Suspendat între pământ și cer, cu marea la picioare: Erice

TIPĂREȘTE

Cârmaciul Palinurus: Mărite Enea, chiar Iupiter să mi-o spună, și eu tot n-aș trage nădejde să ajungem în Italia pe o vreme ca asta... Îmi dau chiar cu gândul că nu suntem departe de țărmul primitor al fratelui tău Erix și de porturile sicanilor, numai dacă citesc bine în stelele pe care le-am mai văzut o dată.

Vergiliu, „Eneida”, Cartea a cincea, traducere de Eugen Lovinescu

Să ni-l imaginăm pe Enea, fiul prințului troian Anchise și al zeiței Venus, fugind din țara natală după înfrângerea în fața grecilor, străbătând apele Mediteranei împreună cu tovarășii săi în căutarea locului în care, potrivit profeției, urma să întemeieze o mare cetate, și ajungând pe țărmurile Siciliei la Erix/Erice, unde tatăl său avea să-și găsească sfârșitul. Avea să revină aici după episodul amoros cu Didona din Cartagina, pentru a porni apoi spre vestul Italiei continentale pentru a fonda Lavinium. Mai târziu, urmașul său Romulus avea să întemeieze Roma.

Într-adevăr, Erice nu se afla departe de pământurile sicanilor, populația insulară indigenă, și era, așa cum bine subliniază Enea lui Vergiliu, „un țărm plăcut”, cunoscut din cele mai vechi timpuri de pescarii care-și trăgeau bărcile în portul Drepanum (actualul Trapani). Deasupra sa, străjuindu-l maiestuos și solitar, se înălța Muntele Erice (750 m), pe culmea căruia, aparent inexpugnabilă, elimii vezi impresii au ridicat o cetate - Erice - râvnită de mulți războinici datorită poziției sale geografice privilegiate și venerată de romani ca loc de naștere a Venerei Erycina, un loc liniștit, preferat de erudiți pentru studiu și de sihaștri pentru rugăciuni și care a născut, după cum era de așteptat, multe legende.

Mituri și istorie

Că tot vorbeam de Enea și de șederea sa la Erice, unde a fost oaspetele regelui Acestes: legenda spune că Enea și-a îngropat tatăl, pe Anchise, pe țărmul mării, în apropierea promontoriului de la Pizzolungo, unde a săpat într-o piatră (stella) numele acestuia. A revenit la Erice un an mai târziu pentru a comemora moartea tatălui prin competiții sportive - ludi -, descrise de Vergiliu în detaliu în „Eneida”.

O altă legendă leagă cetatea Erice de numele lui Hercule. La vremea aceea, cetatea ar fi fost condusă de semizeul Erice, fiul Afroditei și al lui Bute, unul dintre însoțitorii lui Ulise. Erice l-a provocat pe Hercule la luptă, oferindu-i, în caz de înfrângere, teritoriile sale în schimbul vacilor sacre. Deși a ieșit victorios din confruntare, Hercule nu și-a revendicat premiul și și-a continuat călătoria.

Un alt erou mitic, Dedal, celebrul arhitect al labirintului din Knossos, și-ar fi găsit refugiul la Cocalus, regele sican al Ericei, fiind urmărit de regele cretan Minos, furios pe el pentru ajutorul dat soției sale Pasiphae. Cocalus se preface că acceptă cererea lui Minos de a i-l preda pe Dedal, însă în fapt complotează împotriva lui și îl ucide înecându-l într-o baie cu apă fierbinte. Cretanii care îl însoțiseră pe Minos îl îngroapă și deasupra mormântului său ridică un sanctuar considerat de unii a fi Templul dedicat Venerei Erycina.

În fapt, alții au fost autorii construcției.

Frumusețea excepțională a muntelui, deseori învăluit într-o ceață misterioasă, i-a făcut pe sicani să ridice un altar în mijlocul incintei sacre (thémenos), în jurul căreia elimii aveau să dezvolte ulterior orașul. După ce au cucerit vestul Siciliei, cartaginezii o venerau aici pe zeița Astarte și se pare că ei au introdus ritualul „prostituției sacre”, practicat de preotesele zeiței care se dăruiau pelerinilor.

Mai târziu, romanii, care au cucerit orașul în 248 î. Hr. și au redat templului vechea glorie, au identificat-o pe Astarte cu Venera Erycina și au preluat cultul, adăugându-i elemente noi: în fiecare an, mii de navigatori, pescari și negustori soseau la templu pentru a se bucura contra unor ofrande generoase de compania ierodulelor, preotesele lui Venus, și a asista la plecarea porumbeilor sacri către Kef, în Africa (unde se afla un alt sanctuar-geamăn), pentru a se întoarce nouă zile mai târziu. În toată această perioadă se organizau petreceri (a se citi orgii).

Cultul Venerei Erycina s-a răspândit în întreg bazinul mediteranean. În sanctuar, focul întreținut permanent ținea loc de far, călăuzindu-i pe marinari.

După căderea Imperiului Roman, Erice dispare din documentele istorice până în secolul al XI-lea, când, potrivit surselor arabe, pe locul său s-ar fi aflat orașul Gebel Hamed („Muntele lui Hamid”), asediat de contele normand Roger II în 1076. În zori, în timp ce se ruga pentru victorie, Roger ar fi avut o viziune: îl vede pe cavalerul Giuliano, înarmat, pe un cal alb și cu un șoim agățat de mâna stângă, alungându-i pe musulmani. Orașul a fost însă cucerit de normanzi abia în 1167. Ei vor înălța pe locul templului roman un castel și vor reboteza muntele „San Giuliano”. Revenirea la „Monte Erice” se va face în 1934 iar de Gebel Hamed nu mai amintește acum decât singurul teatru din oraș, ce poartă numele așezării arabe...

Erice dintr-o privire

Puține mărturii s-au păstrat din vremurile străvechi, și printre ele se numără zidurile de apărare, ridicate de elimi în secolul al VIII-lea î. Hr., întărite ulterior de cartaginezi și completate de normanzi. În Evul Mediu și-a căpătat orașul în bună parte înfățișarea actuală și forma triunghiulară, definită în colțul sud-estic de Castello di Venere, la poalele căruia se află Torretta Pepoli, în colțul sud-vestic de Chiesa Madre (catedrala) și Torre di Re Federico, iar în colțul nordic de Porta Spada și așa-numitul „cartier spaniol”, cu fortul său.

Despre ceața misterioasă care învăluie pe neașteptate muntele vă pot spune că ne-a însoțit la dus, în timp ce parcurgeam serpentinele destul de strânse pentru a-mi da fiori, până pe culmea pe care se înalță orașul. Peisajul era absolut magnific și totodată ciudat, căci după cei cca. 43 km de podiș care despart Segesta (unde văzusem Templul doric și Teatrul elimilor) de Erice, muntele s-a înălțat brusc în fața noastră ca un obstacol, pe care l-am înfrânt doar dându-i tiptil ocol, păcălindu-l în urcușul anevoios. Reușesc cu oarece dificultate să fotografiez din mașină valea în care stă adăpostit portul Trapani, care era acoperită de o pâclă nefirească pentru orele acelea: era în jur de 2 după-amiaza.

Planul meu prevăzuse, de fapt, altceva: să ajungem la Trapani, să lăsăm mașina în parcare și să luăm telegondola (Funivia Trapani-Erice), din care, precum citisem - și sunt convinsă că e adevărat -, se deschid panorame splendide. Numai că ajungând la intrarea în Trapani, am zărit un indicator spre Erice și am abandonat ideea.

Într-un fel, poate că a fost totuși mai bine, căci așa am putut vedea muntele și valea în toată splendoarea lor, iar marea, deși înecată în pâcla aceea densă, avea să ni se dezvăluie sclipitoare la întoarcere, când ceața s-a ridicat ca prin farmec.

Ce interesați, pot consulta însă site-ul https://www.funiviaerice. it/ pentru a afla orarul plecărilor. Am înțeles că telecabina funcționează zilnic de la 8.30 sau 9 până la 20.30 și chiar mai târziu vara, iar prețul biletului este de 5,50 euro (9 euro dus-întors). Călătoria durează cca. 10 minute. Există și un autobuz, care se ia din zona gării, dar până la Erice acesta face 45 de minute.

Am străbătut pe ultima porțiune, relativ plată, o pădure, după care am ajuns în parcarea destul de aglomerată la acea oră, în special din cauza autocarelor cu turiști francezi, unde am lăsat mașina, orașul fiind pietonal. Am constatat nu numai că ei formau majoritatea vizitatorilor, ci și că negustorii se orientaseră și ne-am putut conversa cu ei mai degrabă în franceză decât în engleză.

Erice ni s-a înfățișat ca un orășel medieval plin de farmec, a cărui așezare montană spectaculoasă, cu vedere spre mare, mi-a amintit de Taormina. Se și zice că în zilele senine panoramele ce se deschid din anumite puncte se întind tocmai până la Etna.

Străduțele în pantă, traversate de arce și pavate cu piatră cubică alunecoasă, sunt mărginite de clădiri nu mai înalte de două etaje, multe din ele cu porți meșteșugit sculptate, balconașe semicirculare din fier și curți interioare înecate în flori. Din loc în loc apar și scuaruri largi unde deținătorii de cafenele și restaurante își invită clienții să se așeze la mesele în aer liber, dar și multe biserici și foste mănăstiri, Erice fiind, așa cum am menționat deja, un refugiu pentru sihaștri și pentru diverse ordine religioase.

Mărturisesc că nu m-am așteptat să găsesc un loc atât de turistic, atât de înțesat de cârciumioare și magazine cu vinuri și cu suvenire unde, printre magneți, tricouri, șepci sau bluze inscripționate cu numele orașului se strecoară și două tipuri de produse artizanale specifice zonei: obiectele din ceramică și cuverturile de pat „Frazzata”, cu motive geometrice țesute în culori vii. Le-am admirat îndelung, chiar am făcut două mici achiziții, însă o altă specialitate locală, despre care voi vorbi mai încolo, e cea care m-a atras mai mult.

Dovada că orașul este intens vizitat e existența unui punct de informare turistică, situat chiar în parcare, de unde m-am aprovizionat gratuit cu două pliante din care am extras majoritatea informațiilor prezentate în acest review.

Traseul

Din parcare, intrarea glorioasă ne-am făcut-o prin Porta Trapani, una din cele trei căi de acces în urbe, alături de Porta Spada și Porta Carmine, părți ale fortificațiilor ridicate cel mai probabil de elimi, consolidate de romani și refăcute de normanzi în secolul al XI-lea.

De la această masivă construcție din piatră se deschid două drumuri: în stânga către Piazza Matrice iar în dreapta spre Via Conte Pepoli, în timp ce în față drumul urcă pe Via Vittorio Emanuele.

Pentru început am ales să o luăm la stânga, și imediat în fața ochilor ne-a apărut Chiesa Madre, catedrala orașului și principalul său locaș de cult catolic, dedicat Înălțării Maicii Domnului. A fost construită între 1314-1372, folosindu-se materiale din vechiul Templu al Venerei Eryce, însă o legendă spune că pe amplasamentul său se aflase o basilică creștină încă de pe vremea împăratului Constantin. Frederic III (1272-1337), regele aragonez al Siciliei, a dispus ridicarea edificiului în semn de recunoștință pentru locuitorii Ericei, care îl găzduiseră într-o perioadă de mari tulburări politice la curtea domnească din Palermo.

Stilul gotic, cu trei nave, și aspectul sobru al bisericii a fost îndulcit în secolul al XV-lea prin adăugarea unui pronaos de inspirație chiaramonteză la portalul cu ogivă, iar în perioada Renașterii prin coloanele și pilaștrii corintieni ce înfrumusețează fațada.

Interiorul, refăcut în stil neogotic în secolul al XIX-lea, este mult mai bogat decorat decât ar lăsa să se ghicească din afară, dar din păcate întunecat. Cuprinde mai multe capele cu lucrări valoroase, printre care o statuie din marmură „Fecioara cu pruncul”, atribuită lui Domenico Gagini.

Dominând catedrala de la înălțimea celor 28 de metri ai săi, alăturatul Torre di Re Federico datează din aceeași perioadă cu locașul religios, fiind ridicat de către locuitorii Ericei în semn de supunere față de regele Frederic III, foarte probabil peste ruinele vechiului turn de observație din timpul războaielor punice. Ulterior a fost folosit drept clopotniță.

Are trei nivele, primul cu prevăzut cu ferestre simple, celelalte două ornamentate cu menouri, și dacă aveți condiție fizică, puteți urca cele 110 trepte pentru a ajunge la platforma care înconjoară clopotele, de unde am înțeles că se poate admira o priveliște superbă, până la San Vito del Capo, salinele de lângă Trapani și podișul Segestei. Noi nu ne-am încumetat.

După ce am admirat catedrala și turnul-clopotniță, am revenit în fața porții Trapani și am luat-o la dreapta pe Via Conte Pepoli. În drum ne-am clătit ochii cu vederile minunate ale văii de la poalele muntelui Erice, încă învăluită în ceață. Pe măsură ce înaintam, ceața se ridica, însă picioarele noastre artritice cedau. Vedeam un parc plin de vegetație și dincolo de el, două construcții pe care, la un moment dat, nemai putând urca, le-am fotografiat cu zoom.

Cea mai masivă dintre ele, ridicată pe culmea unei stânci izolate abrupte, este Castello di Venere. Chiar și văzut de la distanță, ne-am dat seama că prezintă toate elementele specifice unui castel: metereze, bastioane, deschizături în zidurile din piatră prin care arcașii își trimiteau săgețile, dar și o intervenție recentă: o platformă de acces care a înlocuit podul mobil. Despre legendele care îl înconjoară am făcut deja vorbire. Nu strică totuși - poate - să inserez și alte câteva date despre istoria sa.

A fost construit de normanzi în secolul al XII-lea pe ruinele și cu materialele templului elimian-roman antic și a servit pentru regii aragonezi drept refugiu și bastion în calea invadatorilor până în secolul al XVI-lea, când Bourbonii l-au transformat în închisoare. Spre finele secolului al XIX-lea, consiliul municipal l-a concesionat contelui Agostino Pepoli (1848-1911), cu condiția de a-l restaura. Obiectele de mobilier și artefactele descoperite cu prilejul excavațiilor efectuate între 1934-1936 sunt păstrate la Muzeul Pepoli din Trapani.

Am pomenit de contele Augustino Pepoli, arheolog, savant, colecționar de artă, care a preluat în administrare Castelul Venerei. Acesta a construit în anul 1870 în grădinile Balio, la poalele castelului, a doua clădire pe care o vedem și pozăm din drum. Este un mic palat în stil maur pe nume Torretta Pepoli, în care se retrăgea pentru studiu și meditație și unde a invitat de-a lungul timpului numeroase personalități ale vremii: academicieni, oameni de știință și de litere, muzicieni sau artiști plastici. Preluat de curând din nou de municipalitate, palatul găzduiește acum o instituție - Observatorul Permanent al Păcii și Farul Mediteranei.

Ne-am întors de pe Via Conte Pepoli și am pornit să urcăm pe Via Vittorio Emanuele, căscând ochii la prăvăliile înțesate cu suvenire, la firmele ochioase, la clădirile din piatră cu portaluri și balcoane. În stânga ne apare, la adăpostul unui palmier gigantic, Chiesa di SantʼAlberto di Bianchi. Numele Bianchi mă intrigă și caut informații despre biserică pe internet. Aflu că familia nobiliară Abbati a ridicat locașul în 1423 în onoarea călugărului carmelit originar din Erice și că biserica a fost utilizată începând cu 1568 de către Compagnia dei Bianchi, o organizație caritabilă de ajutorare a celor nevoiași înființată de un grup de aristocrați locali și denumită astfel după culoarea robelor pe care o purtau aceștia în timpul slujbelor.

Odată enigma denumirii descifrată, ne continuăm drumul pe Via Vittorio Emanuele și ajungem la Monastero de SS. Salvatore, fondată în 1290 în palatul pe care contele Chiaramonte l-a cedat benedictinilor, primul ordin religios stabilit în Erice. Curioși, pătrundem în curte, unde ne întâmpină ghivece și un mic indicator care promite „Info”, numai că în a doua curte interioară spre care ne îndrumă acesta mica poartă care dădea - presupun - spre biroul de informații este zăvorâtă, așa încât nu ne rămâne altceva de făcut decât să aruncăm o privire spre zidurile masive, roase de vreme.

Tot o privire aruncăm și către placa memorială montată pe o casă din imediata vecinătate a mănăstirii, din care aflăm că de la balconul său (extrem de modest) Giuseppe Garibaldi a rostit în 18 iuie 1862 un discurs în fața ericenilor prin care îi îndemna să lupte pentru patrie.

Încă vreo 20 de pași și iată-ne în fața „obiectivului” pe care îl vizam eu: Pasticceria di Maria Grammatico. Aminteam mai-sus de două specialități locale: ceramica și cuverturile „Frazzata”. Ei bine, Erice se mândrește și cu o a treia, și anume produsele de patiserie, și orașul abundă în prăvălii care comercializează delicioasele dulciuri. Din toate aceste numeroase magazine, eu țineam însă morțiș să-l vizitez pe cel al Mariei Grammatico, a cărei poveste, citită pe net, mă impresionase. O să v-o spun și vouă.

Maria s-a născut în Erice într-o familie foarte săracă și a avut cinci frați și surori. Neputând să o întrețină, mama ei a dat-o pe când Maria avea 11 ani în îngrijirea unei mănăstiri, unde, în afara rugăciunilor și învățăturilor religioase, fata a deprins, alături de călugărițe, și arta coacerii delicateselor pe bază de migdale numite „pasticcini” și a marțipanurilor modelate în diverse figurine și forme de fructe.

În 1963, după 15 ani petrecuți la mănăstire, Maria a părăsit locașul și și-a deschis o afacere, unde, folosindu-se de memoria care o ajutase să rețină rețetele călugărițelor, a început cu un cuptor și o „mână de migdale”, fructe pe care le consideră „propriii copii”, potrivit declarațiilor sale, să creeze noi forme de prăjituri, devenind patiser expert.

Am coborât câteva trepte și am pătruns în acest adevărat sanctuar al dulciurilor de casă, făcute exclusiv din ingrediente locale, unde am amețit aproape la vederea ingeniozității cu care acesteau au fost modelate în fructe sau flori viu colorate. Evident că nu m-am abținut și am luat la pachet câteva „mostre” pe care le-am savurat acasă, la Palermo.

Singurul meu regret a fost acela că nu am avut timp să coborăm pe terasa din spate, frumos umbrită de un copac și de plante ornamentale, unde clienții se înfruptau din deliciile culinare.

Cum călătorului îi șade bine cu drumul, am continuat să explorăm Erice și în capătul Viei Vittorio Emanuele am ajuns în Piazza Umberto I, un scuar de mari dimensiuni amenajat la finele secolului al XIX-lea și mărginit de câteva cafenele/restaurante, ca și de două clădiri cu aspect de instituții. Într-adevăr, sunt Primăria, fostul palat Giurato, care adăpostește și muzeul civic A. Cordici, iar alături, Biblioteca.

De aici am cotit la dreapta spre Piazza San Domenico, care își trage numele de la mănăstirea ridicată de călugării dominicani în 1486. Remarcăm portalul din secolul al XV-lea dar nu reușim să intrăm: înăuntru se desfășoară un eveniment. Citesc că după restaurarea din anii 1970, biserica a devenit sediul Centrului pentru Cultură și Știință „Ettore Majorana”, înființat în 1963 și purtând numele unui cunoscut fizician născut în Catania în 1906 și dispărut în circumstanțe neeelucidate în 1938.

De aici ne îndreptăm înapoi spre Porta Trapani și parcare străbătând Via Cordici, Via Guarnotti și Via Generale Salerno și admirând în cale alte câteva biserici interesante: San Pietro (datată 1363), San Carlo (mănăstire întemeiată în 1617) și San Martino, construită de contele normand Roger și refăcută cu portal baroc în secolul al XVII-lea.

Ne recuperăm mașina și pornim să coborâm pe același drum, de data aceasta însă scăldat în razele unui soare care ne ocolise, urâciosul, aproape permanent până atunci dar care acum, nu cu mult înainte de a apune, binevoiește să se arate și ne permite să admirăm de sus valea și marea. Fusese o zi plină, încheiată - iată! - în chip cum nu se poate mai potrivit, cu o priveliște încântătoare de pe muntele unde stă cocoțat Erice, un oraș pitoresc, mândru de trecutul său.

Webmaster, rog următoarea ilustrație: youtube

---

VIZUALIZĂRI: 905 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI