona portului minuscul, câteva bărci „parcate” în fața garajelor ne semnalează acest lucru.

Ca orice localitate ce se respectă, Alcala are și ea mica ei poveste, pe care o găsim expusă pe un panou informativ. Precum era de așteptat, acesta este un sat de pescari, înființat pe la jumătatea sec. 19 de câteva familii de pescari migrate din Garachico și Gran Canaria, combinate cu alte câteva familii de... crescători de capre din Guia de Isora. Afacerile locale au prosperat de-a lungul timpului, astfel că în 1950 Alcala se putea lăuda cu 50 de pescari și 32 de bărci de pescuit. La finele anilor 1970, a luat ființă în zonă sindicatul pescarilor (Confreria Nuestra Senora de la Luz de Guia de Isora); până în 2010, sediul acestuia a fost chiar aici, în micul port din Alcala, apoi s-a mutat în Playa San Juan.

Costa de Alcala face parte dintr-o regiune mai mare, cu suprafața de aproximativ 70.000 ha, ce cuprinde toată partea de vest a insulei, inclusiv municipalitățile Buenavista del Norte, Santiago del Teide, Guia de Isora, Adeje și Arona. Din sep 2011, aceasta a fost declarată „zonă sub protecție specială” (ZEC în spaniolă) și inclusă în marea familie Red Natura 2000. Scopul principal este de a proteja pe termen lung speciile și habitatele naturale amenințate. În apele limitrofe trăiesc peste 350 de specii de pești, printre care vestiții cetacei (delfini, balene etc); există reguli stricte impuse celor ce organizează excursii turistice cu scopul de a admira aceste superbe viețuitoare în mediul lor natural (și amenzi pe măsură pentru aceia care le încalcă).

La capătul golfului e o esplanadă pietruită – plaja publică, din câte înțeleg după cele câteva șezlonguri întinse. Descoperim și niște scări pe care te poți lansa în mare (ca într-o piscină); sau poți să pășești din bolovan în bolovan, cu grijă să nu deranjezi crabii negri sau roșii ce se usucă la soare. Dincolo de esplanadă se află și o mică-mică plajă, acoperită de nisip și pietricele negre.

Urcăm câteva trepte, ajungem în piața centrală a orășelului, ne-ar plăcea să savurăm o cafea la una din terase, dar ne bruiază zgomotul enervant al unei mașinării cu care niște muncitori meșteresc ceva la oarece depărtare. Așa că alegem să ne mai plimbăm un pic dincolo de golfuleț, pe străduțe, ne atrage un indicator: Playa Mendez. O descoperim ușor, tabloul e minunat, cu stâncile negre aruncate în marea de turcoaz lichid, cu casele cocoțate pe mica peninsulă, cu palmierii decorativi!... Altă carte poștală – admirăm și pozăm îndelung... Mai înaintăm încă puțin și „după colț”, la baza unui versant, încă o plăjuță... Cred că putem s-o ținem așa până mâine! Hai să ne întoarcem, că mai avem de treabă și prin alte locuri!...

În tot cazul, Alcala a fost una dintre cele mai frumoase surprize a vacanței noastre! Un loc aflat cam în afara rutei turistice clasice, deosebit de frumos, în care am ajuns absolut întâmplător și prin care vă recomand să vă abateți!...

Ocolim următoarea localitate, Playa San Juan (sigur am ratat ceva minunății și pe-acolo!) și-i poruncim Helgăi să ne ducă fix la Playa Abama – o plajă mică-micuță, nisip auriu (am văzut eu niște poze!), ape turcoaz; poate ne lipim și noi de-o bălăceală sau măcar de juma’ de ceas de lâncezit la soare. După câteva minute, Helga ne informează sec că trebuie să virăm la dreapta. Noi o bănuim că face mișto de noi, căci pe fruntea impunătoarei intrări scrie Ritz-Carlton, dar ne conformăm; dacă ne-o da careva afară, zicem pardon și plecăm.

Rulăm însă vreun kilometru prin grădina superb amenajată a resortului, nimeni nu ne zice nimic, la capăt găsim o esplanadă largă, suspendată deasupra oceanului. Nu prea avem unde lăsa mașina, așa că doar aruncăm repede o privire. În dreapta, jos, departe, se zărește superba plajă, care poate fi accesată coborând un șir impresionant de trepte; există și un lift, dar numai pentru locatarii hotelului (logic).

Ne facem repede socotelile: ar trebui să ne întoarcem la intrarea în resort, unde am zărit o parcare. Pe urmă, cu harnașamentul de plajă pe umeri, să străbatem ‘cel kilometru și să coborâm ’cele sute de trepte. Idem la plecare. Nu, mersi, totuși nu. Haideți mai departe!

Următorul steguleț îl găsesc înfipt în inima micii stațiuni Callao Salvaje, care pare să dețină una dintre cele mai drăguțe plaje cu nisip negru, Playa Ajabo. Lăsăm mașina în fața unui restaurant, nu primim nicio mustrare cât de mică, promitem în gând că ne vom întoarce să prânzim aici, drept mulțumire. În zonă e un părculeț, poți să stai pe bancă și să privești marea. Noi o luăm însă în stânga, depășim șirul de mâncătorii de pe faleză, apoi „după colț” ni se deschide perspectiva minunată a plajei, ce coboară în pantă lină și lungă către ocean! O adăugăm colecției de cărți poștale și ne grăbim într-acolo.

Pe plajă sunt două zone oarecum amenajate, în sensul că sunt înfipte câteva umbrele cu pălărie de stuf, a căror umbră poate fi adjudecată gratuit, „în limita locurilor disponibile”. Locuri sunt destule, ne aflăm în luna februarie. Unii dintre noi preferă umbra, alții soarele, petrecem vreo oră și ceva lâncezind, citind, jucându-ne cu valurile (apa e totuși rece pentru baie). Cu regret, părăsim locul pentru masa de prânz, pe care – precum am promis – o savurăm pe terasa din vecinătatea mașinii noastre (altă poveste).

Abia ne întoarcem în șoseaua de coastă, că trebuie să facem iar dreapta, obiectivul fiind Playa Las Galgas, pe care o găsim la capătul unui cartier rezidențial, plin de hoteluri înalte, între care rețin Hard Rock Hotel. Zona de relaxare a acestuia, cu piscine azurii și nisip galben este separată printr-un gărduleț de aria aferentă plajei, din care se cunoaște că a ciupit consistent și cu a cărei culoare „bronzată” contrastează puternic. Tabloul e frumos totuși, îl păstrăm și pe el în colecție. Pe urmă ocolim mica peninsulă vecină, doar așa, de dezmorțeală și ca să vedem ce mai e „după colț”. Stațiunea se cheamă – pe bună dreptate – Playa Paraiso.

N-a mai rămas prea mult din această după-amiază, așa că „sărim” câțiva kilometri în linie dreaptă, câțiva zimți de țărm, câteva plăjuțe și ne aruncăm direct la Playa del Veril, la sud de La Calleta. Ne declarăm mulțumiți de captura zilei, tot ce ne dorim este să rămânem aici până la apus. Vreo oră jumate avem noroc de raze mângâietoare, pe urmă cerul începe să se acopere cu o pâslă dezlânată de nori subțirei, suficient însă ca temperatura aerului să scadă simțitor și să ne gonească mai devreme decât am fi dorit.

Ne urnim din zonă, dar numai după ce ne cocoțăm pe delușorul din apropiere, care ne oferă priveliști frumoase cu împrejurimile, inclusiv cu plaja de pe care abia ne-am ridicat... Și – abia acum constatăm – vecina de „după colț” e chiar Playa del Duque, frumușica până la care am ajuns data trecută! Cu alte cuvinte, obiectivul zilei a fost îndeplinit!

Bonus, pe drumul de întoarcere, norii s-au risipit din nou! Să știți că apusul de soare e minunat și de pe șosea! :)

---

VIZUALIZĂRI: 1203 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI