Patru zile în Iordania

TIPĂREȘTE

In vreme pandemica, cand timpul se dilata, iar rememorarea clipelor fericite d’antan, cand zburdam, nepăsători la ziua de maine, si fericiți fara sa o stim, devine oarecum obligatorie, pentru a evita trista monotonie a zilelor de carantina.

Astfel, în Februarie 2018 Ryan Air a introdus zboruri spre Amman, erau și oareșce promoții, așa că n-am rezistat tentației iordaniene și am cumpărat bilete de 80 Euro/persoană/dus-întors, cu plecare marți, 30 octombrie, la ora 8,00, și întoarcere pe 3 noiembrie, pe la 16,00. Scăpați de povara „de l’embarras du choix”, ne-am pus pe așteptat și pe creionat planuri de vacanță orientală (pentru că ce altceva poate fi mai frumos ca vacanța în sine, decât anticiparea sa imaginară?!).

Ca orice companie aeriană low-cost, care se respectă, Raianeru, a făcut, între timp, ceva mici modificări la orar și plecarea a fost pe la 10,30, dar ce să mai zicem!? , am fost mulțumiți că nu s-a anulat (compania având un binemeritat renume în acest sens).

În fine, se duse ușuratica primăvară, se topiră asprele zăpezi, se curmă grăbita vară, cu vacanța aferentă (reușită, o săptămână cu mașina prin Austria), iaca și toamna, ce nicicând “nu fu mai frumoasă”, vorba poietului, prin meleagurile inedite vizitate.

Programul excursiei a fost supus constrângerii timpului limitat la 3 zile efective (patru nopți de cazare), deoarece am am ales să vedem ceea ce am considerat a fi esența Iordaniei – Petra, deșertul Wadi Rum Și Marea Moartă. Inițial am vrut să închiriem mașină, însă am studiat și ofertele agențiilor locale și am ales să aranjam un tur privat cu o agentie locala. Am plătit 2100 dolari, pentru patru persoane, preț ce a inclus cazarea pentru 4 nopți (două la Hotel Panorama, în Wadi Musa-Petra, una în deșertul Wadi Rum-Mazayen Camp și una la Hotel Grand East-la Marea Moartă), demipensiune, intrarea la Petra pentru o zi, și în Wadi Rum, taxă vize, transport cu minivan privat și șofer, tur de 5 ore cu jeep-ul in Wadi Rum)

Cel care ne-a aranjat excursia a fost ghidul autorizat Adel M., pe care îl recomand cu căldură, cel care ne-a răspuns răbdător la orice întrebare sau cerință și ne-a aranjat vacanța așa cum am dorit. Domnul M. a trăit mult timp în România, a fost căsătorit cu o româncă (are o fiică din acest mariaj, pe care o iubeste ca pe ochii din cap), vorbește perfect românește și poate fi considerat cea mai bună interfață pentru românii care vor să pună la cale o vacanță în Iordania. Ii multumesc si pe aceasta cale!

Așadar:

După o aterizare lină pe aeroportul „Quenn Allia”, din Amman, în jur de ora 13, am fost preluați de un un nene amabil, de la agenția sus-numită, care ne-a ajutat la formalitățile cu viza de intrare (cei care sunt clienții agențiilor de turism iordaniene nu plătesc viză, altfel, o alternativă bună este Jordan Pass) și ne-a predat șoferului Radi și „nu mai știu cum”, ce ne-a fost șofer și, pe alocuri ghid, pe parcursul întregii noastre escapade iordaniene. Radi o rupea bine în engleză, lucrase doi ani și prin New York, dar cel mai bine spunea că se simțise în Belarus, unde muncise cinci ani! Mașina noastră a fost un minivan Hyundai Starex recent, de 8 locuri, ce s-a comportat, tehnic vorbind, ireproșabil, inclusiv pe pante accentuate, cum ar fi cele spre Muntele Nebo.

A urmat o deplasare lungă și monotonă spre Petra, pe Desert Highway, pigmentată cu mici ședințe foto, lângă indicatoarele rutiere ce indicau Wadi Rum sau Wadi Musa, și opriri de cafea și cumpărături la magazinele de pe drum (l-am rugat pe Radi să ne oprească unde este mai ieftin). Inițial dorisem să o luăm pe King’s Hihgway, un traseu montan, panoramic, dar mult mai virajat și de durată. Din păcate, anterior cu câteva zile sosirii noastre, ploile torențiale făcuseră prăpăd prin țară, ucigând 20 de elevi aflați într-o drumeție într-un canion (wadi) și distrugând numeroase drumuri.

Se pare că și autostrada regelui a fost avariată, sau cel puțin așa a susținut Radi, și așa am ajuns pe autostrada deșertului, care este cea mai rapidă cale de acces spre Petra, Aqaba sau Wadi Rum. Pe la 17,30 am ajuns în Wadi Musa, orășelul ce se află lângă Petra și, după ce am schimbat dolari în dinari iordanieni, la un curs de 0,7 dinari/dolar și ceva mici cumpărături, am fost debarcați la locul de cazare – Hotelul Panorama, gazda noastră pentru două nopți.

Hotelul este imens, un veritabil labirint, are vreo 12 etaje săpate în stâncă și se intră pe la etajul superior, apoi se coboară cu liftul spre nivelul dorit. Ne-a trebuit ceva timp să învățăm lungul drum spre casă (cameră) ! Nu este cel mai nou hotel, însă era curat în camera, micul dejun și cina aveau produse din abundență, iar priveliștea din balcoane, spre munții golași din zonă, era deosebită. Are patru stele iordaniene, dar i-aș da cam trei veritabile! Dezavantajul principal este că te afli departe de intrarea în Petra, “in the middle of nowhere”, iar un taxi până în centru este 15 dinari dus-întors!

Întreaga zi a fost dedicată Petrei, cetatea nabateană săpată (parțial) în gresie roșiatică și cu un magnific culoar de intrare, un fel de canion-vale de tip cheie, extrem de îngust și pitoreasc. Pe la ora 8, Radi a venit să ne ducă la intrarea oficială, de la Centrul de vizitare, și am stabilit să vină să ne ia la 16,30 (din păcate, ziua este cam scurtă în această perioadă a anului și se întunecă relativ devreme!). În fine, am intrat, propriu-zis, în Petra la ora 9 și am stat până la 16.

Scurt istoric

Petra este cetatea nabateenilor, antic trib nomad arab, sedentarizat apoi în amfiteatrul generos sculptat de natură, ușor de apărat și aflat la răscruce de vânturi (caravane), la 800 metri altitudine. Menționată și în Manuscrisele de la Marea Moartă, înfloritoarea așezare a sfârșit prin a fi cucerită de romani, în 106, pe vremea lui Traian (asta da coincidență! , recunoașteți personajul? , tătucul (i) legitim al „boborului” nostru, mamă find Decebal, ca să completez cu o glumă îndoielnică), care lupta, după cum se vede, pe mai multe fronturi. Romanii ridicară și ei, degrabă, gogeamite amfiteatru, ceva morminte de legionari (d’ăia vechi, antici, nu de-ai noștri, interbelici), cu nume surprinzătoare (Sextius, par egzamplu) și sporiră zestrea culturală petreană. Trece vreme, vine vreme, și un cutremur, din anno domini 363, dă lovitura de grație nabateeenilor, deja bine concurați și de o altă cetate antică rivală – Palmyra. Prăpădul e maxim: se dărâmă temple și coloane, colapsează sistemul de aducțiune al apei, crește numărul de morminte săpate-n stâncă. Mai trec pe-aici, oleacă, și bizantinii, cu ceva biserici ortodoxe, dar deja gloria cetății era deja demult apusă! Islamizată, Petra cade în uitare, ca și dacii după cucerirea romană, fiind redescoperită de un elevețian inteprid, Johann Ludwig Burckhardt, în 1812

În 1985 Petra a fost declarată monument U. N. E. S. C. O. iar, ulterior, în 1989, celebritatea i-a fost sporită de un film banal de acțiune, regizat de Steven Spielberg – „Indiana Jones și ultima cruciadă”.

După ce v-am luminat, istoric, să precizez ce-am făcut noi!

Petra este vizitată în orice anotimp, dar mai abitir, primăvara și toamna, și nici la vizita noastră nu putem să ne plângem că nu avem colegi turiști, ba dimpotrivă! Eram ca un alai de nuntă, ce mergea spre Trezorerie, și nu știu daca am o poză în care să nu apară vreun intrus. Cine vrea poze singur la Petra să se trezească de dimineață și să intre la prima oră – 6 a. m. ! Periplul nostru a pornit de la intrarea oficială în perimetrul sitului arheologic, iar până la Trezorerie sunt circa 1,2 km, distanță parcursă printr-un canion umbros și adânc – Siq (săgeata), maiestuos străjuit de pereți acablanți, de piatră cărămizie și de mărturii nabateeene cioplite-n stâncă (șanțuri de aducțiune a apei, sculpturi cu cămile, djini).

De fapt, traseul principal în Petra, de la intrare, până la baza scărilor ce urcă la Mănăstire are cam 4 kilometri, asta dacă nu urcați și la Locul Sacrificiului, deasupra Trezoreriei, la mormântul lui Aaron (mare profet, fra’su lu’Moise biblicul, liderul iudeilor în fuga din Egipt) și la Mănăstire-Ad Deir, trasee adiacente ce necesită efort intens, cu urcări de câteva sute de scări la fiecare obiectiv (cca 800 la Mănăstire), deci ăi care n-au dat pe la sală în ultima vreme, să nu se apuce de cățărat decât pe maximum o chestie din cele enumerate!

Siq-ul este impresionant, dar uimirea în fața naturii și istoriei nu trebuie să adoarmă vigilența și instinctul de autoconservare! Trăsurici strident decorate, de două locuri, trase de cai nărăvași, ce transportă turiștii comozi, pot pune în pericol integritatea fizică a vizitatorului adormit, sau cupins de sindromul stendhalian. Scăpați teferi din strâmtoarea mirifică a Siq-ului, ne-am pomenit față în față cu simbolul Petrei – Trezoreria (Al Khazneh), monumentul săpat în stâncă de nabateeni în secolul I d. H., destinația sa fiind controversată, cel mai probabil ar fi fost criptă pentru regele Aretas al IV-lea. Trezoreria a fost sculptată în situ, pe loc, de sus ]n jos, cum ar veni, făcând parte din structurile antice de tip „rock-cut_architecture”, ca și templul de la Abu Simel din Egipt, mormintele liciene din Anatolia, sau bisericile ortodoxe de la Lalibela, din Etiopia.

Impactul vizual cu Trezoreria l-am marcat prin ședințe foto în diverse ipostaze (cu sau fără cămile, după un colț de stâncă, dintr-o peșteră – parcare de măgari etc.) apoi am cotit-o la dreapta, în fapt singura cale posibilă, rezistând eroic asaltului diversificat de oferte beduinești-de ghid, de transport sau de artefacte locale. Am parcurs strada Fațadelor, am pozat amfiteatrul, am urcat la Mormintele Regale (Urnei, Palatului, Corintian, Mătăsii), am străbătut aleea Colonadelor, am văzut templul Qasr al Bint și pot spune și eu că, într-adevăr, tot acest complex istorico-geografico-arhelogic își merită renumele! Totul e grandios - munți ciuruiți de locuințe și morminte antice, uriașe fațade stâncoase somptuoase, cu influențe romane și grecești, nuanțele portocalii-rubinii ale stâncilor, contrastând cu cerul ireal (exagerez, desigur, real) de albastru, deoarece am avunt și norocul unei zile senine. Apropo de meteo, la o săptămână după vizita noastră, Iordania și Petra au fost, din nou, afectate de inundatii puternice, chiar este bine să vă informați, mai ales dacă vizitați canioane (de exemplu Wadi Numeira și Wadi Mujib, obiective pe care le-am ratat din lipsă de timp!)

youtube, youtube

Pe la ora 11 am ajuns la restaurantul Basin, care se află la capătul traseului normal, să-i spun așa, adică care nu necesită urcat de scări (sunt totuși câteva la mormintele regale). De aici începe urcușul spre Mănăstire –Ad Deir, o altă clădire emblematică a Petrei, destul de asemănătoare cu Trezoreria. Traseul de 800 de scări nu este deloc “pisofchec”, pentru niște citadini leneși, ca noi, dar, cu cu ceva pauze de admirat peisajul și încurajări reciproce, am reușit să-l parcurgem într-o oră. Mănăstirea mi s-a părut chiar mai „cool” decât Trezoreria, probabil contează și amplasarea spectaculoasă într-un spațiu mai larg, mai aerisit, nu așa înghesuit și uman-haotic, ca în cazul Al Kazneh.

Am găsit locuri, la o masă, la taverna din fața Mănăstirii și ne-am mai “revergorat” puterile turistice, sleite de efortul fizic și de atâta frumusețe antică, cu ceva sucuri și cafea, plus ceva de haleală, nu mai rețin exact ce, memoria mea gastronomică este, adeseori, uluitor de redusă! Am savurat confruntarea, “face tot face”, cu arhitectura istorică, tolăniți pe o pernă prăfuită a tavernei, făcând poze imensului edifciu stând într-un cot! Am stat ce-am stat și am pornit spre view-pointurile din apropiere - se mai urcă în pantă lină câteva sute de metri. În total cred că sunt trei asemenea locuri panoramice de unde se pot face poze frumoase, cu Mănăstirea și toată regiunea montană alăturată. Peisajele sunt superbe, iar zona Mănăstirii este locul meu preferat din Petra (e adevărat, nu am urcat și la Înaltul Loc al Sacrificiului!) și sfătuiesc, pe oricine vizitează Petra, să urce până aici!

Pe la ora 13 am făcut cale întoarsă, coborând cele 800 de trepte până la restaurantul Basin. Aici am fost agățați de un beduin, cu o propunere de nerefuzat (vorba vine, chiar voiam să vedem chestia asta) – 50 de dinari pentru o deplasare desupra Trezoreriei, pe traseul Al Khubtha (îi ginisem mai devreme indicatorul, în zona mormintelor regale). Știam de acest traseu – se urcă și aici abrupt, pe multe trepte, pe o scară ce începe după Palace Tomb, se ajunge sus, pe platou, la o colibă de piatră, se coboară prin stânga colibei câteva trepte, apoi dreapta și se mai merge drept, câteva sute de metri, în coborâre ușoară, până la puncrul panoramic de deasupra Trezoreriei!

Pare complicat, însă realitatea e mult mai simplă! Extenuați de urcarea la Mănăstire, nu cred că mai eram deloc în stare să parcurgem, per pedes, Al Khubtha, plus că și timpul era limitat! Cu scuzele de rigoare iubitorilor de animale și ceva circumstanțe atenuante (nu suntem prea impunători, fizic), am încălecat pe patru măgăruși, alături, de beduinul Musa (tot călare pe măgar) și i-am dat bice (la figurat doar, în realitate, animalele nu au fost absolut deloc lovite, fiind manevrabile doar din hățuri!). Drăgălașele patrupede erau bine instruite, cunoșteau bine ruta, însă erau cam vitezomane și nu se opreau neam, trecând razant, la mustață, pe lângă turiștii infanteriști, ziduri, cămile, etc. Deloc impresionat de vociferările noastre, temătoare de accidente măgărești, beduinul Musa ne liniștea, imperturbabil, într-o engleză stâlcită: „Dont uării! Hi cnăus tă uei”! De la restaurantul Basin până la începutul propriu-zis al traseului Al Khubtha, (în stânga lui Palace Tomb, cum stai cu fața la el), e cale de circa 1 km și, dacă până aici s-a mers pe teren plat, cu măgărușii noștrii meandrând haotic, printre turiștii de pe strada Colonadelor, abia de-acum încolo începea greul pentru noi.

Scările pe Al Khubtha sunt destul de abrupte și mărginite, într-o parte de un abrupt vertiginos, iar pe cealaltă parte, de peretele colțuros de stâncă. Măgărușii erau destul de inteligenți să abordeze panta în zig-zag, și, astefel, se naviga periculos, între prăpastie și duritatea geologică! Nu ne-a rămas decât să ne înfigem bine în șei, să mai tragem de hățuri și să ne ținem drepți pe „Equus africanus asinus”. Om fi călărit măgarii 15-20 minute, dar nouă ni s-a părut o eternitate, parcă nu se mai termina traseul șerpuit al scărilor de pe Al Khubtha! Cine vrea senzații tari, n-are decât să urce pe măgarii lui Musa! În fine, cavalcada donchijotească „se fini bien”, am ajuns sus, pe platoul montan, am mulțumit zeilor nabateeni că suntem teferi și nevătămați, i-am dat ofranda de 50 de dinari lui Musa (sumă, de altfel, deloc mică pentru Iordania și, iaca, am încurajat economia locală!) și, urmând traseul deja amintit, am poposit la o mică cafenea improvizată – desupra Trezoreriei, dar pe peretele de stâncă opus. Aici se face poza arhicunoscută cu Al Khazneh fotografiată de sus în jos, ceea ce am făcut și noi, pentru imortalizarea fericitei clipe petrene! Traseul de întoarcere l-am făcut pe jos, prilej să ne minunăm pe lângă ce abisuri neștiute ne-au purtat măgărușii năzdrăvani și să vedem amfiteatrul de la înălțime!

A urmat drumul spre ieșire (același pe care-l făcusem la intrare) și am reușit să ne încadrăm pe ora 16,30, iar Radi ne aștepta să ne ducă la hotel. A fost o zi senină și frumoasă, cu obiective interesante și peisaje unice, cu aventură și istorie, de fapt, pentru asta am și vrut să vizităm Petra, și a meritat pe deplin! Satisfacția turistică diurnă nu a împiedicat jumătatea masculină a familie să meargă și la “Petra by Night” (fetele au zis pas, gata cu istoria!). Receptionerul de la hotel ne-a comandat un taxi (15 Euro dus-întors, cum am precizat anterior) și am ajuns în fața Trezoreriei, pentru un mic spectacol de cântece locale și lumini colorate, proiectate pe fațada misteriosului edificiu. Interesant, dar scurt (cca 30 minute) și scump (17 dinari). Programul este luni, miercuri și joi, de la 20,30 la 22,30, dar în acest răstimp intră și deplasarea de la intrare la Trezorerie (și înapoi), e adevărat, pe un traseu nocturn (aparent) magic, luminat cu lumânări. Am revenit la hotel cu același șofer parolist – Ibrahim, bun vorbitor de engleză, care ne-a așteptat la ieșire și am încheiat astfel glorioasa vizită la Petra.

Dimineața am făcut ceva poze panoramice de la balconul camerei hotelului Panorama, cu munții chelioși din jur și ne-am luat la revedere de la gazdele noastre (aka recepționer), ne-am pus bagajele în minivanul lui Radi, căruia i-am poruncit grabnic să mâne caii putere ai minivanului spre next destination – deșertul Wadi Rum, aflat la 90 km distanță de Petra.

Aici am fost așteptati de Sami, un tânăr care nu știu dacă avea 18 ani, cu o Toyota Hilux de teren, cu coviltir, să zic așa, adică un fel de preș pe post de parasolar, în partea descoperită, din spate. Am lăsat bagajele în mașina lui Radi, în parcare la centrul de vizitare, ne-am urcat sub coviltir și am pornit în turul de 5-6 ore ce intra în prețul vacanței, la ora 10.

Din start mărturisesc că ce Wadi Rum este locul meu preferat din Iordania și unul dintre obiectivele naturale cele mai spectaculoase și inedite (poate, alături de Capadocia), dintre cele vizitate de mine vreodată. Îmi este greu să spun, totuși, de ce! Dacă ai lua fiecare părticică, separat, parcă nu ar fi mare lucru! Sunt dune, dar nu multe și nu foarte mari, în comparație cu deșerturile africane! Sunt munți, dar nu foarte înalți! Sunt spații vaste, dar, per ansamblu, nu se numără printre cele mai extinse deșerturi! Este cald, dar nu la extrem, ca în Sahara (chiar plouă torențial uneori) !

youtube, pe FB

Per ansamblu, însă, Wadi Rum este un loc splendid, cu aspect de-a dreptul selenar.

Străbați peisaje superbe, printre văi uriașe, mărginite de munți viguroși, roșiatici. Nu există drumuri propriu-zise, iar senzația de libertate este maximă, mașinile putând, alege, teoretic, orice traseu. Ici, colo, semne de viață: cămile semisălbatice, arbuști ascunși la umbra canioanelor, turiști în Toyote, ce brăzdează, lucrativ, deșertul! Se pot găsi locuri umbroase, unde nu există nici țipenie de turist, și poți admira în voie grandoarea naturii! Ce mai tura-vura, sărmanele mele descrieri nu reflectă absolut deloc fabulosul Wadi Rum. Nu se povestește, se vede cu proprii ochi!

Turul nostru a cuprins și umătoarele obiective, în următoarea ordine

1. Izvorul lui Lawrence

Lawrence al Arabiei are un trecut mitic în zonă, fiind omul serviciilor secrete britanice, care i-a ajutat pe arabi să scape de sub jugul turcesc (ca să apelez la o formulare istorică din perioada mea școlară, ante-revoluție). Omul a lăsat multe amintiri frumoase în zonă, iar splendidul filmul clasic, cu același nume, al lui David Lean, din anii 60, cu un Peter O Toole în mare formă, a sporit faima acestor locuri.

Izvorul nu l-am văzut deloc, era undeva sus, pe un versant abrupt, pe o cărare ce presupunea mici cățărări, pe vreo 100 m difență de nivel și ar fi prespus un efort fizic considerabil! Noi, după vreo 15 km prin Petra în ziua anterioară (nu eu spun, ci pedometrul de pe telefon!), am spus cu toții pas și ne-am rezumat la ședințe foto la baza muntelui.

2. Duna cu nisip roșiatic

3. Canionul Khazali - extrem de îngust, cu ceva inscripții străvechi, însă foarte scurt. În zona apropiată am bătat palama cu doi băiețandrii posesori de cămile pentru o scurtă plimbare cu corăbiile deșertului.

4. Podul mic natural- am fost invitați la un un ceai într-un cort beduin

5. Alt pod natural – Um Fruth (cam riscant să urci pe el, mi-a fost teamă pentru Codruț)

6. O stâncă în formă de scoică.

7. Canionul Burah – aici am mers singuri cam jumătate de oră, într-o liniște absolută, adăpostiți de dogoarea amiezii de stâncile vertical ce mărginesc canionul. Șoferul ne-a așteptat cu mașina la ieșirea opusă a canionului.

8. Casa lui Lawrence – ceva ruine, nimic sigur că a fost personajul pe aici, însă situate pe un versant cu panoramă foarte bună

Am terminat turul pe la 15 si ne-am întors la centrul de vizitare, unde am schimbat mașinile și ne-am urcat în mașina lui Radi, cu care ne înțelesesem să ne ducă și până lal Aqaba, cel mai sudic oraș al Iordaniei (până la granița cu Arabia Saudită mai sunt 22 km), cu ieșire la Golful Aqaba, prelungire a Mării Roșie. Cam într-o oră am parcurs distanța Wadi Rum – Aqaba, unde Radi ne-a arătat clădirile mai importante, ne-am stabilit punctul de întâlnire, apoi am plecat singuri în explorarea orașului. Am dat o raită pe plaja banală, de unde se vedeau în depărtare Israelul (cu Eilat) și Egiptul și prin zona centrală, cu magazine tipice arabe, nimic foarte special.

Ne-am întors în Wadi Rum seara, taman bine să prindem cina la Mazayen Camp, unde aveam cazare! Nu am apucat să vedem cum se pregătește zarb, friptura tradițională din zonă, preparată în cuptor, sub nisip, dar am apucat să mâncăm ceva din ea! Recomand Mazayen Camp, are 36 corturi tradiționale (mici căsuțte acoperite cu pâslă, cu baie proprie) și 18 corturi marțiene (sub formă de sfere, cu fereastră panoramică din plastic), și elecu baie proprie, aer condiționat, foarte util iarna, când mai încălzește atmosfera rece a deșertului. Un plus important este amplasarea specială, lângă stânci pe care te poți cățăra, pentru a vedea răsăritul sau apusul.

Dis de dimineață am ieșit să văd și să fotografiez răsăritul în deșert. Nu am fost singurul, mai erau câțiva răzleți calofili! M-am cățărat, ca un căprior, pe stâncile și dunele din apropiere și am surpins acele momente și panorame excepționale, care fac din Wadi Rum un loc atât de special!

După micul dejun, pe la ora 8, ne-am luat tălpășița spre nord, spre Marea Moartă, unde am ajuns pe la 13, după o pauză consistentă la un magazin de produse specifice (nămol, creme, etc.) – Black Iris. Am fost cazați la hotelul Grand East, aproape nou, curat, și cu acces la mare. Ne-am dezechipat și am coborât multe scări, spre locul cel mai adânc de la suprafața uscatului (430 m sub nivelul mării) și unul dintre cele mai sărate lacuri de pe Glob, de 342 ‰ (Oceanul Planetar are în medie 35 ‰, iar Marea Neagră cam 20 ‰). Salinitatea ridicată permite o flotabilitate considerabilă și se poate sta la suprafața apei, cu burta la soare, cum ar veni, fără să faci nicio mișcare. Este locul ideal de relaxare pentru cei care nu știu să înoate, ca și mine! Nu am uitat nici de pozele clasice, citind nonșalant ziarul, plutind degajați pe săratele ape!

Plaja hotelului nu era prea grozavă, nu avea nisip, doar șezlonguri așezate pe pământ. Am observat că oamenii luau nămol de sub apa de lângă mal și se ungeau cu spor, și pe față, și pe dos, apoi se pripeau, satisfăcuți, așteptând, probabil, presupusele efecte tămăduitoare asupra pielii și oaselor tăbăcite de reumatism. Le-am urmat exemplul și ne-am înămolit (aproape) ca porcii, să nu zicem că am venit degeaba la Marea Moartă. Nu știu dacă nu cumva Techirgiolul nu ar fi o variantă alternativă, de luat în considerare. Seara după cină, am programat și o sesiune de masaj ca să încununăm efortul terapeutic!

După o ședință foto matinală (pentru mine a devenit un obicei), cu Marea Moartă la răsărit și o plajă pustie, cu Israelul dincolo de graniță și cu niște câini harnici, cu apucături românești, ce mă lătrau conștiincios, am plecat spre Muntele Nebo (important ca semnificație religioasă, locul de unde Moise a văzut Tărâmul Făgăduinței și -unele surse spun- a fost înmormântat.

După purificarea religioasă am fost duși la aeroport, ne-am luat la revedere de la Radi și ne-am urcat, la 13,30 în Ryan Air, care ne-a adus cu bine acasa. Iordania ne-a impresionat si v-o recomand din toata inima.

---

VIZUALIZĂRI: 1985 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI