Cappadocia - Ţara cailor frumoşi (I)

TIPĂREȘTE

Până să intrăm cu adevărat în febra dinanintea plecării în excursie, despre Cappadocia nu ştiam mare lucru. Citisem acum vreo doi ani un articol despre viaţa de antrenor a lui Marius Şumudică la Kayseri iar în respectivul material se făcea referire la oraş ca fiind principala poartă de acces în ţinutul vizitat acum de noi.

Ţin minte că autorul insistase pe zborul balonul ca fiind principala atracţie turistică şi văzusem câteva poze foarte frumoase. Ca de fiecare dată când lecturez un material şi găsesc o fărâmă de atracţie, am impulsul de a căuta imediat noi detalii. Am căutat şi atunci, am aflat câte ceva despre potenţialul turistic al zonei însă nu am fost foarte meticulos la acea vreme, zicându-mi ceva de genul “e Turcia, e praf şi sărăcie pe acolo”.

Recunosc acum că m-am înşelat şi sunt foarte bucuros că am ajuns în “Ţara cailor frumoşi”, denumirea zonei tradusă din limba vechilor locuitori.

Fără a peria vreo persoană acum în zilele de sărbătoare, ţin să mulţumesc cuiva care a avut răbdare cu mine şi m-a păsuit mult peste limita de timp convenită iniţial pentru înscriere. Dacă va citi materialul se va regăsi în aceste rânduri.

Cum poate fi prima dimineaţă în Cappadocia? Obişnuită, cam ca a noastră. Te trezeşti când îţi bate soarele în geam strecurându-şi discret lumina printre storuri, te uiţi cu un ochi mijit la ceas să vezi dacă nu vei rămâne flămând prin ratarea micului dejun, te îndrepţi spre fereastră pentru a trage draperiile astfel încât astrul ceresc să îţi dezmierde întregul chip cu razele sale luminoase şi... Rămâi cu gura căscată. Dintr-o dată ordinea firească a lucrurilor îţi e străină. Nu ştii cu ce să începi: să îţi chemi iute soţia lângă tine, să te repezi după aparatul de fotografiat sau să începi numărătoarea. În faţa ochilor tăi e imaginea simbol a locului unde te afli, adică sumedenia de baloane colorate plutind lin, ocrotite de lumina cu o tentă gălbuie roşiatică a soarelui sub un cer fără de pată.

În această stare de magie singurul gând care îmi vine cu o repezeală şi o strângere perceptibilă de inimă e acela de mă adresa cuiva acolo sus, întru înlesnirea unei prognoze meteo asemănătoare şi peste 24 de ore pe când suntem programaţi şi noi a ne înălţa.

Ziua de astăzi o începem cu o primă oprire în parcarea de deasupra Văii Porumbeilor, pe drumul de la hotel spre Uchisar. Parcarea îţi oferă o frumoasă panoramă asupra localităţii menţionate dar şi posibilitatea de a-ţi arunca privirile peste valea aflată dedesubtul tău, cea în care şi-au găsit sălaşul puzderia de porumbei din zonă.

Oamenii locului au săpat în pământul destul de moale adăposturi pentru porumbei, le-au vopsit în alb faţadele pentru a atrage păsările ale căror excremente erau folosite ca îngrăşământ natural în agricultură.

Porumbelul nu a devenit doar un simbol al zonei, ba chiar ochiul albastru al acestuia este folosit pentru deochi. Şi talisman zonal în industria de suveniruri, găsindu-l expus pe toate tarabele şi agăţat prin crengile copacilor.

În orice parcare spiritul local antreprenorial îţi este predat aidoma unui seminar ce se întinde pe întreg parcursul excursiei. Din momentul coborârii din autocar şi până am admirat priveliştea, turiştii aveau pozele imprimate pe tot felul de mici tablouri pe care îţi cer 3 euro şi ţi-l vând cu 2. Era o noutate, oamenii le-au privit cu o oarecare surprindere şi le-au achiziţionat. Dar când, la următoarele opriri, alte fotografii înrămate cu ei le-au fost puse în faţă nu au mai manifestat acelaşi interes. Probabil că spaţiul de expunere din case nu era destul de mare...

Tot aici am admirat măiestria unui vânzător de îngheţată preparată din lapte de capră, ingredient care conferă elasticitate produsului şi permite jongleriile făcute. Lumea era mirată, se distra, însă nu ţi-ai fi dorit să fii în persoana celui care i se lua coşuleţul cu îngheţată de la gură cu o dexteritate de iluzionist.

Ajungem la Uchisar la ora 10.30 şi nu îmi rămâne decât să mă mir de ceea ce înseamnă cu adevărat turism: la acea oră în parcarea cetăţii se află 6 autocare şi tot atâtea microbuze! Plus altele şi altele în parcările adiacente. Şi nu e decât ora la care unii încă îşi beau cafeaua. Iar la plecare să fim nevoiţi, efectiv, să aşteptăm pentru a putea ieşi, ghidul fiind nevoit să oprească şirul autocarelor ce veneau în şir pe strada cu sens unic spre cetate.

Dar despre ce cetate vorbim? Cum arată aceste urme de cetate? Atunci Râşnovul sau Rupea unde le-am putea încadra? Dar aceste două împreună nu atrag într-o săptămână cât atrage Uchisarul singur într-o zi. Şi turcii nici măcar nu cred că au vreun minister al turismului...

Dar să revenim la plimbăreala noastră. De pe scaunele autocarului luăm în piept urcarea destul de accentuată care duce din parcare spre cetatea aflată la cea mai mare înălţime din Cappadocia, loc care oferă o superbă privelişte cu muntele Erciyes în depărtare. De altfel, oriunde te-ai afla în această extrem de interesantă zonă, Cetatea Uchisar e vizibilă.

În stâncă se văd camerele cetăţii, încăperi ce sunt conectate între ele prin scări interioare, pasaje şi tuneluri. Datorită eroziunii solului nu ai posibilitatea de a intra în multe din aceste camere.

Am coborât şi ne-am plimbat puţin prin localitate, pe străduţele înguste şi în pantă, printre clădirile localnicilor ce nu par terminate, toate conferind locului un aspect sărăcăcios. Dar mie, ca turist, mi-au plăcut foarte mult şi m-au făcut să mă simt foarte bine acolo.

Coborâm de aici spre Goreme şi ne continuăm traseul printr-un peisaj confecţionat parcă din turtă dulce frumos colorată în roşu şi gălbui, cu marginile perfect rotunjite, indiferent că e casă, deal sau magazin. Doar praful şi şoseaua par a fi făcute din alt aluat.

Fără a ne opri în Goreme – regretul meu, cum aminteam – ne îndreptăm spre cea mai veche biserică din zonă, construită în secolul V. Nu toţi ajungem la ea, urcuşul fiind mai anevoios pentru cei mai în vârstă, dar toţi ajungem pe platoul care te lasă cu gura căscată în faţa panoramei ce ni se deschide în faţa ochilor.

Dealuri roşii ridate asemenea faldurilor unei rochii, turle de lut ce se ridica aidoma ciupercilor sau locuinţe săpate în lut, cu ferestre înguste prin care abia de se strecoară lumina.

Parcă suntem într-o altă lume, una de poveste în care aştepti pitici sau personaje de mici dimensiuni să iese din locuinţele mici şi vechi pentru a împresura hoardele de turişti rămaşi cu gura căscată în faţa minunăţiilor create de spiritul artistic desăvârşit al naturii.

E frumos, e atât de plăcut, însă de ce toate aceste lucruri sunt departe de casa ta, de ţara ta? De ce nu se poate să avem şi noi posibilitatea de a prezenta celor interesaţi frumuseţile patriei noastre? Munţi şi dealuri mai arătoase, cetăţi mai puternice şi castele sau palate?

În loc de praful de aici, aerul curat al munţilor. În locul bisericii vechi de piatră, mânăstirile sau bisericile de lemn din Maramureş...

Pe pantele ce ni se aştern în faţa autocarului începem a urca culmile molcome ce ne aduc undeva în zona din care avem posibilitatea de a privi localitatea Ortahisar desfăşurându-şi zestrea urbanistică veche la picioarele noastre.

Casele se înghesuie pe uliţi strâmte şi desenate haotic la poalele unui deal cu o culme cel puţin ciudată, înălţându-se semeţ spre cer şi având arborat în vârf steagul roşu cu semilună.

Despre steagul Turciei aveam să aflăm că simbolizează reflecţia lunii într-un râu de sânge vărsat pentru apărarea ţării. Curios, pentru că la orele de istorie noi, elevi fiind, învăţasem că Imperiul Otoman era unul cu priorităţi de cucerire a noi teritorii şi nu de apărare a pământului strămoşesc.

Urcaţi în autocar după scurtul popas, suntem întâmpinaţi şi ne continuăm deplasarea pe fondul unor cunoscute cântece de dragoste. Ne dăm rapid seama încotro ne îndreptăm: către Valea Îndrăgostiţilor.

Ce se poate vedea aici şi de unde vine denumirea acestui loc? Nu se plăteşte taxă de intrare, laşi mijlocul de transport într-o parcare amenajată apoi continui deplasarea pe jos vreo 200 de metri până în buza unei prăpăstii de unde ai posibilitatea a-ţi îndrepta privirile spre câteva formaţiuni geologice care se ridică în aer sub forma unor imense falusuri care le fac pe mai pudicele doamne în vârstă din grupul nostru să se tragă mai îndărătul aparatelor de fotografiat. Sincer, ne aşteptam la altceva mai romantic dată fiind denumirea locului...

Dar, gusturile nu se discută, iar ce aduce bani contează mai mult...

Ultimul punct al zilei de astăzi îl reprezintă vizita unei locuinţe subterane. Grupul este dezamăgit deoarece la achiziţia excursiei fusesem informaţi că în programul acesteia este inclusă şi vizitarea unui oraş subteran. Ceea ce este o clară şi evidentă minciună vândută turiştilor. Plus că agenţia ne asigurase că în preţul excursiei este inclusă şi intrarea într-un asemenea oraş.

Fără ca protestele noastre a avea vreun ecou, suntem nevoiţi a ne mulţumi cu o vizită fulger de exact 6 minute într-o locuinţă subterană. Acestea au fost construite pe 7 nivele, noi intrând într-una cu 4 etaje. Primul nivel era destinat animalelor, al doilea religiei, al treilea producerii vinului, al patrulea organizat ca dormitor, al cincilea ca bucătărie, la nivelul şase se găsea izvorul iar ultimul servea ca şi cămară.

Aceste locuinţe au fost construite de selciuzi şi scopul lor iniţial era cel al păstrării mâncării datorită menţinerii în interior a unei temperaturi constante tot timpul anului pentru ca, ulterior, în timpul ocupaţiei romane peste 25.000 de creştini să se refugieze în ele pentru a scăpa de persecuţii.

Pe timpul atacurilor romane intrarea era închisă cu o roată de piatră prevăzută în centru cu o gaură prin care putea fi împinsă o suliţă.

Ziua de astăzi se încheie pe fondul unor mici comentarii şi nemulţumiri ce sunt estompate de aşteptările zilei de mâine, cea în are avem programată aventura, şi anume zborul cu balonul.

---

VIZUALIZĂRI: 788 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI