Şile, o altfel de Mare Neagră

TIPĂREȘTE

Am fost surprinși, îndreptându-ne spre Istanbul, despre cât de libere erau autostrăzile! Unde era nebunia despre care citisem?! Tot noi am găsit o explicație pentru asta – ne aflam în plină sărbătoare musulmană, a treia zi de Kurban Bayram, când tot poporul turc are liber de la serviciu; spre deosebire de români, se pare că în astfel de situații pe ei îi găsești mai ales prin parcuri și pe străzile orașelor și mai puțin pe șoselele patriei! :)... Socotind așadar că vom ajunge la Istanbul mai devreme decât prevăzusem, mi-a venit o idee: ce-ar fi dacă ne-am mai abate pe undeva?! Păi... pe unde?

Mi-am amintit că citisem cândva... câte ceva... despre micile stațiuni de la Marea Neagră, unde evadează istanbulezii pentru câte un relache mititel... Și reținusem un nume: Şile. Ba chiar, îl pusesem pe lista noastră de vacanță, la secțiunea „poate, la plecarea din Istanbul spre casă”. De ce la plecare și nu acum, dacă tot stăm bine cu timpul?! Am propus și, după o privire aruncată pe hartă și o scurtă deliberare, Tati a fost de acord. Așa că am setat Şile pe GPS.

Venind dinspre Gebze, țin minte că am tot sărit de pe o autostradă pe alta, la un moment dat a trebuit să plătim o taxă de 8 lire, dar nu ne-am mirat prea tare, știam că turcii au și zone private de autostradă, nu toate sunt acoperite de cardul HGS. (La întoarcerea spre Istanbul, au fost chiar 2 secțiuni cu plată, una de 6,45 lire, alta de 9,5 – vedeți, dacă mi-am notat pe carnețelul de vacanță?! ????) La un moment dat însă a trebuit să părăsim autostrada O6 și să ne încadrăm pe D020 (lătuț și ăsta, 2 benzi pe sens), pe care l-am urmat 40-50 km, până la destinație. Cam o oră să fi fost abaterea... Ei, de-acum n-am mai avut atâta noroc, în sensul că pe măsură ce ne apropiam, șoseaua devenea din ce în ce mai aglomerată, am mers un timp chiar bară la bară, iar când să facem stânga, la un giratoriu, spre centru, ne-am încadrat greșit și am ratat, așa că am continuat tot înainte încă vreo 4-5 km...

Evident, și în Şile, precum în multe alte locuri, sunt mai multe drumuri ce duc spre mare, că doar ăsta ne era obiectivul principal, să vedem cum e Marea Neagră la turci. Am cotit-o cu prima ocazie, am străbătut un bulevard larg și destul de liber, dovadă că ne aflam într-o periferie a orașului (așa am crezut atunci; dar acum, uitându-mă pe hartă, constat că acesta se întinde mult dincolo de această zonă). În fine, nimic special deocamdată, case și pomi, până când orizontul s-a luminat dintr-o dată: marea!

Am tras pe dreapta (temporar; nu se zărea niciun semn de parcare, dar eram curioși să vedem unde am ajuns; oricum eram pe o faleză, marea nu se zărea, doar se auzea sub noi). Ne-am apropiat de parapet și, când am privit în jos, am rămas muți de uimire! Atâta fru-mu-se-țeee!... Marea în culori splendide, valuri largi, înspumate, măturau un țărm dantelat, cu mici sau mai mari plaje de nisip îmbrățișate de aglomerări de stânci... Pur și simplu, nu eram pregățiți pentru un tablou așa de dramatic! Nu aducea deloc cu Marea noastră Neagră, nici măcar cu aia bulgărească, parcă eram la ocean! Superb, gata, aici vrem să rămânem, nu ne trebuie niciun centru, niciun castel (citisem eu despre un castel-ceva), nimic! Doar marea asta minunată!

În dreapta, nu departe, pe un promontoriu stâncos, se zărea ceva ca un mic far și în apropiere un acoperiș plat; posibil, un restaurant. Am zis să mergem într-acolo, era decorul perfect pentru masa de prânz și cu siguranță vom găsi și parcare. Poate vom avea timp și de bălăceală scurtă...

Am înaintat încă puțin și am văzut un drumeag ce cobora în stânga: Şile Life Beach Club; o plajă privată, cum ar veni, o văzusem de sus, din șosea și arăta bine. N-am mai stat pe gânduri și am virat. Parcarea era destul de plină, cu greu am găsit loc în capătul de sus, dar pentru noi nu-i mare problemă să mergem puțin pe jos, chiar și pe verticală????... Am plătit 10 lire staționarea mașinii, era un băiat cu un chitanțier.

Ca să ajungi la plajă, trebuie să treci prin domeniul unui restaurant, terasat frumos și amenajat cu ronduri de flori, câteva șezlonguri și baldachine pe iarbă, sub umbrele uriașe sau sub palmieri. Noi am ocupat una din mesele de pe terasă, chiar deasupra plajei, cu o vedere splendidă la marea înspumată. Am fost preluați imediat de un ospătar, care ne-a adus meniuri, apoi farfurii și tacâmuri. Cam fast-food oferta, dar am rămas, mai mult pentru peisaj... Am comandat șnițele de pui și salate, apă și ayran (114 lire avea să ne coste în final).

Cât am așteptat mâncarea, am avut timp să constatăm că plaja este amenajată cu tot ce trebuie: traverse de lemn peste nisipul auriu, șezlonguri cu umbrele, dușuri, cabine de schimb. Toaletele sunt undeva, deasupra restaurantului și costă 2 lire de persoană. Un set de 2 șezlonguri cu umbrelă se închiria cu 25 lire în timpul săptămânii, 35 în weekend și 45 în zilele de Bayram! Păi dacă nici turcii nu se pricep la afaceri, atunci cine?! ???? Precum era de așteptat, mâncarea nu ne-a dat pe spate, dar ne-am făcut treaba cu ea; săru’ mâna pentru masă!

Am coborât apoi pe plajă, să simțim un pic apa, măcar... La faza asta am avut un adevărat șoc! Marea era extrem de rece! Am înțeles, în sfârșit, de ce erau atât de puțini oameni în apă... În plus, doi sau trei băieți îmbrăcați la fel, despre care am priceput că-s salvamari, fluierau periodic și țipau la oricine ar fi cutezat să se avânte în valuri. Am citit mai apoi că aici marea prezintă curenți extrem de periculoși, că înotul e oarecum prohibit (ar fi câteva plaje speciale destinate acestei activități, prin apropiere), dar, cu toate astea, mulți ignoră avertismentele și marea își ia tributul în fiecare vară :(...

În plus, am asistat la un fenomen ciudat, pe care nu-l mai văzusem până atunci: un fel de ceață fină ce plutea peste toată lungimea țărmului. Ne-am explicat asta prin diferența substanțială de temperatură dintre aerul atmosferic și apa mării. Datorită acestui fapt, am câteva poze grozave, pe care o să vi le arăt la final! :)

Ne-am plimbat pe plajă până în capătul din dreapta, unde se ridică un versant alburiu, îmbrăcat pe jumătate în mușchi și plante verzi; deasupra se zărea acoperișul plat, pe care-l ochisem mai devreme, din șosea. Un șir de trepte urcă direct de pe plajă într-acolo și le-am urmat și noi. La intrare, doi bărbați meștereau la un grătar, mirosea demențial, dar abia ne ridicaserăm de la masă; oricum, am înghițit în sec și am regretat că nu ne-am ascultat instinctul și n-am venit de la început aici. Desigur, era și o mică parcare în față.

Dar, și mai important, terasa acoperită se continuă cu alta, în plin soare și vânt, ce ocupă capătul micului promontoriu. Locul ne-a vrăjit imediat, cu aspectul său rustic (pământ amestecat cu nisip și smocuri de iarbă arsă pe jos, mese acoperite cu fețe cadrilate), dar mai ales cu priveliștea panoramică pe care o oferă! De o parte, plaja de pe care tocmai urcaserăm, de cealaltă, un golf sălbatic, măturat de valuri, îmbrățișat de versanți de calcar și aglomerări de bolovani... Pe delușorul vecin se înălța construcția care din șosea părea un far, dar de aici am realizat că-i o mică moară de vânt, colorată alb-albastru...

Locul era atât de romantic, că nu puteam să nu rămânem măcar un pic. Am ales o masă cu poziție strategică și am comandat câte o cafea turcească și o porție mare de pepene roșu, de la frigider. Hmm... Și acum salivez... O să vedeți în poze de ce... Cafelele ne-au fost servite în niște ceșcuțe speciale, decorate în stil otoman, însoțite de bucățele de rahat aromat și câte un pahar cu apă. Decorul – neprețuit! Am citit mai apoi că locului i se spune „stâncile plângătoare”, probabil din cauza valurilor ce se sparg într-una, la bază.

Evident că la plecare am vrut să ne cocoțăm până la moara de vânt, dar n-a fost posibil; proprietatea este împrejmuită cu un gard. Ne-am dus spre parcare și-am plecat, cu oarece regret, din acest colț de rai.

Am urmat drumul de coastă, cumva înapoi, am zis că ne-o duce spre centru și bine am zis. Singura problemă a fost că n-am găsit deloc, dar deloc, unde să parcăm să ne mai foim și noi un pic prin zonă. A oprit Tati la un moment dat pe marginea drumului, eu am coborât și-am tras câteva poze la repezeală, în timp ce un polițist înarmat a apărut de niciunde și a țipat la noi să circulăm; ho, nu trage, că mergem!... Mai apoi am virat în parcarea unui restaurant de fițe, cu vedere la plaja cu castelul; băiatul care păzea nici n-a vrut să audă, poate aveam de gând să consumăm ceva, ne-a și gonit...

Am fotografiat castelul din mers, ne-am refugiat pe cheiul din port, acolo am putut poposi câteva minute, dar nu prea era nimic de făcut. Am pozat un pic, am remarcat 2-3 restaurante de unde venea miros de grătar de pește... Intrarea la toaleta publică era 1 liră și, de unde toată vacanța ne atârnaseră kile de metal prin buzunare, fix atunci ne-am trezit că nu mai aveam nici măcar o prăpădită de monedă!... Și nimeni prin zonă n-a vrut sau n-a avut să ne schimbe, așa că am plecat nerezolvată...

Am pus iar pe GPS, de data asta hotelul din Istanbul unde trebuia să ajungem. Drumul urcă accentuat din port, nebuna de Helga ne-a dus pe niște scurtături numai de ea știute, printre blocurile de locuit din Şile... Am nimerit într-un loc de belvedere, de unde am putut admira de sus – portul spre dreapta, dar și o plajă aurie, nesfâșită, spre stânga... Apoi chiar ne-am așternut la drum!

Ne-a plăcut mult Şile, chiar dacă zona centrală n-a fost prea ospitalieră cu noi. Și chiar dacă n-am vizitat mai nimic, de fapt. Nici nu-s prea multe de vizitat, doar castelul (refăcut de otomani pe locul unei fortărețe bizantine) și un far vechi, construit în perioada războiului cu Crimeea. Și multe, multe golfulețe romantice... Poate o să mai ajungem pe aici; am eu un plan în gând! ;)

---

VIZUALIZĂRI: 4224 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI