Ruine în județul Dâmbovița – Văcărești (II)

TIPĂREȘTE

Toamna debutează cu o vreme caldă. Schimbăm județul, trecem din Transilvania în Muntenia și vorbim tot despre un obiectiv aflat în ruină. Monumentele suferinde pe care le-am descoperit în fiecare an ar putea constitui subiectul unui serial; multe din ele sunt semnalate pe bloguri, site-uri personale ori rețelele de socializare ale pasionaților de cultură, de istorie și spiritualitate. Din această serie a monumentelor aflate în ruină se încadrează și conacul Văcăreștilor din localitatea omonimă.

După un popas de masă la Hanul Dragodana (vezi impresii), un loc „întemeiat” de Charles de Gaulle și Nicolae Ceaușescu lângă orașul Găești, am continuat pe DN 72 către Târgoviște. Cu aproximativ 1 km înainte de a ajunge la centura municipiului capitală de județ am virat la dreapta pe DJ 721 spre localitatea Văcărești.

În apropierea centrului administrativ al comunei vedem un parc cu latura de 200 m, spațiul verde care ascunde ruinele Curții Văcăreștilor, atât parcul, cât și vestigiile fiind clasate drept monumente istorice de categorie A. Nici un element indicator sau panou informativ nu ne arată că suntem în preajma unor importante vestigii istorice.

Ce s-a identificat în Parcul Văcăreștilor în urma cercetărilor arheologice? Un ansamblu boieresc complet care a fost îmbunătățit continuu de-a lungul secolelor: reședința inițială (sfârșitul anilor 1500), casa nouă (sfârșitul anilor 1600), biserica (în același timp cu casa nouă, sfârșitul anilor 1600), capela și casa din a doua jumătate a veacului al XIX-lea. Ce am reușit să mai găsesc pe teren în toamna lui 2019? Umblând printre copaci, arbuști și tot felul de scaieți am găsit beciul casei de la 1698 și ruinele capelei de la 1868.

E foarte greu să scrii despre o familie de cărturari și oameni politici care au influențat viața culturală și politică a Țării Românești pe parcursul a mai multor generații. Scriitorul târgoviștean Victor Petrescu îi numea „Văcăreștii, o dinastie poetică”.

Țara Făgărașului, o formațiune politico-administrativă situată în Transilvania, a contribuit încă din secolul al XIII-lea la edificarea statului medieval românesc de la S de Carpați prin oameni de neam bun. Astfel există ipoteze precum că și familia Văcăreștilor a venit de peste munți – familia Făgăreștilor, cu origini voievodale și legături cu întemeietorul Țării Românești, Negru Vodă Descălecătorul. Un anume Neagoe Văcărescu coboară de la Câmpulung spre ținuturile dâmbovițene întărindu-i-se prin hrisov domnesc mai multe sate, printre care se numără și Văcărești. E mai mult o legendă decât adevăr istoric, dar în multe cazuri legendele poartă în ele un sâmbure de adevăr.

Boierii Văcărești ocupă funcții importante în Divanul Domnesc începând cu veacul al XVII-lea, de exemplu Pătrașcu Văcărescu, ajuns mare ban al Craiovei în vremea Mihai Viteazu și participă la campaniile militare ale domnului. Alt exemplu este spătarul Negoiță Văcărescu trimis de domnul Șerban Cantacuzino la Istanbul drept reprezentant diplomatic și ucis într-un final de turci pentru credința lui („cu hainele pecetluite pe dânsul cu plumb topit”). Ianache Văcărescu, fiul lui Negoiță, mărește zestrea patrimonială a familiei și urcă până la rangul de mare agă. Domnul Constantin Brâncoveanu îl numește capuchehaie la Constantinopol (ambasador). Ianache Văcărescu este cel care construiește casă nouă pe moșia Văcărești, precum și biserica cu hramul „Sf. Nicolae”. În 1714 sfârșește tragic la Constantinopol, alături de familia lui Constantin Brâncoveanu.

Cronologic putem vorbi despre Ienăchiță Văcărescu, nepot al lui Ianache, cunoscut om de litere, istoric și diplomat. Alexandru Ipsilanti îl trimite pe eruditul boier la Viena, și îl însărcinează să redacteze o schiţă pentru condica civilă a Ţării Româneşti, „Pravilniceasca condică a domnului Alexandru Ioan Ipsilant-voievod“, tipărită în greacă şi în română în 1780. Scrie și tipărește prima gramatică a limbii românești – „Observații sau Băgări de seamă asupra regulelor și orânduelelor gramaticii românești adunate și alcătuite acum întâiu de dumnealui Ianache Văcărescul... ”, la Râmnic în 1787. Din punct de vedere istoric este important manuscrisul care prezintă „Istoria othomanicească (1788-1794) ”, publicat abia la 1863. Tot sub formă de manuscris au rămas un Dicţionar român-german şi german-român, un Dicţionar româno-turc şi turco-român și mai multe poezii. La moartea sa cineva îl numea „mare stâlp al Țării Românești”.

Tot în domeniul literar se încadrează și Iancu Văcărescu, nepotul lui Ienăchiță Văcărescu, sprijinitor al mișcării conduse de slugerul Tudor Vladimirescu, implicat în dezvoltarea teatrului și școlii românești, precursor al lui Vasile Alecsandri prin poeziile sale. Fratele său, diplomatul Ioan Văcărescu este tatăl Elenei Văcărescu, scriitoare, diplomat și prima femeie devenită membră de onoare a Academiei Române (radioromaniacultural.ro/p ... egele-ferdinand).

Vechile documente ale moșiei Văcărești consemnează referindu-se la familia Văcărescu: „fost-au a lor bătrână şi dreaptă moşie de la moşii şi strămoşii (lor), încă de la descălecarea ţării”. Pătrașcu Văcărescu, ajuns mare ban al Craiovei în vremea lui Mihai Viteazul, este boierul care construiește prima clădire-locuință boierească cunoscută de istorici în satul Văcărești.

Reședința boierească este edificată în jurul anului 1598 respectând arhitectura secolului al XVI-lea. Casa era situată pe un bot de deal, o terasă înaltă din preajma râului Dâmbovița, cu o frumoasă priveliște spre valea mănoasă a râului. Construcția avea un singur cat, un parter înalt așezat pe o pivniță încăpătoare. În această casă s-a născut și a copilărit Ianache Văcărescu, sfetnicul domnului Constantin Brâncoveanu. El va clădi în 1698 o nouă casă boierească pe latura de nord a curții, un pic mai mare, dar cu același plan simplu: pivniță, parter înalt, foișor cu scară de acces. De asemenea, este și ctitorul bisericii de curte având hramul „Sf. Nicolae”.

Cutremurul din 1838 v-a pune la pământ conacul brâncovenesc și biserica. Ioan Văcărescu reconstruiește la 1868 casa în stil modern, neoclasic, utilizând coloanele de la vechea reședință. În același timp se reface biserica, dar la dimensiuni mai mici, doar o capelă care include naosul fostului edificiu religios. Din păcate și această reședință va dispărea în 1955 într-un puternic incendiu, iar capela cade în ruină.

Am identificat rapid parcul de lângă primărie, loc unde am parcat și autoturismul. Pentru a ne convinge că suntem acolo unde trebuie am întrebat câteva bătrâne care stăteau pe bancă în fața unei curți și am avut astfel confirmarea pozitivă. Parcul Văcăreștilor are aproape 6 hectare, e opera unor peisagiști francezi și impresionează prin arborii seculari. Spațiul verde e înconjurat de un gard de sârmă, poartă de acces nu mai există, câteva poteci îl străbat în diferite direcții.

Zidurile capelei sunt cele care se ițesc dintre copaci și îți amintesc că în acest loc a fost „ceva”. Mă îndrept pe poteca din dreapta căutând cu privirea urme de ziduri printre arbuști și buruiene în alte; se aud lătrături de câini ceea ce mă face să pun mâna pe o jordie solidă. Nu descoper nimic până în apropiere de locuințele din lateral, astfel că mă întorc la intersecția potecilor și o iau în cealaltă direcție. Cu ochii la arborii înalți ajung rapid la marginea terasei de unde se deschide valea râului Dâmbovița.

În apropiere zăresc o ridicătură de teren acoperită de arbuști și scaieți, mă gândesc că acolo ar putea fi pivnițele și „înot” printre plante. Nu vreau să vă spun ce aveam pe pantaloni, ciorapi, în/și pe adidași – scaieți de toate felurile. Dar, victorieee!!! Printre crengi și frunze zăresc bucăți de zid de cărămidă și chiar o gaură de acces (fostă fereastră). Ies din hățiș și ocolesc pe altă latură movila de pământ descoperind calea de acces în pivniță. M-am strecurat printre crengi înțepătoare, am coborât printre gunoaie și rămășițe de haine, pe sfărmâturi de cărămidă în adâncurile reședinței Văcăreștilor.

Bănuiesc (privind comparativ câteva fotografii de pe Internet) că e vorba de pivnița casei de la 1598. Un picior de zidărie central sprijină bolți de cărămidă semicirculare. E impresionantă rezistența construcției medievale și ingeniozitatea meșterilor din acele vremuri. Observ în lumina difuză câteva nișe în pereții de cărămidă, cele două compartimente ale pivniței sunt luminate de câteva ferestre aflate la nivelul solului, în dreptul uneia se mai păstrează un ancadrament pătrat de piatră cu motive vegetale. Captez imagini, dar din cauza luminii nu sunt strălucite, totuși ne putem face o idee despre construcție. Seamănă mult cu pivnițele văzute la Conacul Pană Filipescu din Filipeștii de Târg (vezi impresii), cu cea de la Conacul Golescu din Golești (vezi impresii) și cea de la Palatul Brâncovenesc de la Potlogi (vezi impresii).

Mă întorc spre capelă, ruine care mai păstrează (încă) un element valoros: pisania bisericii „Sf. Nicolae” de la 1698. Eu sunt de părere că trebuia mutată undeva la muzeu, oricând se poate prăbuși și sparge, nu mai spun că deja intemperiile au șters câteva fragmente de text. Slovele ne vorbesc despre» ... aciastă sfântă şi dumnezeiască beserică de aici de (...) moşia moşilor strămoşilor din pajişte s-au zidit de robul lui Dumnezeu Ianache Văcărescu vel agă împreună cu jupăneasa lui Stanca şi cu fiii lui Maria, Constantin, Ilinca, Ioanu... , zidire săvârșită într-un singur an.

Capela are un pic pridvor sprijinit pe patru coloane pătrate încheiate cu capiteluri ornamentate, după care urmează o singură încăpere hexagonală cu zidurile parțial prăbușite. Se mai pot vedea nișe, urme de tencuială și fragmente din ornamentația simplă a fațadelor.

Concluzii. Nu recomand acest obiectiv deoarece totul plânge la Văcărești. Vatra boierilor cărturari e părăsită, autoritățile de tot felul purtând un război neîncetat cu Academia Română, instituția care a primit prin testament acest loc de la Elena Văcărescu. Probabil că niște planuri bine gândite ar valorifica eficient ruinele pivnițelor și ale capelei, parcul ar fi reabilitat, Văcăreștiul și-ar recăpăta strălucirea de altădată. Până atunci: Astăzi, puternicii zilei, în taifale, se aleargă bezmetici, cu iataganele scoase, ocărându-se cu imputăciuni şi fără ipolipsis (stimă, considerație), deșteptând poporul din tihna chitirii sale – scria Ienăchiță Văcărescu în veacul al XVIII-lea.

---

VIZUALIZĂRI: 1401 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI